Decizia nr. 26 din 14 noiembrie 2022

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.938/1/2022 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Luminiţa Nicolescu, procuror-şef al Biroului de recursuri civile în interesul legii.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava ce formează obiectul Dosarului nr. 1.938/1/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Luminiţa Nicolescu susţine punctul de vedere formulat în scris, în sensul că dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, sunt aplicabile cererilor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021, întrucât normele de drept material sunt incidente proceselor în curs de derulare la momentul intrării lor în vigoare, reclamanţii din situaţiile litigioase nemaiputându-se prevala de forma actului normativ în vigoare la data declanşării procesului.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Prin Hotărârea nr. 28 din 12 septembrie 2022, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă acest temei legal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, este aplicabil cererilor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare – în forma iniţială de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020 (O.U.G. nr. 43/2020): ” Art. 7. – (1) Se aprobă decontarea din fonduri europene aferente Programului operaţional «Capital uman», conform regulilor de eligibilitate stabilite la nivelul programului şi, respectiv, al ghidurilor solicitantului, a cheltuielilor salariale, transportului, echipamentelor de protecţie medicală, precum şi altor categorii de cheltuieli cu personalul în domeniul asistenţei sociale şi comunitare implicat în sprijinirea persoanelor în vârstă aflate în izolare la domiciliu sau cu restricţii de deplasare, a persoanelor cu dizabilităţi şi a familiilor care au în îngrijire persoane cu dizabilităţi, pe perioada de epidemie cu COVID-19, şi a altor grupuri vulnerabile identificate. (2) Măsura este eligibilă atât pentru acele comunităţi în care este implicat personalul în cadrul proiectelor noncompetitive sau competitive aflate în derulare, finanţate prin Programul operaţional «Capital uman», cât şi în alte comunităţi unde sunt identificate categoriile de beneficiari prevăzute la alin. (1). (3) În situaţia proiectelor prevăzute la alin. (2), beneficiarii pot solicita modificarea contractelor de finanţare prin notificare electronică în vederea actualizării activităţilor eligibile în cadrul proiectelor, pentru a asigura măsurile de sprijinire a persoanelor în vârstă aflate în izolare la domiciliu sau cu restricţii de deplasare, a persoanelor cu dizabilităţi şi a familiilor care au în îngrijire persoane cu dizabilităţi, pe perioada de epidemie cu COVID-19, şi a altor grupuri vulnerabile. Ulterior, Autoritatea de management va încheia act adiţional potrivit procedurilor în vigoare. (4) Decontarea prevăzută la alin. (1) se face în limita sumelor alocate în acest scop în cadrul Programului operaţional «Capital uman».”

Articolul unic pct. 2 din Legea nr. 82/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă (Legea nr. 82/2020): ” Articol unic. – Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43 din 6 aprilie 2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020, cu modificările şi completările ulterioare, cu următoarele modificări şi completări: (…) 2. La articolul 7, după alineatul (4) se introduc trei noi alineate, alineatele (5)-(7), cu următorul cuprins: ” (5) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă, din fondul de salarii al unităţii angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unităţi ale administraţiei publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinaţie, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene. (6) Stimulentul de risc acordat conform alin. (5) nu se cuprinde în baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, respectiv al contribuţiei asiguratorii pentru muncă, reglementată la titlul V «Contribuţii sociale obligatorii» din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. (7) Pentru furnizorii de servicii sociale privaţi, prevăzuţi la alin. (5), decontarea stimulentului de risc se face la cerere, prin agenţiile teritoriale ale Agenţiei Naţionale de Plăţi şi Inspecţie Socială, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unităţi ale administraţiei publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinaţie, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene, conform unei proceduri stabilite prin ordin al ministrului muncii şi protecţiei sociale.”

