ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 16/2021

Ca urmare a răspunsului la prima întrebare, să se interpreteze dacă instanța de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanțe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părților privind trimiterea cauzei spre rejudecare și în condițiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă".

Tribunalul Olt - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 416/207/2020*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menționate.

Codul de procedură civilă:

În fapt, contestatoarea A a formulat cerere de executare silită, înregistrată pe rolul Biroului executorului judecătoresc C, solicitând punerea în executare silită a titlului executoriu reprezentat de un contract de credit.

Prin Încheierea nr. 1.378 din 6 iulie 2018, pronunțată de Judecătoria Caracal în Dosarul nr. 3.484/207/2018, a fost încuviințată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019 emisă în cadrul Dosarului de executare nr. 2.358/E/2018 al Biroului executorului judecătoresc C - contestată în cauza de față - a fost stabilită în sarcina contestatoarei obligația de plată a sumei de 150 lei + TVA, reprezentând cheltuieli necesare continuării executării silite.

Judecătoria Caracal, prin Sentința civilă nr. 530 din 12 martie 2020, a respins contestația formulată de contestatoarea A în contradictoriu cu intimata B, apreciind, în esență, că perceperea sumei de 150 de lei + TVA reprezentând cheltuieli de executare este justificată de continuarea executării silite.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea A, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii contestației la executare, astfel cum aceasta a fost formulată.

La termenul din 15 septembrie 2020, tribunalul a apreciat necesară lămurirea cadrului procesual raportat la obiectul contestației la executare prin care s-a solicitat anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, și anume dacă Biroul executorului judecătoresc C are calitate procesuală pasivă.

Față de acest aspect, în cadrul soluționării apelului, s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept, dispunându-se suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea instanței supreme.

Instanța de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

Referitor la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări, instanța de trimitere a avut în vedere interpretarea din pct. 23 al Deciziei nr. 8/2016, în care se arată că anumite dispoziții procesuale reglementează expres și situațiile în care executorul judecătoresc poate fi chemat în instanță, conferindu-i calitate procesuală pasivă, fiind menționată și ipoteza formulării unei contestații de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă], în această din urmă situație efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanța de executare fiind răsfrânt direct în patrimoniul executorului judecătoresc.

Din considerentele acestei decizii rezultă că, în baza legii, mai exact a anumitor dispoziții procesuale, cum sunt cele ale art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă, executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă.

În opinia completului, prevederile art. 670 alin. (1) raportat la dispozițiile alin. (6) al aceluiași articol din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în același sens, și anume îi conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă, întrucât și în această situație efectul reducerii acestor cheltuieli avans cheltuieli de executare silită de către instanța de executare se răsfrânge direct în patrimoniul executorului judecătoresc, având în vedere și Decizia nr. 15/2016 aplicabilă acestei încheieri.

Însă, se apreciază că executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă alături de debitor, raportat la prevederile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la jurisprudența Curții Constituționale în materie, precum și la interpretarea instanței supreme din Decizia nr. 8/2016, care nu exclude debitorul din raportul juridic execuțional și nici ca parte în executarea silită, fiind contestat un act de executare silită, și anume încheierea de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, în cererea formulată de creditoare împotriva debitorului din contractul de credit.

Se rețin dispozițiile art. 645 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: (1) Sunt părți în procedura de executare silită creditorul și debitorul, precum și considerentele Deciziei nr. 572/2017 (paragrafele 18-21 ale acesteia).

S-a subliniat faptul că situația din cauza de față nu este, în niciun caz, similară sub raportul părților din contestația la executare cu aceea care a dus la pronunțarea Deciziei nr. 15/2016.

