ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 62/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.035/1/2020, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă în Dosarul nr. 4.563/99/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelantul a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care a susținut că prevederile legale trebuie interpretate în sensul că decontarea gratuită se referă și la decontarea contribuției personale, respectiv a coplății pentru achiziționarea de medicamente; intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus un punct de vedere la raport, cu nerespectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 2 iulie 2020, în Dosarul nr. 4.563/99/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Art. 55 alin. (4) lit. e) și art. 296

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (Codul fiscal din 2003)

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (Codul fiscal)

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 567/2004)

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 4 iulie 2018 cu nr. 4.563/99/2018, reclamanții A, B, C, D și E au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași:

În motivare, reclamanții au susținut că sunt angajați ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași și că acesta are obligația de a le acorda toate drepturile de natură salarială ce decurg din lege.

Au mai arătat că prin Adresa emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, înregistrată cu nr. X din 11 decembrie 2015 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, au fost înștiințați că sumele datorate din decontarea contravalorii medicamentelor trebuie să fie supuse impozitării și aplicării cotelor de contribuții de asigurări sociale, de asigurări sociale de sănătate și de șomaj.

Or, impozitarea și aplicarea cotelor de contribuții la sumele reprezentând decontarea contravalorii medicamentelor contravine dispozițiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 567/2004.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 567/2004.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, având în vedere că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate-grefieri și personal conex-șoferi în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, obligația reținerii și virării cotelor de contribuții sociale aferente decontării medicamentelor revenind parchetului din care aceștia fac parte, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, prin raportare la dispozițiile art. 37 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 816 din 3 iunie 2019, Tribunalul Iași - Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată cu același număr de dosar.

Prin Sentința civilă nr. 545/2019 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ a respins acțiunea formulată împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași pentru lipsa calității procesuale pasive; a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, pe care l-a obligat să restituie reclamanților sumele reținute cu titlu de impozit, contribuții de asigurări sociale de sănătate, contribuții de asigurări sociale și șomaj din sumele cuvenite pentru decontarea medicamentelor (inclusiv pentru soțul/soția sau copiii aflați în întreținere), începând cu data de 1 august 2015 și până la data revenirii asupra acestor rețineri, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare până la data restituirii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că sumele pretinse de reclamanți, în calitate de angajați, începând cu 1 august 2015, se încadrează în veniturile prevăzute de normele din materie fiscală.

Astfel, în perioada cuprinsă între 1 august 2015 și 1 ianuarie 2016, erau aplicabile dispozițiile Codului fiscal din 2003, care la art. 55 alin. (4) lit. e) prevedea că următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit: (...) contravaloarea medicamentelor.

Totodată, conform art. 296

A mai reținut că, începând cu 1 ianuarie 2016, sunt aplicabile dispozițiile art. 76 alin. (4) lit. f) și art. 142 lit. e) din Codul fiscal, care stabilesc un regim fiscal similar celui reglementat de Codul fiscal din 2003 cu privire la contravaloarea medicamentelor.

Împotriva sentinței primei instanțe Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a susținut că dreptul de decontare a contribuției personale pentru achiziționarea de medicamente este condiționat de respectarea dispozițiilor legale privind calitatea de asigurat și plata contribuției la asigurările sociale de sănătate.

Spre deosebire de magistrați, în privința cărora legislația fiscală prevede că drepturile de decontare a contribuției personale pentru achiziționarea de medicamente au natură salarială și nu se impozitează, în privința personalului auxiliar și conex nu există o astfel de prevedere legală.

În acest context, apelantul a subliniat că sunt legale reținerea și virarea către bugetul de stat a impozitului și a cotelor de contribuții aplicate sumelor reprezentând contravaloarea medicamentelor decontate.

Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că procesul este în curs de judecată în apel, în ultimă instanță, fiind de competența unui complet de judecată din cadrul Curții de Apel Bacău.

Soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în apel, depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Deși legea procesuală civilă nu definește noțiunea de noutate și nici criteriile în baza cărora ar putea fi determinată, în doctrină s-a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar fi justificată din perspectiva cerinței noutății atunci când chestiunea de drept nu a mai fost dedusă judecății anterior, în sensul că instanța supremă nu a mai statuat asupra chestiunii de drept în cadrul unui recurs în interesul legii sau recurs în casație.

De asemenea, noutatea se poate referi atât la o dispoziție legală intrată recent în vigoare, cât și la una mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

Părțile nu au prezentat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că nu există o dispoziție în Legea nr. 567/2004 care să prevadă că decontarea contribuției personale la achiziționarea de medicamente de către personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu are natură salarială și nu se impozitează.

În aceste condiții, angajatorul are obligația de a reține impozitul, contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, contribuțiile de asigurări sociale și șomaj din sumele pe care acesta le achită pentru decontarea contribuției personale.