Art. I pct. 1, art. II şi art. III din Legea nr. 166/2021 privind modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă (Legea nr. 166/2021): ” Art. I. – Articolul 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 7 aprilie 2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. Alineatele (5)-(7) se modifică şi vor avea următorul cuprins: (5) Se aprobă acordarea, o singură dată, a unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pentru angajaţii centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă. Furnizorii de servicii sociale au obligaţia de a fi acreditaţi, iar serviciile sociale din subordinea lor să fie licenţiate sau, după caz, să deţină aviz de înfiinţare sau reorganizare ori plan de restructurare avizat. (6) Stimulentul de risc acordat potrivit dispoziţiilor alin. (5) se plăteşte din fondul de salarii al furnizorului de servicii sociale. Sumele necesare plăţii stimulentului de risc se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, de la poziţii distincte de cheltuieli, respectiv transferuri către bugetele locale pentru furnizorii de servicii sociale publice şi transferuri către furnizorii de servicii sociale private. (7) Stimulentul de risc acordat potrivit dispoziţiilor alin. (5) nu se cuprinde în baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, respectiv al contribuţiei asiguratorii pentru muncă, reglementate la titlul V «Contribuţii sociale obligatorii» din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Asupra stimulentului de risc se datorează numai impozitul prevăzut de Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare.” (…) Art. II. – Pentru solicitarea stimulentului de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, furnizorul de servicii sociale are la dispoziţie maximum 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Art. III. – (1) În situaţia în care au fost efectuate plăţi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgenţă, personalul care a beneficiat de stimulentul de risc va primi diferenţa dintre cuantumul stimulentului de risc prevăzut la art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, şi cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2020. (2) În situaţia în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăţi în temeiul dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se recuperează.” III. Practica judiciară neunitară invocată de titularul sesizării

Titularul sesizării a arătat că, în urma analizării practicii judiciare existente la nivel naţional, a rezultat că problema de drept enunţată a fost soluţionată diferit de către instanţele judecătoreşti.

Astfel, într-o primă orientare a practicii judiciare, s-a apreciat că Legea nr. 166/2021 nu este aplicabilă cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 82/2020, ci se aplică dispoziţiile legale în vigoare la data naşterii dreptului în discuţie, arătându-se că dreptul reclamanţilor la plata stimulentului de risc s-a născut la momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea lui, orice dispoziţii legale intervenite ulterior fiind aplicabile situaţiilor juridice născute sub imperiul acestora, legea civilă neputând retroactiva.

Reclamanţii au solicitat angajatorului acordarea stimulentului de risc prevăzut de lege, iar refuzul angajatorului de a plăti aceste sume de bani a generat litigiile în cadrul cărora instanţa este ţinută să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data sesizării sale, dispoziţii ce prevedeau acordarea stimulentului de risc de 2.500 lei brut, lunar, pentru perioada stării de urgenţă, iar tezele privind imposibilitatea acordării stimulentului în forma prevăzută de lege anterior datei de 23 iunie 2021, motivat de necesitatea respectării dispoziţiilor în vigoare la data pronunţării hotărârii, nu pot fi primite, situaţia juridică a reclamanţilor fiind supusă legii în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 166/2021. Interpretarea contrară ar valida concluzia că modificarea dispoziţiilor legale are semnificaţia stingerii retroactive a dreptului recunoscut de lege reclamanţilor.

Totodată, instanţele au reţinut că, în condiţiile în care dreptul la stimulentul de risc a fost reglementat ca un drept pur şi simplu, şi nu unul condiţionat, activitatea prestată de reclamanţi pe perioada stării de urgenţă îi îndreptăţeşte la plata stimulentului în forma prevăzută de Legea nr. 82/2020, iar în cauză nu este întrunită ipoteza unei situaţii juridice în curs de constituire, astfel încât dispoziţiile Legii nr. 166/2021 să fie aplicabile, în considerarea principiului aplicării imediate a legii noi.

S-a mai reţinut că dreptul la acordarea stimulentului de risc şi obligaţia de plată corelativă s-au născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 82/2020, pentru o activitate prestată anterior (în perioada 16 martie-14 mai 2020), prin urmare, obligaţia de plată nu constituie un efect viitor al unei situaţii juridice născute anterior modificării legislative, ci o situaţie juridică născută şi încheiată sub imperiul legii vechi (facta praeterita).

Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Codul civil, reglementând aplicarea legii în timp, dispun expres faptul că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor, iar faţă de succesiunea în timp a acestor reglementări, dreptul reclamanţilor la acordarea stimulentului de 2.500 lei brut, pe lună, pe perioada stării de urgenţă s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 82/2020 şi exista la data sesizării instanţei, noua restrângere a domeniului de aplicare şi a cuantumului stimulentului acordat neputând avea efecte asupra drepturilor născute anterior, chiar dacă acestea nu erau recunoscute şi achitate la data intervenirii ultimei modificări legislative.

În sensul acestei prime opinii, au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ploieşti şi Suceava.

