Decizia nr. 15/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 3396/1/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.396/1/2020, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 445/111/2020, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care a susţinut că sesizarea este admisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 445/111/2020, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: – lămurirea modalităţii de actualizare a bazei de calcul al pensiei fostului magistrat care a beneficiat la data pensionării de o sumă compensatorie în cuantum de 15% din indemnizaţia brută lunară pentru titlul ştiinţific de doctor, prin aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare. II. Dispoziţiile legale ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004): Art. 85. – (…) „(2) Pensiile de serviciu ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi pensiile de urmaş prevăzute la art. 84 se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizaţia brută lunară a unui judecător şi procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, cu luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu, precum şi a sporului de vechime. Dacă în urma actualizării rezultă o pensie de serviciu mai mică, judecătorul sau procurorul îşi poate păstra pensia aflată în plată.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): Art. 14. – „(1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzută la art. 25. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la 14 februarie 2020, cu nr. 445/111/2020, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Oradea, anularea răspunsului nr. X din 13 august 2019 emis de pârâtă şi obligarea acesteia la rectificarea adeverinţei de actualizare a pensiei de serviciu, comunicată la data de 28 iunie 2019, în sensul înscrierii în adeverinţa respectivă, a sporului pentru titlul ştiinţific de doctor de 15% din indemnizaţia de încadrare lunară, sau emiterea unei noi adeverinţe în acest sens şi anularea celei emise.

În motivare, reclamanta a arătat că a deţinut funcţia de judecător la Curtea de Apel Oradea şi, în calitate de beneficiară a pensiei de serviciu, stabilită prin Decizia de pensionare nr. x/2015, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, a solicitat emiterea unei adeverinţe de actualizare a pensiei sale.

Adeverinţa de actualizare a pensiei de serviciu emisă are înscris sporul pentru titlul ştiinţific de doctor în sumă de 950 lei, iar nu cel de 15% din indemnizaţia de încadrare lunară.

În acest context, reclamanta a subliniat că nu îi sunt aplicabile prevederile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, având în vedere că s-a pensionat anterior intrării în vigoare a acestei legi.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În apărare, a arătat că reclamanta nu a avut în plată la data pensionării sporul de 15% pentru titlul ştiinţific de doctor, ca element distinct calculat în procente din indemnizaţia brută lunară, ci a beneficiat de plata unei sume compensatorii care, iniţial, a fost de 968 lei, iar după ocuparea funcţiei de conducere, suma a fost majorată la 1.025 lei, ambele sume fiind incluse în indemnizaţia de încadrare lunară.

În aceste condiţii, pârâta a subliniat că nu există un temei legal pentru înscrierea în adeverinţa de actualizare a pensiei de serviciu a reclamantei a unei sume care să reprezinte echivalentul sporului pentru titlul ştiinţific de doctor de 15% din indemnizaţia brută lunară, evocând în acest sens dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Prin Sentinţa civilă nr. 363/LM/2020 din 3 iulie 2020, Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamanta s-a pensionat începând cu data 11 noiembrie 2015, dreptul său la pensie fiind stabilit prin Decizia nr. x/2015, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Bihor. La data pensionării, reclamanta ocupa funcţia de judecător cu grad de curte de apel, era preşedinte de secţie şi deţinea titlul ştiinţific de doctor în drept, dobândit anterior anului 2010.

Înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (Legea-cadru nr. 330/2009), diferite acte normative prevedeau acordarea unui spor pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor de 15% din remuneraţia aferentă funcţiei de bază. După intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, acest spor nu a mai fost acordat.

Ulterior, în temeiul art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar*) (O.U.G. nr. 1/2010), începând cu luna ianuarie 2010, întregul personal din sectorul bugetar a fost reîncadrat corespunzător tranşelor de vechime în muncă şi pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale avute la 31 decembrie 2009. *) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 284/2010.

În cazul în care drepturile salariale, astfel determinate, au fost mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă, prin raportare la luna decembrie 2009, s-a acordat o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşura activitatea în aceleaşi condiţii.

Această sumă a fost inclusă în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau indemnizaţia de încadrare lunară, după caz, dar nu a fost luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabileau în funcţie de acestea.