Prin urmare, întrucât completul apreciază că dispozițiile art. 670 alin. (1) raportat la prevederile alin. (6) al aceluiași articol din Codul de procedură civilă îi conferă executorului judecătoresc calitate procesuală pasivă alături de debitor, față de interpretarea din pct. 23 al Deciziei nr. 8/2016 ar fi aplicabil art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text potrivit căruia, în cazurile expres prevăzute de lege, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Însă, așa cum s-a arătat și în doctrină, cazurile expres prevăzute de lege nu sunt cele create pe cale jurisprudențială, fie ea chiar și a instanței supreme. Nici practica judiciară nu urmează această optică privind extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă la alte cazuri neprevăzute expres de lege, apreciind că nu se poate adăuga, pe cale de interpretare, la actele normative în vigoare, mai ales că la alin. (2) al aceluiași articol este reglementată chiar ipoteza tuturor celorlalte cereri formulate în materie contencioasă.

Prin urmare, s-ar putea interpreta în cauza de față că sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul că, în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. În speță, în ipoteza formulării unei contestații de către creditor împotriva încheierii de avans a cheltuielilor de executare [art. 670 alin. (1) din Codul de procedură civilă], efectul reducerii acestor cheltuieli de către instanța de executare se răsfrânge direct în patrimoniul executorului judecătoresc, astfel că se poate interpreta textul în sensul că raportul juridic dedus judecății impune participarea Biroului executorului judecătoresc.

Astfel, este necesară lămurirea acestor chestiuni de care depinde și modalitatea de aplicare în calea de atac a apelului.

În ipotezele reglementate de dispozițiile art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța are obligația, iar nu facultatea de a dezvolta cadrul procesual, chiar în ipoteza existenței unei opoziții din partea părților. Neintroducerea în cauză, din oficiu, de către instanță a terțului în cazurile expres prevăzute de lege este sancționată cu nulitatea absolută extrinsecă, potrivit art. 176 pct. 6 din Codul de procedură civilă, a hotărârii primei instanțe, aceasta putând fi invocată în calea de atac a apelului sau a recursului, de orice persoană interesată, iar ca motiv de ordine publică, conform art. 479 din Codul de procedură civilă, inclusiv de către instanța ierarhic superioară. Soluția în acest caz ar fi de anulare sau casare a sentinței civile și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care va fi obligată să dispună citarea terțului, respectând procedura reglementată de dispozițiile art. 79 din Codul de procedură civilă. Însă, dacă nicio parte nu a solicitat expres aceasta prin cererea de apel ori prin întâmpinare, anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe nu își pot găsi temei legal nici în dispozițiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fiind încălcat principiul disponibilității, și nici în justificarea asigurării terțului a dublului grad de jurisdicție, care nu este un principiu consacrat constituțional sau al procesului civil.

Prin urmare, pentru a da eficiență în apel dispozițiilor art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă este necesar să se interpreteze dacă instanța de apel poate invoca din oficiu ca motiv de nelegalitate a hotărârii primei instanțe lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care acesta nu a avut calitatea de intimat în cauză, alături de debitor, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 480 alin. (3) sau ale art. 480 alin. (6) din Codul de procedură civilă, în lipsa cererii părților privind trimiterea cauzei spre rejudecare și în condițiile restrictive prevăzute de art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum și de art. 78 alin. (3) din Codul de procedură civilă - texte a căror modalitate de interpretare și aplicare în acest caz este, de asemenea, necesară.

În situația în care se interpretează că, în cauza de față, sunt aplicabile prevederile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu privire la calitatea procesuală pasivă a Biroului executorului judecătoresc, alături de debitor, în contestația la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, omisiunea primei instanței de a pune în discuția contradictorie a părților necesitatea introducerii unui terț nu poate fi invocată direct de către părți în calea de atac a apelului ori de către instanța de control judiciar din oficiu, nereprezentând un motiv de ordine publică, ci unul de ordine privată. Nulitatea este una relativă, iar nu absolută și nu poate fi invocată direct în calea de atac de către părți și nici de către instanța de apel sau recurs din oficiu, cu consecința trimiterii cauzei primei instanțe.

Astfel, completul a apreciat că sesizarea privește o problemă de drept reală, întrucât norma de drept este îndoielnică, imperfectă sau neclară, legată de posibilitatea de a interpreta diferit textele de lege arătate, care nu sunt corelate.