Potrivit celei de-a doua orientări a practicii judiciare a instanţelor naţionale, s-a considerat că Legea nr. 166/2021, respectiv art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 166/2021, este aplicabilă şi în cazul litigiilor în curs de soluţionare.

În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că, în ceea ce priveşte succesiunea actelor normative care au modificat în mod repetat condiţiile de acordare a dreptului solicitat, se impune precizarea că O.U.G. nr. 43/2020, în forma iniţială, prevedea acordarea stimulentului pentru medici, personalul medicosanitar, personalul paramedical, inclusiv personalul auxiliar, implicat direct în transportul, echiparea, evaluarea, diagnosticarea şi tratamentul pacienţilor infectaţi cu COVID-19, pe perioada stării de urgenţă.

Ulterior, prin Legea nr. 82/2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 43/2020, a fost introdus alin. (5) în conţinutul art. 7 al ordonanţei de urgenţă, iar o nouă intervenţie a legiuitorului asupra textului art. 7 din O.U.G. nr. 43/2020 a avut loc prin Legea nr. 166/2021, când s-a modificat din nou alin. (5) al acestui articol.

În această opinie, instanţele au înlăturat criticile vizând pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii prin care se susţine că în mod eronat s-a acordat eficienţă noilor prevederi ale Legii nr. 166/2021 care restrâng cuantumul stimulentului de risc stabilit anterior prin O.U.G. nr. 43/2020 (forma în vigoare la momentul introducerii acţiunii).

S-a observat că, pentru a stabili întinderea efectelor noilor modificări aduse O.U.G. nr. 43/2020 prin Legea nr. 166/2021, din perspectiva restrângerii sferei persoanelor beneficiare ale stimulentului de risc, dar şi a cuantumului dreptului, prin comparaţie cu forma anterioară a ordonanţei de urgenţă, se impune a se porni de la prevederile legale care guvernează aplicarea în timp a legii civile, conţinute de normele art. 6 din Codul civil.

Or, prevederile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, în forma aprobată prin Legea nr. 82/2020, care lărgesc sfera beneficiarilor stimulentului stabilit în forma iniţială doar pentru o parte a personalului medical şi auxiliar medical, se abat de la principiile expuse prin art. 6 din Codul civil, deoarece reglementează o formă de recompensare pentru situaţii juridice epuizate la momentul intrării sale în vigoare. Astfel, starea de urgenţă instituită şi, respectiv, menţinută prin decrete succesive ale Preşedintelui României se încheiase în data de 15 mai 2020, iar modificarea legislativă a intervenit abia în luna iunie 2020, când Legea nr. 82/2020 a intrat în vigoare. Altfel spus, prevederile art. 7 alin. (5) introduse prin Legea nr. 82/2020 au retroactivat încă de la publicarea în Monitorul Oficial al României, deoarece au prevăzut în mod expres ca efectele lor juridice, reprezentate de acordarea stimulentului de risc şi unei părţi a personalului din instituţiile publice sau private, din domeniul asistenţei sociale, să se extindă şi asupra faptelor juridice începute şi consumate anterior, pe perioada stării de urgenţă.

Intenţia emitentului Legii nr. 82/2020 de a introduce în corpul O.U.G. nr. 43/2020 prevederi legale aplicabile unor situaţii juridice născute şi epuizate anterior intrării sale în vigoare rezultă din modul de exprimare la timpul trecut atunci când face referire la starea de urgenţă, dar devine evidentă prin conţinutul pct. 5 al articolului unic din Legea nr. 82/2020 care introduce la art. 8 un nou alineat, cu următorul cuprins: „(8) Stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei, prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă, se acordă pentru toată perioada stării de urgenţă, instituită prin decret potrivit art. 93 din Constituţia României, republicată.”

În această opinie se mai arată că, aşa cum în mod constant s-a acceptat în doctrina şi practica de specialitate, principiul neretroactivităţii legii civile nu este unul absolut, de la acest principiu existând şi unele excepţii în care actele normative pot produce efecte retroactive, în special dacă în corpul acestora se prevede în mod expres că ele se aplică pentru situaţii juridice trecute, cum este cazul normelor care îşi propun să îi recompenseze pe destinatari pentru privaţiunile, interdicţiile sau limitările drepturilor, rezultate dintr-o situaţie juridică trecută.