Având în vedere continuitatea principiilor de reîncadrare salarială din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (Legea nr. 285/2010) în legile anuale de salarizare ulterioare, procesul de salarizare aplicabil după data de 1 ianuarie 2010 a fost menţinut în acelaşi mod în justiţie, potrivit legilor-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi al actelor normative anuale speciale de aplicare a legilor-cadru.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că reclamanta nu beneficia de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor la data pensionării, ci de o sumă compensatorie aferentă sporului stabilit în favoarea sa la data de 31 decembrie 2009, ce a fost inclusă în indemnizaţia de încadrare, dar care nu putea fi avută în vedere la determinarea altor drepturi salariale stabilite în funcţie de aceasta.

În consecinţă, acest spor nu a fost avut în vedere la calcularea pensiei de serviciu stabilite în favoarea reclamantei în anul 2015 sub forma procentului de 15%.

În plus, sporul respectiv nu poate fi avut în vedere nici la actualizarea pensiei de serviciu decât în limita sumei de 50% din salariul minim brut pe ţară garantat în plată, de care ar beneficia un judecător în activitate, în condiţiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în limita sumei de 950 lei.

Împotriva sentinţei primei instanţe reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea căii de atac a arătat că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor în procent de 15% a fost menţinut şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, însă sub denumirea de sumă compensatorie, conform art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010.

De asemenea, sporul respectiv a fost reintrodus prin art. I din Legea nr. 193/2016 pentru completarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri fiscal-bugetare (Legea nr. 193/2016), în acelaşi procent aplicat la salariul de bază.

Apelanta a subliniat că, la data pensionării sale, cuantumul sporului pentru titlul ştiinţific de doctor, calculat prin aplicarea procentului de 15% la indemnizaţia brută lunară, s-a regăsit în baza de calcul până la data de 1 ianuarie 2010. Ulterior acestei date şi până la data pensionării, sporul respectiv s-a regăsit în cuantumul salariului prin includerea lui în suma compensatorie acordată.

A mai arătat că modalitatea corectă de calculare a pensiei este cea stabilită prin actul normativ în vigoare la momentul emiterii deciziei de pensionare. Orice modificare legislativă ulterioară a modalităţii de calcul al pensiei nu poate fi avută în vedere, deoarece o lege ulterioară nu poate modifica un raport juridic preexistent, faţă de principiul neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Prin urmare, apelanta a conchis că nu îi este aplicabil modul de calcul stabilit prin art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (intrată în vigoare la 1 iulie 2017), întrucât la data pensionării sale a beneficiat de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor prin aplicarea procentului de 15% la indemnizaţia brută lunară, chiar dacă denumirea acestuia a fost diferită.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susţinând că hotărârea atacată este temeinică şi legală.

În apărare, a arătat că apelanta nu a beneficiat la data pensionării de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, ci de o sumă compensatorie aferentă sporului stabilit în favoarea sa la data de 31 decembrie 2009. În consecinţă, sporul pentru titlul ştiinţific de doctor de 15% nu putea fi avut în vedere la stabilirea pensiei de serviciu.

Apelanta a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru lămurirea modului de aplicare a art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Asupra admisibilităţii sesizării instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Totodată, instanţa de trimitere a subliniat că este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar lămurirea chestiunii de drept supuse dezbaterii este hotărâtoare cu privire la soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, problema de drept respectivă a fundamentat soluţia primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtei la emiterea unei adeverinţe de actualizare a pensiei de serviciu, în sensul înscrierii în aceasta a sporului pentru titlul ştiinţific de doctor de 15% din indemnizaţia de încadrare lunară, iar nu în cuantum de 950 lei, reprezentând jumătate din salariul de bază minim brut pe ţară.

Sesizarea priveşte o chestiune de drept nouă care nu a primit o dezlegare jurisprudenţială până în prezent, fiind conturate în doctrină puncte de vedere diferite cu privire la acest spor pentru magistraţii pensionaţi anterior modificării cuantumului acestuia. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelanta a apreciat că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt aplicabile la actualizarea pensiilor de serviciu pentru judecătorii şi procurorii pensionaţi anterior datei de 1 iulie 2017.

În acest sens a arătat că, anterior intrării in vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, diferite acte normative prevedeau un spor pentru deţinerea titlului ştiinţific de doctor de 15% din remuneraţia aferentă funcţiei de bază.