Prin punctul de vedere exprimat, A a apreciat, în principal, că sesizarea este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă sub aspectul caracterului de noutate al chestiunii de drept. În subsidiar, pe fondul problemelor ridicate prin sesizare, a arătat că executorul judecătoresc nu are calitate procesuală pasivă în contestația la executare în care se solicită anularea încheierii de stabilire avans cheltuieli necesare continuării procedurii de executare silită, iar în măsura în care această calitate ar exista, executorul judecătoresc ar trebui introdus în cauză din oficiu, în temeiul art. 78 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în litigii precum cel din prezentul dosar.

Debitoarea B nu a formulat un punct de vedere asupra chestiunii invocate.

Din punctele de vedere și jurisprudența înaintate de curțile de apel s-au conturat interpretări diferite ale problemelor de drept ce formează obiectul sesizării, după cum urmează:

Ministerul Public, prin Adresa nr. 2.318/4.077/III-5/2020 din 15 ianuarie 2021, a arătat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Tribunalul Olt - Secția I civilă.

La nivelul Curții Constituționale prezintă relevanță următoarele decizii: nr. 572 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 18 ianuarie 2018, nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007, nr. 935 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011, nr. 1.305 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, nr. 503 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 892 din 9 decembrie 2014, și nr. 162 din 22 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 9 mai 2003.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 15 din 23 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 562/1/2016 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 741 din 23 septembrie 2016, a admis sesizarea formulată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă și a stabilit că:

Prin opinia exprimată s-a apreciat că, în interpretarea dispozițiilor art. 670 alin. (1) și (6) din Codul de procedură civilă, în contestația la executare formulată de creditor împotriva încheierii prin care sunt stabilite cheltuielile de executare ce trebuie avansate de către acesta, executorul judecătoresc are calitate procesuală pasivă alături de debitor, fiind aplicabile dispozițiile art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă; în calea de atac a apelului, instanța nu poate invoca, din oficiu, ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate lipsa coparticipării procesuale pasive a Biroului executorului judecătoresc, în cazul în care părțile nu solicită în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Se impune observația că sesizarea formulată în prezenta cauză vizează următoarele probleme de drept cu privire la care instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, după cum urmează:

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebările formulate de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudența instanței supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuție -, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță; cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată următoarele:

Primele trei condiții formale prevăzute de legiuitor pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite.

Așa cum s-a arătat, textul de lege în discuție impune limitativ condițiile legate de chestiunea de drept ce trebuie lămurită, iar dintre acestea trebuie analizat cu prioritate raportul de dependență dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării și soluționarea pe fond a cauzei.

În ceea ce privește această condiție - a ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată - se reține că, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei și rezolvarea raportului de drept dedus judecății (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).

În cauză, prin prima întrebare prealabilă se solicită interpretarea și aplicarea unor dispoziții de drept procesual care reglementează obligația de a avansa cheltuielile de executare și titularul acestei obligații.

Din lecturarea punctului de vedere exprimat prin încheierea de sesizare rezultă că, în realitate, plecând de la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție inserate în paragraful nr. 23 al Deciziei nr. 8/2016, respectiv paragrafele nr. 50 și 57 ale Deciziei nr. 15/2016, obiectul de interes pentru instanța de trimitere vizează verificarea calității procesuale pasive a biroului executorului judecătoresc în cadrul contestației la executare formulate, în speță, de către creditor împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silite pentru continuarea executării silite.

Admisibilitatea sesizării din perspectiva condiției legăturii cu cauza chestiunii de drept se impune analizată și prin raportare la contextul în care a fost formulată sesizarea.