Or, stimulentul de risc a fost conceput de legiuitor tocmai ca o formă de recompensare cu efect retroactiv a salariaţilor din domeniul asistenţei sociale pentru privaţiunile inerente măsurii cu caracter excepţional a izolării la locul de muncă, pe perioada stării de urgenţă generate de pandemia COVID-19, aspect care justifică aplicarea sa retroactivă.

Dacă, din raţiunile ce au fost arătate, legiuitorul a dorit ca prevederile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020 să retroactiveze, modificările aduse acestor norme prin Legea nr. 166/2021 vor produce în mod evident aceleaşi efecte retroactive. Prin urmare, dacă în perioada de activitate a normelor, în varianta introdusă prin Legea nr. 82/2020, beneficiarii stimulentului de risc din categoria în litigiu nu au primit drepturile băneşti, după intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021, ei trebuie să îndeplinească noile condiţii de acordare. Că este aşa rezultă cu claritate din interpretarea a contrario a art. III alin. (2) al Legii nr. 166/2021.

De asemenea, în această opinie se reţine că, în temeiul principiului aplicării imediate a legii civile noi, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea sa în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi. Acest principiu nu este consacrat expressis verbis, ci este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii, pe care îl completează.

De la acest principiu există o excepţie, anume ultraactivitatea legii vechi, care poate fi prevăzută de legiuitor, în mod expres, în cuprinsul legii noi sau poate fi dedusă din redactarea legii. Inserarea unei astfel de prevederi îşi găseşte justificarea în necesitatea aplicării legii vechi, pentru acele situaţii juridice în curs de desfăşurare şi până la momentul consumării lor.

Atunci când legiuitorul doreşte ca noile reglementări să nu se aplice raporturilor juridice născute sub imperiul vechii legi, care sunt în curs de soluţionare, dispune expres sau implicit acest lucru.

În acest context, analizând dispoziţiile tranzitorii introduse prin art. III al Legii nr. 166/2021, se constată că acestea nu conţin norme exprese sau implicite privind ultraactivitatea legii vechi în privinţa proceselor aflate pe rol la data intervenirii modificărilor.

Dimpotrivă, este reglementată doar situaţia plăţilor integrale/parţiale efectuate sub imperiul vechilor reglementări care, după caz, nu se mai recuperează (este vizată situaţia în care s-a plătit integral până la data modificării legii stimulentul de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru lunile aprilie şi mai 2020) ori se plăteşte diferenţa dintre cuantumul stimulentului de risc prevăzut de noile reglementări şi cuantumul stimulentului primit în temeiul Ordonanţei de urgenţă nr. 82/2020 pentru aprobarea acordării unui stimulent de risc pentru personalul centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru alte categorii vulnerabile, izolate preventiv la locul de muncă, pe perioada stării de urgenţă (O.U.G. nr. 82/2020).

Prin urmare, toate actele normative, atât cel care recunoştea acordarea stimulentului de risc în favoarea asistenţilor sociali, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, cât şi cele care recunoşteau acordarea aceluiaşi drept bănesc numai în favoarea angajaţilor centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă socială, au intrat în vigoare după expirarea perioadei în care a fost decretată starea de urgenţă pe teritoriul României şi reglementau asupra recunoaşterii, respectiv suprimării beneficiului acestui stimulent în favoarea asistenţilor sociali care nu erau angajaţi ai unor centre rezidenţiale, stimulent aferent perioadei în care a fost reglementată starea de urgenţă.

Astfel, nu se poate considera că acest drept a fost recunoscut pentru perioada în care starea de urgenţă era în desfăşurare, pentru a se putea considera că suprimarea dreptului a intervenit după consumarea situaţiei care a determinat acordarea lui.

Dimpotrivă, atât recunoaşterea dreptului, cât şi suprimarea lui au intervenit după încetarea stării de urgenţă, astfel încât nu se poate stabili că stingerea situaţiei care a determinat acordarea stimulentului s-a produs sub imperiul Legii nr. 82/2020, pentru a putea vorbi de o aplicare retroactivă a Legii nr. 166/2021.

Se mai reţine că actele normative succesiv adoptate au reglementat un efect pe care starea de urgenţă a continuat să îl producă şi după epuizarea sa, respectiv recunoaşterea beneficiului acordării stimulentului de risc în favoarea asistenţilor sociali, pentru început, indiferent de forma de organizare a prestatorului de servicii sociale, respectiv prin Legea nr. 82/2020, iar ulterior, prin Legea nr. 166/2021, numai asistenţilor sociali angajaţi ai unor centre rezidenţiale, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă.

