Decizia nr. 13 din 15 martie 2021

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, prin Încheierea din 21 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.337/62/2019, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 28, 29, 30 şi 108 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se preciza dacă sporurile de 3%, 6% şi 9%, prevăzute de art. 108 din lege, se includ în cuantumul pensiei ce nu poate depăşi 85% sau se adaugă în cuantumul pensiei ce nu poate depăşi 85% din soldă.”

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată la Tribunalul Braşov – Secţia I civilă cu nr. 2.337/62/2019, contestatorul, persoană fizică, în contradictoriu cu intimatele Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale (Casa de Pensii Sectorială) şi Comisia de contestaţii din cadrul Casei de Pensii Sectoriale a Ministerului Apărării Naţionale (Comisia de contestaţii), a solicitat: obligarea Casei de Pensii Sectoriale la revizuirea deciziilor de recalculare/actualizare a pensiei, respectiv Decizia de recalculare din 27 ianuarie 2017, Decizia de actualizare din 4 aprilie 2018 şi Decizia de actualizare din 12 august 2019, emise de Casa de Pensii Sectorială; anularea răspunsurilor din 22 martie 2019 şi 10 mai 2019 şi a Hotărârii din 15 octombrie 2019 a Comisiei de contestaţii; emiterea unor noi decizii de recalculare/actualizare, prin care cuantumul pensiei de serviciu să fie stabilit conform prevederilor art. 28-30 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 223/2015), iar, la baza de calcul stabilită conform art. 28, să se aplice sporul de 9%, conform art. 108 din lege, precum şi la acordarea retroactivă a tuturor drepturilor băneşti care nu au depăşit termenul de prescripţie.

Prin Sentinţa nr. 1.037/MAS din 20 decembrie 2019, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a respins contestaţia, ca inadmisibilă, în ce priveşte Decizia din 27 ianuarie 2017 şi, ca nefondată, în ce priveşte Hotărârea din 15 octombrie 2019 a Comisiei de contestaţii şi Decizia de actualizare din 12 august 2019 emisă de Casa de Pensii Sectorială.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele: (i) împotriva Deciziei din 27 ianuarie 2017 nu a fost formulată contestaţie administrativă în termen de 30 de zile de la comunicare, astfel că, potrivit procedurii reglementate de art. 97 alin. (1)-(3) şi art. 99 alin. (1)-(3) din Legea nr. 223/2015, decizia atacată a devenit definitivă; (ii) prin Decizia din 12 august 2019 s-a procedat la actualizarea cuantumului pensiei militare de stat, fiind stabilite: un cuantum al pensiei de 5.249 lei; o bază de calcul actualizată de 5.134 lei; o vechime efectiv realizată de 30 ani 12 zile şi o vechime cumulată conform art. 25 din Legea nr. 223/2015 de 43 ani, cu aplicarea procentului de 9% pentru vechimea contribuţiei la Fondul pentru pensia suplimentară, procentul de calcul al pensiei fiind de 85%; la cuantumul de 5.019 lei s-a adăugat suma de 230 lei, reprezentând indexare pe anul 2016, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscalbugetare; (iii) contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei a fost respinsă prin Hotărârea Comisiei de contestaţii din 15 octombrie 2019; (iv) Casa de Pensii Sectorială a aplicat corect un procent de 65%, la care se adaugă câte 1% pentru fiecare an suplimentar, precum şi procentul de 9% pentru o vechime a contribuţiei de 25%, rezultând un total de 92%, care a fost plafonat la 85%, conform art. 30 din Legea nr. 223/2015; (v) în privinţa procentului de 9% pentru contribuţia la Fondul pentru pensia suplimentară şi/sau contribuţia individuală la buget, în mod corect acesta a fost inclus în calculul pensiei de bază, conform art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/1998 privind unificarea fondurilor componente ale bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi a celor pentru plata pensiilor cuvenite asiguraţilor din unităţile cu atribuţii în domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale, aprobată prin Legea nr. 128/1999; (vi) indiferent de cuantumul pensiei rezultat din aplicarea procentelor suplimentare, acesta nu poate depăşi procentul de 85% din baza de calcul determinată conform dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 223/2015.

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 4 a formulat apel contestatorul, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă cu nr. 2.337/62/2019.

La termenul de judecată din 21 septembrie 2020, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor solicitarea apelantului privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată la pct. 1.

Dispoziţiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. 28, 29, 30 şi 108 din Legea nr. 223/2015:

Apelantul a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind necesară lămurirea chestiunii de drept.

