Decizia nr. 62 din 26 octombrie 2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.035/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.563/99/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelantul a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care a susţinut că prevederile legale trebuie interpretate în sensul că decontarea gratuită se referă şi la decontarea contribuţiei personale, respectiv a coplăţii pentru achiziţionarea de medicamente; intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus un punct de vedere la raport, cu nerespectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 2 iulie 2020, în Dosarul nr. 4.563/99/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 296

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal din 2003)

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Codul fiscal)

Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 567/2004)

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 4 iulie 2018 cu nr. 4.563/99/2018, reclamanţii A, B, C, D şi E au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi:

În motivare, reclamanţii au susţinut că sunt angajaţi ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi că acesta are obligaţia de a le acorda toate drepturile de natură salarială ce decurg din lege.

Au mai arătat că prin Adresa emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, înregistrată cu nr. X din 11 decembrie 2015 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, au fost înştiinţaţi că sumele datorate din decontarea contravalorii medicamentelor trebuie să fie supuse impozitării şi aplicării cotelor de contribuţii de asigurări sociale, de asigurări sociale de sănătate şi de şomaj.

Or, impozitarea şi aplicarea cotelor de contribuţii la sumele reprezentând decontarea contravalorii medicamentelor contravine dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 567/2004.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 567/2004.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate-grefieri şi personal conex-şoferi în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, obligaţia reţinerii şi virării cotelor de contribuţii sociale aferente decontării medicamentelor revenind parchetului din care aceştia fac parte, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, prin raportare la dispoziţiile art. 37 şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 816 din 3 iunie 2019, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată cu acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 545/2019 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ a respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, pe care l-a obligat să restituie reclamanţilor sumele reţinute cu titlu de impozit, contribuţii de asigurări sociale de sănătate, contribuţii de asigurări sociale şi şomaj din sumele cuvenite pentru decontarea medicamentelor (inclusiv pentru soţul/soţia sau copiii aflaţi în întreţinere), începând cu data de 1 august 2015 şi până la data revenirii asupra acestor reţineri, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare până la data restituirii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că sumele pretinse de reclamanţi, în calitate de angajaţi, începând cu 1 august 2015, se încadrează în veniturile prevăzute de normele din materie fiscală.

Astfel, în perioada cuprinsă între 1 august 2015 şi 1 ianuarie 2016, erau aplicabile dispoziţiile Codului fiscal din 2003, care la art. 55 alin. (4) lit. e) prevedea că următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile, în înţelesul impozitului pe venit: (…) contravaloarea medicamentelor.

Totodată, conform art. 296

A mai reţinut că, începând cu 1 ianuarie 2016, sunt aplicabile dispoziţiile art. 76 alin. (4) lit. f) şi art. 142 lit. e) din Codul fiscal, care stabilesc un regim fiscal similar celui reglementat de Codul fiscal din 2003 cu privire la contravaloarea medicamentelor.

Împotriva sentinţei primei instanţe Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea apelului s-a susţinut că dreptul de decontare a contribuţiei personale pentru achiziţionarea de medicamente este condiţionat de respectarea dispoziţiilor legale privind calitatea de asigurat şi plata contribuţiei la asigurările sociale de sănătate.

Spre deosebire de magistraţi, în privinţa cărora legislaţia fiscală prevede că drepturile de decontare a contribuţiei personale pentru achiziţionarea de medicamente au natură salarială şi nu se impozitează, în privinţa personalului auxiliar şi conex nu există o astfel de prevedere legală.

În acest context, apelantul a subliniat că sunt legale reţinerea şi virarea către bugetul de stat a impozitului şi a cotelor de contribuţii aplicate sumelor reprezentând contravaloarea medicamentelor decontate.

Asupra admisibilităţii sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că procesul este în curs de judecată în apel, în ultimă instanţă, fiind de competenţa unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Bacău.

Soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în apel, depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Deşi legea procesuală civilă nu defineşte noţiunea de noutate şi nici criteriile în baza cărora ar putea fi determinată, în doctrină s-a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar fi justificată din perspectiva cerinţei noutăţii atunci când chestiunea de drept nu a mai fost dedusă judecăţii anterior, în sensul că instanţa supremă nu a mai statuat asupra chestiunii de drept în cadrul unui recurs în interesul legii sau recurs în casaţie.

De asemenea, noutatea se poate referi atât la o dispoziţie legală intrată recent în vigoare, cât şi la una mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior.

Părţile nu au prezentat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că nu există o dispoziţie în Legea nr. 567/2004 care să prevadă că decontarea contribuţiei personale la achiziţionarea de medicamente de către personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu are natură salarială şi nu se impozitează.

În aceste condiţii, angajatorul are obligaţia de a reţine impozitul, contribuţiile de asigurări sociale de sănătate, contribuţiile de asigurări sociale şi şomaj din sumele pe care acesta le achită pentru decontarea contribuţiei personale.