Prin urmare, ceea ce aparţine trecutului este efectul produs înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021, respectiv plata stimulentului de risc în favoarea asistenţilor sociali care nu sunt angajaţi ai unor centre rezidenţiale, plată care a fost făcută în temeiul Legii nr. 82/2020, deoarece numai în cazul acestora legea nouă nu se aplică, întrucât, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

În schimb, legea nouă, respectiv Legea nr. 166/2021, se va aplica de la data intrării ei în vigoare, fără a putea fi considerată retroactivă, efectului pe care starea de urgenţă a continuat să îl producă şi după încetarea sa. Recunoaşterea beneficiului stimulentului de risc în favoarea asistenţilor sociali care nu sunt angajaţi ai unor centre rezidenţiale nu mai poate fi făcută după modificarea legiferată prin actul normativ mai sus indicat.

Acest raţionament se desprinde şi din prevederile exprese ale art. III alin. (2) din Legea nr. 166/2021, potrivit cărora, „În situaţia în care până la data intrării în vigoare a prezentei legi au fost efectuate plăţi în temeiul dispoziţiilor art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, sumele acordate nu se recuperează”.

Plăţile făcute până la intrarea în vigoare a Legii nr. 166/2021 echivalează cu stingerea efectului pe care starea de urgenţă a continuat să îl producă şi după epuizarea ei, stingere care s-a produs sub imperiul Legii nr. 82/2020, astfel încât ele scapă aplicării noului act normativ care nu mai recunoaşte beneficiul dreptului în favoarea asistenţilor sociali care nu sunt angajaţi ai unor centre rezidenţiale şi, prin urmare, aceste plăţi nu sunt supuse restituirii.

Însă, dacă ceea ce s-a plătit până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021 se consideră valabil achitat, de la acest moment, acest stimulent nu mai poate fi recunoscut şi, implicit, achitat asistenţilor sociali care nu sunt angajaţi ai unor centre rezidenţiale, întrucât se opun prevederile acestui nou act normativ care recunoaşte efectul pe care starea de urgenţă l-a produs şi ulterior încetării sale numai în favoarea asistenţilor sociali angajaţi ai unor centre rezidenţiale care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă.

Prin urmare, dispoziţiile legale în vigoare la data soluţionării litigiului sunt cele reglementate de prevederile O.U.G. nr. 43/2020, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, şi acestea îşi găsesc aplicare în cauzele aflate pe rolul instanţelor, judecata neputând fi întemeiată pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a modificării ei prin Legea nr. 166/2021.

Se mai arată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul civil şi art. 15 din Constituţia României, o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii legii civile este tocmai aplicarea imediată a legii noi, respectiv asupra situaţiilor şi efectelor care iau naştere după intrarea ei în vigoare.

În sensul celei de-a doua opinii, au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive ale curţilor de apel Timişoara, Ploieşti şi Suceava. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra unor excepţii de neconstituţionalitate care să vizeze dispoziţiile legale ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Cu toate acestea, este util a se preciza că instanţa constituţională a avut prilejul a se pronunţa în soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate fundamentate pe circumstanţe similare celor din cauzele în care s-a ivit practica judiciară cu a cărei unificare este sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest recurs în interesul legii (adoptarea, în cursul procesului, a unei dispoziţii legale sau a unui nou act normativ de natură a schimba radical cursul litigiului în raport cu soluţia ce se prefigura la data formulării acţiunii, întemeiate pe normele în vigoare la data declanşării litigiului).