Intimatele au apreciat că nu este oportună sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, susţinând că textul de lege nu generează dificultăţi de interpretare, norma juridică fiind cât se poate de clară, în sensul că respectivul spor procentual, acordat pentru vechimea contribuţiei la Fondul pentru pensia suplimentară, este inclus în modalitatea de stabilire, recalculare sau actualizare a pensiei militare, conform art. 29-30 din Legea nr. 223/2015.

Cu privire la admisibilitatea sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea acestei proceduri, fără a proceda la analiza acestor condiţii şi fără a menţiona motivele pentru care a ajuns la concluzia admisibilităţii, conform art. 520 din acelaşi cod.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a opinat că art. 30 din Legea nr. 223/2015 are în vedere cuantumul final al pensiei militare de care un pensionar poate beneficia, după aplicarea tuturor sporurilor la care acesta era îndreptăţit, şi că sporul de vechime trebuie inclus în procentul de 85%, prevăzut de textul legal amintit.

În acest sens s-a arătat că legiuitorul a intenţionat să limiteze cuantumul pensiei stabilite, recalculate şi actualizate, în condiţiile Legii nr. 223/2015, indiferent de sporurile sau majorările determinate prin recalcularea pensiei, voinţa acestuia fiind în sensul de a indica un cuantum maxim al pensiei ce se cuvine potrivit acestui act normativ cu caracter special.

În sprijinul acestei interpretări, instanţa de trimitere a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 652 din 30 octombrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 783 din 29 noiembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. f) şi i), art. 25 alin. (1), art. 28 alin. (1), art. 29 alin. (1) lit. b), art. 30, art. 60 alin. (1), art. 77, art. 108, art. 109 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 223/2015, precum şi Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Au fost ataşate sesizării Decizia civilă nr. 515 din 16 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, Sentinţa civilă nr. 110 din 19 februarie 2019 a Tribunalului Hunedoara, depuse de apelant, precum şi Decizia civilă nr. 191 din 15 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, Decizia civilă nr. 1.164 din 25 septembrie 2018 a Curţii de Apel Cluj şi Decizia civilă nr. 1.228 din 21 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, depuse de intimate.

Prin Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1295 din 28 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, după cum urmează:

Prin Decizia nr. 5 din 8 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.970/1/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.317/110/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că sintagma «pensia netă» din cuprinsul acestuia se referă la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat exclusiv din aplicarea art. 28, art. 29 alin. (1) lit. a) şi b), art. 30 şi art. 108 din aceeaşi lege sau la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat atât din aplicarea dispoziţiilor mai sus-menţionate, cât şi din aplicarea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare?”

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele au comunicat puncte de vedere şi hotărâri judecătoreşti cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării, din care rezultă că deja există o jurisprudenţă bogată şi unitară în materie, în sensul că art. 30 din Legea nr. 223/2015 plafonează pensia militară la 85% din baza de calcul prevăzută la art. 28 din aceeaşi lege, aceasta fiind limita maximă stabilită de legiuitor, şi că, oricare ar fi ele, sporurile care se adaugă fac parte din pensia militară stabilită (după caz, recalculată ori actualizată).

În jurisprudenţa menţionată s-a reţinut că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 223/2015 impun ca pensia stabilită, recalculată şi actualizată, în condiţiile acestei legi, să nu poată fi mai mare decât 85% din baza de calcul prevăzută de art. 28 din lege. Aşadar, după adăugarea sporului prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015, pensia se plafonează, neputând depăşi 85% din baza de calcul prevăzută de art. 28 din lege. S-a considerat că aplicarea sporului are ca obiect majorarea cuantumului pensiei brute, însă acest venit nu este un drept distinct de pensia brută, neavând o existenţă de sine stătătoare, ci reprezintă o componentă a acesteia. S-a apreciat că pensiile militare se calculează după un alt algoritm ce nu are la bază principiul contributivităţii, motiv pentru care legiuitorul este în drept să impună limitări ale cuantumului pensiei şi că acest principiu al plafonării a fost confirmat şi prin Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu referire la posibilitatea diminuării bazei de calcul alese.