Prin urmare, dispoziţiile art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 296

Toate curţile de apel au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Bucureşti, Cluj, Craiova şi Timişoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie s-a apreciat că sintagma „contravaloarea medicamentelor” cuprinde şi ipoteza decontării contribuţiei personale, respectiv a coplăţii pentru achiziţionarea de medicamente aprobată de ordonatorul de credite pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, în activitate sau pensionari (Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale – în opinie majoritară, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă şi Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că sintagma „contravaloarea medicamentelor” nu cuprinde şi ipoteza decontării contribuţiei personale, respectiv a coplăţii pentru achiziţionarea de medicamente aprobată de ordonatorul de credite pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, în activitate sau pensionari (Tribunalul Ilfov).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul instituie, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care trebuie întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că sunt îndeplinite condiţiile vizând existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, pe rolul unei curţi de apel, ce urmează a pronunţa soluţia în ultimă instanţă. Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet al Curţii de Apel Bacău, învestit cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei de fond pronunţate într-un litigiu de muncă, în cauză putând fi exercitată numai calea de atac a apelului, conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare.

Cu privire la condiţia de admisibilitate ce vizează identificarea unei chestiuni de drept, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă, este necesar ca sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

În încheierea de sesizare nu este însă argumentată dificultatea chestiunii de drept, completul de judecată expunând doar opinia sa cu privire la aplicabilitatea normelor generale în materie de impozitare a sumelor pe care le primeşte personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, cu titlu de contribuţie personală la achiziţia de medicamente, opinie ce contravine celei care a stat la baza raţionamentului primei instanţe. Or, simpla opinie contrară nu este suficientă pentru a contura gradul de dificultate al problemei de drept, acesta trebuind să fie argumentat de instanţa de trimitere.

De asemenea, pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă este necesar ca respectiva chestiune de drept să privească o problemă de drept reală în sensul că norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, susceptibilă de interpretări diferite, fie din cauză că textul este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale.

Problema de drept cu care se confruntă instanţa de trimitere este aceea de a se stabili dacă decontarea contribuţiei personale la achiziţionarea de medicamente de către personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, reglementată de art. 67 din Legea nr. 567/2004, are sau nu are natură salarială şi, în funcţie de această calificare, dacă este sau nu supusă impozitării, prin raportare la art. 55 alin. (4) lit. e) şi art. 296

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că în încheierea de sesizare nu se regăseşte niciun raţionament juridic care să conducă la concluzia că este vorba de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate şi care să necesite o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în privinţa aspectelor vizate în cuprinsul întrebării, obiect al sesizării.

Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt lacunare, incomplete sau contradictorii şi nu prezintă un grad ridicat de dificultate, astfel încât instanţa de trimitere trebuie doar să procedeze la o interpretare sistematică şi logico-juridică a textelor legale incidente în cauză. Din această perspectivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine şi că instanţa de trimitere nu a argumentat dificultatea de interpretare a textelor legale ce fac obiectul sesizării pentru a justifica declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare.

Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte legale la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei învestite cu soluţionarea cauzei. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop regulile de interpretare a actelor normative, în condiţiile în care nu se identifică o reală dificultate în interpretarea normelor juridice ce fac obiectul sesizării.

Totodată, se mai reţine că mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare, neputând fi utilizat doar pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere. Astfel, instanţa supremă trebuie chemată pentru a da o rezolvare de principiu chestiunii de drept a cărei interpretare se reclamă a fi dificilă de către instanţa de sesizare.

Instanţa de trimitere, prin modul de formulare a sesizării, impune instanţei supreme soluţionarea pe fond a litigiului sub aparenţa pronunţării unei hotărâri prealabile, finalitatea demersului judiciar reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă fiind acela al împiedicării apariţiei jurisprudenţei neunitare, iar nu acela al aplicării concrete a legii în scopul soluţionării cauzei respective.

De asemenea nu este îndeplinită nici condiţia referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, deoarece susţinerile şi apărările părţilor nu vizează problema de drept ce formează obiectul sesizării. Astfel, acţiunea introductivă vizează acordarea sumelor reţinute cu titlu de impozit, contribuţii de asigurări sociale de sănătate, contribuţii de asigurări sociale şi şomaj din contravaloarea medicamentelor decontate, deci vizează ipoteza decontării contribuţiei personale la achiziţionarea de medicamente, fără a se distinge între diferitele modalităţi de decontare – totală (contravaloarea integrală a medicamentelor) sau parţială (contravaloarea contribuţiei personale, respectiv coplata). Or, întrebarea formulată de instanţa de trimitere antamează exclusiv ipoteza coplăţii la achiziţionarea acestora (decontare parţială), în încheierea de sesizare nefiind regăsit niciun raţionament juridic care să justifice soluţionarea pe fond a cauzei de lămurirea acestei chestiuni. În lipsa argumentaţiei juridice din partea instanţei de trimitere care să justifice legătura dintre problema de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a cauzei, raportat la cadrul procesual astfel cum a fost conturat prin acţiunea introductivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine ca nefiind îndeplinită condiţia referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

În plus, instanţa de trimitere nu a expus motivele pentru care a apreciat că este îndeplinită această condiţie, ci doar a afirmat că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, în apel, depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării. Or, conform art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, „Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor”.

În considerarea argumentelor expuse se reţine că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,