Astfel, potrivit art. 30 alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, sumele corespunzătoare acestor sporuri au fost avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.

Conform art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, pentru acele drepturi salariale care au fost mai mici în urma determinărilor stabilite prin Legea-cadru nr. 330/2009 decât cele existente în luna decembrie 2009 s-au acordat sume compensatorii cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa.

Cu alte cuvinte, sporul pentru titlul ştiinţific de doctor de 15% a fost menţinut. Faptul că sporul respectiv a avut o altă denumire, şi anume sumă compensatorie, este irelevant, întrucât cota procentuală şi mecanismul de calcul sunt identice. În plus, sporul respectiv a fost reintrodus prin art. I din Legea nr. 193/2016 în acelaşi procent aplicat la salariul de bază.

Apelanta a mai arătat că modalitatea de calcul al pensiei este cea stabilită prin actul normativ în vigoare la momentul emiterii deciziei de pensionare.

Ca atare, orice modificare legislativă ulterioară în privinţa modalităţii de calcul al pensiei, prin care se modifică raportul juridic iniţial, nu poate fi avută în vedere, deoarece legea civilă nu retroactivează.

Intimata nu a prezentat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor în procent de 15% din indemnizaţia de încadrare brută lunară a fost reglementat prin art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (O.U.G. nr. 27/2006), abrogat ulterior prin art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009.

Legea-cadru nr. 330/2009 nu a mai reglementat sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, motiv pentru care judecătorii au beneficiat de o sumă compensatorie în acelaşi procent cu sporul respectiv, începând cu data de 1 ianuarie 2010, conform art. 30 alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, raportat la O.U.G. nr. 1/2010 şi Legea nr. 285/2010.

Prevederile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 au stabilit că sporul pentru titlul ştiinţific de doctor este prevăzut în baza de calcul în sumă fixă, respectiv în cuantum de 950 lei, reprezentând un procent de 50% din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în sumă de 1.900 lei.

Pentru actualizarea bazei de calcul al pensiei apelantei, intimata a eliberat o adeverinţă în care a avut în vedere indemnizaţia brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei.

Întrucât la data pensionării apelanta a beneficiat de o sumă compensatorie inclusă în indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru titlul ştiinţific de doctor, în adeverinţă a fost înscrisă indemnizaţia de care beneficiază un judecător în activitate pentru acelaşi titlu, respectiv suma de 950 lei, conform art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest context, instanţa de trimitere a reţinut că adeverinţa reprezintă un act administrativ care atestă o situaţie de fapt. Cum în prezent situaţia salarială a unui judecător în activitate, aflat în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad cu apelanta la data pensionării, este cea din adeverinţa deja eliberată, o adeverinţă cu un alt conţinut nu va atesta situaţia faptică reală a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curţile de apel Braşov, Bucureşti şi Cluj au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Din răspunsurile primite a rezultat o singură opinie cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Astfel, s-a apreciat că, faţă de conţinutul neechivoc al art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, baza de calcul al pensiei de serviciu cuprinde suma echivalentă cu 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, reprezentând sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, conform art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 (Tribunalul Braşov, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Ialomiţa – în opinie majoritară, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu şi Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia I civilă).

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 691 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 27 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (1), ale art. 39 alin. (5) şi ale art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragrafele 24 şi 28 din această decizie a reţinut următoarele: „(…) Faptul că sumele de bani aferente sporului au fost menţinute în continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru persoanele care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009 nu vizează existenţa sau inexistenţa sporului, ci reprezintă o măsură tranzitorie până la intrarea în vigoare, în totalitate, a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 (…), lege în care nu se regăseşte acest spor (…). Cât priveşte pretinsa neretroactivitate a dispoziţiilor de lege criticate, Curtea constată că acestea se aplică de la momentul intrării lor în vigoare, pentru viitor, astfel că nu sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2).”

Prin Decizia nr. 51 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 13 martie 2020, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt neconstituţionale. În paragrafele 17 şi 20 din această decizie s-a reţinut că: (…) sporul în discuţie a fost eliminat începând cu data de 1 ianuarie 2010 (…) şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii-cadru nr. 284/2010, sporul de doctorat nu a mai fost prevăzut în legislaţie, iar suma compensatorie acordată a reprezentat o măsură cu caracter tranzitoriu, ce urmărea să evite diminuarea veniturilor persoanelor care, anterior, obţineau venituri salariale mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea noilor legi-cadru în domeniul salarizării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 şi art. 8 din anexa nr. 5 a Legii nr. 63/2011, au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.”