Totodată, s-a statuat că sporul aferent pensiei suplimentare se include în cuantumul pensiei militare, ce nu poate depăşi 85% din soldă, întrucât cele două interdicţii/plafonări stabilite prin dispoziţiile art. 30, respectiv art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 au caracter general, în sensul că se aplică tuturor pensiilor stabilite, recalculate sau actualizate, adică tuturor acelor situaţii în care procentul concret obţinut de pensionar după acordarea procentelor de majorare ar putea depăşi cele două plafoane stabilite succesiv de lege. Adăugarea sporului aferent pensiei suplimentare la pensia netă ar conduce la înlăturarea normelor de plafonare mai sus citate, cu încălcarea intenţiei legiuitorului care a avut în vedere plafonarea tuturor pensiilor militare, fără distincţie în ceea ce priveşte majorările/sporurile incidente.

Dispoziţiile legale supuse interpretării au făcut obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, în repetate rânduri, fiind pronunţate mai multe decizii în acest sens, relevante fiind cele expuse în continuare.

Prin considerentele de la pct. 19 şi 20 din Decizia nr. 652 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 13 februarie 2019, în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

Prin considerentele de la pct. 64 din Decizia nr. 810 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 2 martie 2020, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Referitor la critica privind încălcarea art. 139 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia «Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora», autorul excepţiei din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 373D/2018 susţine că dreptul la pensia suplimentară, o pensie contributivă, este un drept patrimonial (rezultat din obligaţia legală de contributivitate individuală) care dă naştere obligaţiei corelative din partea statului de a plăti pensia suplimentară, potrivit destinaţiei acesteia, adică în afara pensiei militare de stat, sens în care afirmă că pensia suplimentară trebuie adăugată, iar nu introdusă în pensia militară, ceea ce este consfinţit şi de prevederile Legii nr. 6/1967 şi ale Legii nr. 80/1995. Cu privire la aceste susţineri, se constată că, potrivit art. 108 din Legea nr. 223/2015, pentru militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special care au plătit contribuţie la Fondul pentru pensia suplimentară şi/sau contribuţia individuală la buget la stabilirea, recalcularea sau actualizarea pensiei militare se acordă un spor de 3%, 6% sau 9%, în funcţie de vechimea contribuţiei. Asupra criticii potrivit căreia, prin aplicarea plafonului pensiei de serviciu de 85% din baza de calcul, se ajunge la diminuarea acestui spor pentru pensia suplimentară, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 652 din 30 octombrie 2018, stabilind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015 care instituie plafonul pensiei de serviciu de 85% din baza de calcul.”

Prin considerentele de la pct. 109 din Decizia nr. 863 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 22 iulie 2020, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Cu referire la critica potrivit căreia prevederile art. 108 din Legea nr. 223/2015 sunt contrare art. 44 din Constituţie, deoarece, deşi statul s-a angajat să plătească pensie suplimentară celor care au contribuit la Fondul pentru pensia suplimentară şi în ciuda caracterului de depozit al acestor contribuţii nu şi-a achitat această obligaţie şi îi discriminează pe militari faţă de alte categorii de persoane, de exemplu, avocaţi, cărora le este recunoscut «procentul stabilit al pensiei suplimentare», Curtea reţine relevanţa considerentelor de la paragraful 64 al Deciziei nr. 810 din 5 decembrie 2019, prin care a constatat constituţionalitatea art. 30 din Legea nr. 223/2015 care instituie plafonul pensiei de serviciu de 85% din baza de calcul.”

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, specialişti din cadrul Şcolii doctorale a Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara şi-au exprimat opinia cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, în sensul următor: (i) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, s-a pronunţat cu privire la dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 223/2015; (ii) prin Decizia nr. 652 din 30 octombrie 2018, Curtea Constituţională a constatat că sunt constituţionale dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 223/2015; (iii) în cazul în care legiuitorul ar fi dorit o derogare de la prevederile art. 30 din Legea nr. 223/2015, ar fi trebuit, potrivit art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să emită un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază; (iv) însă, o asemenea derogare nu este prevăzută în cuprinsul Legii nr. 223/2015 sau într-un alt act normativ; (v) prevederile legale supuse interpretării nu se abat de la dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, în virtutea cărora dreptul la pensie este un drept fundamental prevăzut de lege şi exercitarea acestuia nu poate depăşi limitele reglementării legale.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării.

Examinând sesizarea formulată, întrebarea ce face obiectul acesteia şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie să fie îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind titularul sesizării, stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost formulată şi relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului. Astfel, Curtea de Apel Braşov este legal învestită cu soluţionarea unui apel împotriva unei hotărâri pronunţate de tribunal într-un litigiu în materia pensiilor militare de stat şi asigurărilor sociale.