Prin urmare, dispozițiile art. 55 alin. (4) lit. e) și art. 296

Toate curțile de apel au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de apel București, Cluj, Craiova și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că sintagma "contravaloarea medicamentelor" cuprinde și ipoteza decontării contribuției personale, respectiv a coplății pentru achiziționarea de medicamente aprobată de ordonatorul de credite pentru personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, în activitate sau pensionari (Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale - în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu - Secția civilă, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Caraș-Severin, Tribunalul Bistrița-Năsăud - Secția I civilă și Tribunalul Dolj - Secția conflicte de muncă și asigurări sociale).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că sintagma "contravaloarea medicamentelor" nu cuprinde și ipoteza decontării contribuției personale, respectiv a coplății pentru achiziționarea de medicamente aprobată de ordonatorul de credite pentru personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, în activitate sau pensionari (Tribunalul Ilfov).

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în cadrul exercitării controlului de constituționalitate.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de instanța supremă în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În privința obiectului și a condițiilor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul instituie, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, care trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că sunt îndeplinite condițiile vizând existența unei cauze aflate în curs de judecată, pe rolul unei curți de apel, ce urmează a pronunța soluția în ultimă instanță. Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet al Curții de Apel Bacău, învestit cu soluționarea apelului declarat împotriva sentinței de fond pronunțate într-un litigiu de muncă, în cauză putând fi exercitată numai calea de atac a apelului, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare.

Cu privire la condiția de admisibilitate ce vizează identificarea unei chestiuni de drept, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, pentru a se pronunța o hotărâre prealabilă, este necesar ca sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme.

În încheierea de sesizare nu este însă argumentată dificultatea chestiunii de drept, completul de judecată expunând doar opinia sa cu privire la aplicabilitatea normelor generale în materie de impozitare a sumelor pe care le primește personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cu titlu de contribuție personală la achiziția de medicamente, opinie ce contravine celei care a stat la baza raționamentului primei instanțe. Or, simpla opinie contrară nu este suficientă pentru a contura gradul de dificultate al problemei de drept, acesta trebuind să fie argumentat de instanța de trimitere.

De asemenea, pentru a se pronunța o hotărâre prealabilă este necesar ca respectiva chestiune de drept să privească o problemă de drept reală în sensul că norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite, fie din cauză că textul este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziții legale.

Problema de drept cu care se confruntă instanța de trimitere este aceea de a se stabili dacă decontarea contribuției personale la achiziționarea de medicamente de către personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, reglementată de art. 67 din Legea nr. 567/2004, are sau nu are natură salarială și, în funcție de această calificare, dacă este sau nu supusă impozitării, prin raportare la art. 55 alin. (4) lit. e) și art. 296

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține că în încheierea de sesizare nu se regăsește niciun raționament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate și care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariției unei jurisprudențe neunitare în privința aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al sesizării.

Dispozițiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii și nu prezintă un grad ridicat de dificultate, astfel încât instanța de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică și logico-juridică a textelor legale incidente în cauză. Din această perspectivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține și că instanța de trimitere nu a argumentat dificultatea de interpretare a textelor legale ce fac obiectul sesizării pentru a justifica declanșarea mecanismului de unificare a practicii judiciare.

Operațiunea de interpretare și aplicare a unor texte legale la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței învestite cu soluționarea cauzei. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanței de trimitere să soluționeze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop regulile de interpretare a actelor normative, în condițiile în care nu se identifică o reală dificultate în interpretarea normelor juridice ce fac obiectul sesizării.

Totodată, se mai reține că mecanismul procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare, neputând fi utilizat doar pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere. Astfel, instanța supremă trebuie chemată pentru a da o rezolvare de principiu chestiunii de drept a cărei interpretare se reclamă a fi dificilă de către instanța de sesizare.

Instanța de trimitere, prin modul de formulare a sesizării, impune instanței supreme soluționarea pe fond a litigiului sub aparența pronunțării unei hotărâri prealabile, finalitatea demersului judiciar reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă fiind acela al împiedicării apariției jurisprudenței neunitare, iar nu acela al aplicării concrete a legii în scopul soluționării cauzei respective.

De asemenea nu este îndeplinită nici condiția referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, deoarece susținerile și apărările părților nu vizează problema de drept ce formează obiectul sesizării. Astfel, acțiunea introductivă vizează acordarea sumelor reținute cu titlu de impozit, contribuții de asigurări sociale de sănătate, contribuții de asigurări sociale și șomaj din contravaloarea medicamentelor decontate, deci vizează ipoteza decontării contribuției personale la achiziționarea de medicamente, fără a se distinge între diferitele modalități de decontare - totală (contravaloarea integrală a medicamentelor) sau parțială (contravaloarea contribuției personale, respectiv coplata). Or, întrebarea formulată de instanța de trimitere antamează exclusiv ipoteza coplății la achiziționarea acestora (decontare parțială), în încheierea de sesizare nefiind regăsit niciun raționament juridic care să justifice soluționarea pe fond a cauzei de lămurirea acestei chestiuni. În lipsa argumentației juridice din partea instanței de trimitere care să justifice legătura dintre problema de drept sesizată și soluționarea pe fond a cauzei, raportat la cadrul procesual astfel cum a fost conturat prin acțiunea introductivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reține ca nefiind îndeplinită condiția referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei.

În plus, instanța de trimitere nu a expus motivele pentru care a apreciat că este îndeplinită această condiție, ci doar a afirmat că soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în apel, depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. Or, conform art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, "Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților".

În considerarea argumentelor expuse se reține că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituției juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,