În acest sens, semnificative (şi) pentru dezlegarea problemei de drept din prezentul recurs în interesul legii sunt paragrafele 22-29 şi 32 din Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, decizie interpretativă, potrivit cărora: ” 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiectul cauzelor în care aceasta a fost ridicată îl reprezintă, astfel cum rezultă din acţiunile introductive, soluţionarea cererilor prin care se solicită instanţelor judecătoreşti să oblige Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să ia măsurile necesare pentru stabilirea şi plata – potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005 – a despăgubirilor aferente unor imobile a căror restituire în natură nu mai este posibilă, revendicate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cererile de chemare în judecată au fost introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. 23. După intrarea în vigoare a legii menţionate, instanţele au ridicat din oficiu excepţia prematurităţii cererilor de chemare în judecată, în considerarea faptului că prin dispoziţiile art. 34 alin. (1) din aceasta s-au stabilit anumite termene în care Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor [autoritate nou-constituită, care, în virtutea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a preluat atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor] poate emite titlurile de compensare prin puncte. Aceste termene sunt de 60 de luni pentru soluţionarea dosarelor referitoare la imobilele revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi de 36 de luni pentru dosarele de fond funciar. Termenele menţionate au început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 (20 mai 2013), iar instanţele de judecată au apreciat că, înăuntrul acestora, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu pot formula acţiuni îndreptate împotriva refuzului fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a soluţiona dosarele de despăgubire, refuz dedus din lipsa oricărui răspuns cu privire la emiterea titlului de despăgubire cuvenit. Este vorba despre acţiunile în contencios administrativ întemeiate pe prevederile art. 20 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care permiteau persoanelor îndreptăţite ca, în condiţiile inexistenţei – în legislaţia anterioară Legii nr. 165/2013 – a unui termen impus Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, să conteste în instanţă refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a soluţiona dosarul de stabilire a despăgubirilor cuvenite. 24. În acest context, Curtea observă că se ridică problema constituţionalităţii prevederilor de lege criticate din perspectiva situaţiei acţiunilor introduse la instanţe înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării în vigoare a legii, şi în care instanţele pun în discuţie aplicarea termenelor prevăzute de art. 34 alin. (1) din legea amintită. În ce priveşte acest tip de cauze, Curtea constată că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile şi proceselor aflate pe rolul instanţelor de judecată la data intrării în vigoare a legii. 25. (…) Aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti a termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanţele chemate să le aplice, respingerea ca «devenite premature» a acţiunilor introduse de persoanele îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri, fiind anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse de acestea în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu obligarea acestora la parcurgerea procedurii administrative, reglementate în prezent prin dispoziţiile aceluiaşi text de lege. În acest context, Curtea observă că, deşi desfăşurarea şi finalizarea procesului fuseseră prefigurate şi anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul iniţierii acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanţa în soluţionarea acestuia. Or, interpretarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi aplicabile şi cauzelor pendinte le conferă caracter neconstituţional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părţile aflate în proces o situaţie mai favorabilă. Mai mult decât atât, Curtea observă că regimul mai avantajos, apt să conducă la o soluţie favorabilă, profită unei instituţii a statului, care este pârâtă într-un proces. 26. Cu privire la influenţarea cursului procesului prin edictarea de noi reguli procesuale, inexistente la data declanşării acestuia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 7 iunie 2011, pronunţată în Cauza Agrati şi alţii împotriva Italiei (paragraful 58), că «principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate prin art. 6 [din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale] se opun – cu excepţia situaţiilor când există motive imperioase de interes general – ingerinţei puterii legislative în administrarea justiţiei cu scopul de a influenţa deznodământul judiciar al unui litigiu». În acelaşi sens s-a pronunţat şi prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 49, sau prin Hotărârea din 28 octombrie 1999 pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei, paragraful 57. În concepţia Curţii de la Strasbourg, «exigenţa egalităţii armelor implică obligaţia de a oferi fiecăreia dintre părţile unui proces posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu partea adversă» (Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, paragraful 33, şi Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei, paragraful 46). 27. Or, în condiţiile în care un nou text de lege devine aplicabil proceselor în curs de desfăşurare, riscul apariţiei unui dezechilibru procesual între părţile din litigiu trebuie înlăturat de instanţele de judecată printr-o interpretare a acestuia în respectul exigenţelor impuse de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art. 6 care consacră dreptul la un proces echitabil, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte». 28. În acest sens, Curtea reţine că, pentru a contracara riscul menţionat al apariţiei unui dezechilibru procesual şi pentru a conferi, în acelaşi timp, eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, instanţa de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunţe – în acord cu dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care precizează soluţiile pe care le poate da instanţa – o hotărâre prin care să instituie în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor obligaţia de a verifica existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia şi de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, precum şi de a emite decizia de compensare în puncte a acestora. Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor va trebui să ducă la îndeplinire obligaţiile impuse de instanţă în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, astfel cum prevede art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 29. Curtea reţine, totodată, că, prin constatarea constituţionalităţii prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în interpretarea dată acestora prin prezenta decizie, se valorifică premisele legale existente pentru soluţionarea definitivă, cu celeritate, a cauzelor aflate pe rolul instanţelor de contencios administrativ la data intrării în vigoare a legii. (…) 32. Aşadar, în ce priveşte litigiile aflate deja pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituţională a noii reglementări. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că rolul său este acela de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituţionale, dar şi dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigenţele Constituţiei, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituţională, Curtea va constata constituţionalitatea dispoziţiei legale în această interpretare şi va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile. În acest sens sunt deciziile nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, sau nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014. Ca atare, Curtea va admite excepţia de neconstituţionalitate şi va constata că dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituţionale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeaşi lege nu se aplică şi cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii. Argumentul decisiv pentru pronunţarea unei astfel de soluţii îl constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalităţii armelor între părţile aflate în litigiu în cazul în care instanţele ar interpreta art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că noile termene s-ar aplica şi litigiilor aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii.”