Prin Decizia nr. 65 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, actualizarea pensiei de urmaş în temeiul art. 84 alin. (3) din acelaşi act normativ se realizează prin raportare exclusiv la indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei, indiferent de modalitatea de stabilire a cuantumului acesteia.” În paragrafele 91-95 din această decizie s-au reţinut următoarele: „Sub al doilea aspect, prin Legea-cadru nr. 330/2009, legiuitorul, având preeminenţa scopului enunţat al stabilirii unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, a stabilit cu caracter de principiu luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a acestei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor acestei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare [art. 3 lit. c)]. În aplicarea acestui principiu şi pentru atingerea dezideratului de unificare a sistemului de salarizare, prin reducerea semnificativă a sporurilor cu caracter special acordate diferitelor categorii de personal din sectorul bugetar, în materia salarizării magistraţilor o parte din sporurile recunoscute au fost incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară, rezultând o majorare a cuantumului acesteia. Potrivit art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, pensia de urmaş stabilită în baza art. 84 din acelaşi act normativ se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizaţia de încadrare brută lunară a unui judecător în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei. Textul legal stabileşte principiul actualizării pensiei de urmaş în condiţiile existenţei unei majorări a indemnizaţiei de încadrare brute lunare a unui judecător în activitate, fără a distinge cu privire la modalitatea care a determinat o asemenea majorare. Având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, în condiţiile în care legiuitorul nu a distins asupra modalităţii care a determinat majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare, nici judecătorul, care aplică legea, nu poate efectua o asemenea distincţie.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Această normă instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; c) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra chestiunii de drept respective; f) chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la verificarea îndeplinirii acestor condiţii, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 363/LM/2020 din 3 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 445/111/2020.

Decizia ce urmează a fi pronunţată în apel este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Din verificarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu rezultă că instanţa supremă s-ar fi pronunţat asupra chestiunii de drept cu care a fost învestită în acest dosar şi nu este învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, urmând să se analizeze dacă problematica juridică cu care a fost învestită reprezintă o veritabilă chestiune de drept.

Cu privire la acest aspect, în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a subliniat că această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Într-o altă formulare s-a apreciat că această chestiune de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă, în atare condiţii, să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut în primul rând să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor dezlegări, ulterioare, diferite în practică.

Această încheiere trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar în final să conţină opţiunea provizorie pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Această exigenţă legală a fost subliniată în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, ci şi mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării hotărârii prealabile, în condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi de aceea este impusă condiţia ca încheierea de sesizare să fie motivată în acest sens, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială, reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Raportat la cauza pendinte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că încheierea de sesizare cuprinde opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de sesizare, motivată, însă fără a argumenta caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 raportat la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest sens, instanţa de trimitere s-a mărginit la reiterarea pur formală a cerinţelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără a explica efectiv în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate, soluţiile diferite la care se poate ajunge în interpretarea normelor juridice supuse analizei.

Intervenţiile legislative succesive în privinţa sporului pentru titlul ştiinţific de doctor care au implicat reglementări sau abrogări ale acestuia ori intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, în exercitarea propriilor competenţe, pentru lămurirea existenţei sau întinderii acestui drept salarial, nu demonstrează contrariul, pentru că de lege lata normele în discuţie sunt clare şi neechivoce.

De asemenea, divergenţa de interpretare ce există între reclamantă şi pârâtă, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice, iar o analiză a normelor legale incidente în cauză demonstrează că acestea sunt clare, accesibile şi previzibile, iar aplicabilitatea normelor în discuţie nu ridică vreo minimă problemă de interpretare, aspect ce rezultă, de altfel, din opţiunea neîndoielnică exprimată de instanţa de trimitere.

În acest context, în considerarea finalităţii şi a condiţiilor de admisibilitate ale procedurii hotărârii prealabile, instituite de legiuitor pentru asigurarea jurisprudenţei unitare, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.