Se constată sub acest aspect că instanța de apel nu a lămurit, anterior formulării sesizării, în ce categorie de cheltuieli se înscriu cele care fac obiectul încheierii împotriva căreia a fost formulată contestația în executare (dacă este vorba despre cheltuieli ce trebuie să fie avansate de creditor sau de cheltuieli efective de executare), respectiv dacă, în speță, este incidentă o situație de coparticipare procesuală obligatorie în temeiul legii sau care ar deriva din conținutul unui raport juridic litigios, și nici nu a statuat asupra incidenței prevederilor art. 78 alin. (1) sau a prevederilor art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ci s-a limitat la a face referire la necesitatea interpretării dispozițiilor art. 78 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, fără a menționa care dintre ipotezele textelor legale menționate ar putea pune probleme în interpretare și/sau aplicare.

Totodată, încheierea de sesizare relevă că, în susținerea cererii de apel, nu au fost invocate aspecte de nelegalitate ale hotărârii apelate care să vizeze lipsa legitimării procesuale pasive a debitorului sau calitatea procesuală pasivă a executorului judecătoresc, iar instanța de trimitere nu a înțeles să invoce, anterior formulării prezentei sesizări, drept motiv de apel de ordine publică, nulitatea absolută a hotărârii apelate ca efect al omisiunii creditorului de a stabili în mod corespunzător cadrul procesual subiectiv, respectiv neîndeplinirea obligației instanței de fond de a avea rol activ (ignorând obligația de a verifica și de a dispune, în condițiile legii, introducerea forțată, în cauză, a executorului judecătoresc), ci s-a limitat la a solicita opinia părților în ceea ce privește existența în speță a unei ipoteze de coparticipare procesuală pasivă și la soluția care s-ar prefigura a fi adoptată, în raport cu circumstanțele particulare ale cauzei, și la sesizarea instanței supreme, optând pentru formularea acestei întrebări într-o manieră necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea acesteia în câmpul ipotezelor.

În consecință, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscrie unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale și nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței, în realitate, față de modalitatea formulării întrebării de către instanța de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curți reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deși potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operațiunea de identificare, interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

De asemenea, în referire la condiția de admisibilitate ce vizează identificarea unei probleme de drept veritabile care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că: "în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019; Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020).

Din lecturarea încheierii de sesizare se constată că pentru a demonstra necesitatea interpretării textelor legale anterior evocate, instanța de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege, nu arată circumstanțele sau dificultățile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă normelor legale menționate sau care ar conferi potențialul de dificultate impus de art. 519-520 din Codul de procedură civilă și nici nu justifică, în vreun fel, în ce ar consta dificultatea înțelegerii sau aplicării considerentelor celor două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior menționate.

Distinct de această constatare, se impune a se observa că prin Decizia nr. 8/2016 s-a reținut că: "din dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 rezultă că profesia de executor judecătoresc are un statut special, care implică exercitarea autorității statului în vederea ducerii la îndeplinire a dispozițiilor cuprinse în hotărârile judecătorești și în alte titluri executorii, scop în care legiuitorul a conferit autoritatea necesară actelor înfăptuite de către acesta, în cadrul competențelor sale, calificându-le ca acte de autoritate publică", respectiv că "executorul judecătoresc nu este parte în raportul execuțional existent între creditor și debitor, care are ca temei titlul executoriu".

Deopotrivă, în ceea ce privește suportarea cheltuielilor de executare, prin Decizia nr. 15/2016, s-a statuat că: "realizarea activității de executare presupune anumite cheltuieli care, după distincțiile pe care legea le face, trebuie avansate de creditor sau, după caz, de către debitor. Chiar dacă la finele executării ele sunt suportate de către debitor, imputându-se asupra patrimoniului acestuia, avansarea lor se constituie într-o sarcină distinctă de a cărei îndeplinire depinde, uneori chiar decisiv, efectuarea executării silite", respectiv că "Este vorba așadar despre consacrarea unui principiu de bază al executării silite, și anume, principiul avansării de către partea care recurge la serviciile unui organ de executare a cheltuielilor pe care le implică această etapă a realizării unei creanțe, recurgându-se la forța coercitivă a statului, ca urmare a neexecutării de bunăvoie de către debitor".