În acelaşi sens este şi raţionamentul expus în Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, şi Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a constatat că problema de drept supusă analizei a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti naţionale şi a considerat că este necesar să se stabilească un mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în discuţie printr-o decizie obligatorie.

Nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept, Curtea de Apel Suceava pronunţând hotărâri în sensul ambelor orientări jurisprudenţiale. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin punctul de vedere formulat în scris, Ministerul Public a considerat că cea de-a doua orientare a practicii judiciare este în litera şi spiritul legii, apreciind că dispoziţiile art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2020, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, sunt aplicabile cererilor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021.

În acest sens, a arătat că dispoziţiile legale în vigoare la data soluţionării situaţiilor litigioase fiind cele reglementate de prevederile O.U.G. nr. 43/2020, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, judecata nu poate fi întemeiată pe o dispoziţie legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a modificării ei prin Legea nr. 166/2021.

Fiind vorba despre norme de drept material, prevederile O.U.G. nr. 43/2020, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 166/2021, sunt incidente proceselor în curs de derulare la momentul intrării în vigoare a acestei legi, reclamanţii din situaţiile litigioase nemaiputându-se prevala de forma actului normativ în vigoare la data declanşării procesului.

Raporturile juridice litigioase aflate pe rolul instanţelor care nu au fost soluţionate definitiv anterior intrării în vigoare a Legii nr. 166/2021 reprezintă fapte în desfăşurare (facta pendentia), urmând a se soluţiona conform principiului aplicării imediate a legii civile noi, dat fiind „legea nouă”, respectiv forma legii după data la care Legea nr. 166/2021 a intrat în vigoare.

Instanţa de judecată este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data soluţionării cauzei, dat fiind că legea veche nu ultraactivează.

Prin urmare, în procesele în care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, se aplică legea în vigoare de la momentul soluţionării lor. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, aceste raporturi se vor putea consolida doar în limitele determinate de legea în forma nouă şi nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.

Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea sau modificarea legii vechi.

Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, dispoziţia din legea ulterioară se aplică şi efectelor actului normativ anterior, nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esenţa ei un caracter de unitate şi de obligativitate uniformă pentru toţi destinatarii normei juridice. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, iar cu privire la problema de drept au arătat că dispoziţiile Legii nr. 166/2021 nu sunt aplicabile cererilor aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a acesteia, astfel cum s-a procedat în cadrul primei orientări a practicii judiciare. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”, precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului în interesul legii şi titularul dreptului de sesizare.

Din conţinutul normelor procedurale menţionate reiese că trebuie îndeplinite următoarele condiţii pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: – sesizarea să provină de la titularii expres menţionaţi de legiuitor; – sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; – problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive, care să fie anexate sesizării.

Din analiza memoriului de recurs în interesul legii, precum şi a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate anterior enumerate.

Astfel, sesizarea este formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, având anexate hotărâri judecătoreşti definitive prin care a fost tranşată diferit îndreptăţirea reclamanţilor la stimulentul de risc în cuantumul şi sfera de aplicare reglementate de O.U.G. nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a modificării acestui act normativ prin Legea nr. 166/2021, intervenite în cursul proceselor prin care se tindea la sancţionarea conduitei omisive a angajatorului sau a subiectului de drept debitor al obligaţiei de plată, de a acorda în mod efectiv aceste stimulente.

Este vorba, în mod evident, de o problemă de drept, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, care a suscitat interpretări şi soluţii diferite, iar dovada unor astfel de dezlegări divergente, prin hotărâri definitive, s-a făcut potrivit materialului anexat sesizării de recurs în interesul legii.

Prin urmare, se constată că recursul în interesul legii este admisibil. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

Instanţa supremă este chemată să