În legătură cu chestiunea de drept care face obiectul sesizării este de observat că autorul contestaţiei a solicitat, în esenţă, să se dispună ca sporul de 9% prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015 să se calculeze prin adăugarea acestuia ca beneficiu distinct la cuantumul pensiei de serviciu plafonat la 85%, rezultat în urma aplicării prevederilor art. 28-30 din aceeaşi lege. Tribunalul a respins contestaţia. Împotriva hotărârii pronunţate de tribunal contestatorul a formulat apel. Competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului, conform art. 100 şi 101 din Legea nr. 223/2015. Hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului, conform art. 103 din Legea nr. 223/2015 coroborat cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, iar Curtea de apel Braşov este competentă să soluţioneze apelul în temeiul art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a realizat de un complet din cadrul Curţii de Apel Braşov, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, hotărârea ce urmează a se pronunţa fiind una definitivă prin raportare la dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Totodată, instanţa de trimitere, prezentând în încheiere împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, a justificat aptitudinea problemei de drept invocate de a conduce la rezolvarea litigiului. În acest sens se arată că obiectul contestaţiei vizează aplicarea dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015 prin coroborare cu dispoziţiile art. 28-30 din aceeaşi lege, demonstrându-se existenţa legăturii dintre chestiunea de drept pusă în discuţie şi modul în care soluţia dată căii de atac poate fi fundamentată pe dispoziţiile legale precizate.

În ceea ce priveşte analiza condiţiei noutăţii chestiunii de drept deduse judecăţii prin raportare la criteriul dificultăţii şi a potenţialului acesteia de a genera pentru viitor jurisprudenţă neunitară, se constată că această condiţie nu este îndeplinită.

Potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

În lipsa unei definiţii a „noutăţii” şi a unor criterii de determinare a acesteia în conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea îndeplinirii acestei condiţii de admisibilitate a sesizării revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 58 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 30 octombrie 2018).

S-a apreciat în acest sens că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată, procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile având semnificaţia unui remediu a priori care urmăreşte să preîntâmpine practica judiciară neunitară.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014).

Prin formularea celor două ipoteze alternative din conţinutul întrebării prealabile, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă sporul aferent contribuţiei plătite la Fondul pentru pensia suplimentară se include în baza de calcul folosită pentru stabilirea, recalcularea, actualizarea pensiei la care se aplică plafonarea de 85% instituită prin art. 30 din Legea nr. 223/2015 sau se adaugă la cuantumul pensiei stabilite în condiţiile art. 28, 29 şi 30 din lege, ceea ce semnifică posibilitatea ca sporul în discuţie să depăşească plafonul maxim de 85% la care se referă art. 30 din lege.

În cauză, completul care a admis sesizarea nu a prezentat niciun raţionament care să evidenţieze caracterul dificil al problemei de drept cu care se confruntă. În acest context, este de subliniat că, pentru caracterizarea dificultăţii chestiunii de drept, în doctrină a fost exprimată opinia că sesizarea trebuie să privească o normă de drept redactată într-o manieră susceptibilă de interpretări diferite şi care odată aplicată în cauze concrete ar genera o practică neunitară.

În expunerea punctului de vedere, instanţa de trimitere nu a relevat nicio controversă cu privire la aplicarea prevederilor legale care fac obiectul întrebării prealabile şi nici iminenţa apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Prin opinia exprimată, instanţa de trimitere, plecând de la datele cauzei, arată fără echivoc că prevederile art. 30 din Legea nr. 223/2015 determină cuantumul final al pensiei militare de care un pensionar poate beneficia după aplicarea tuturor sporurilor la care acesta este îndreptăţit şi că sporul de vechime trebuie inclus în procedura de determinare a bazei de calcul pentru stabilirea pensiei, care nu poate depăşi procentul de 85%, prevăzut de textul legal amintit. În sprijinul punctului de vedere exprimat a adus argumente desprinse din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 652 din 30 octombrie 2018 şi nr. 783 din 29 noiembrie 2018 şi a invocat Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi considerente care au fundamentat adoptarea acestei decizii.

Nu s-a prezentat niciun argument legal care să susţină varianta alternativă din teza finală a întrebării, referitoare la adăugarea sporului în discuţie la cuantumul pensiei stabilite în condiţiile art. 28, 29, 30 din Legea nr. 223/2015 cu posibilitatea depăşirii plafonului maxim de 85% din baza de calcul a pensiei.

Practica judiciară consistentă, comunicată de curţile de apel în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul întrebării prealabile, ilustrează orientarea clară şi unitară în materie, în sensul că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015 cu cele ale art. 28-30 din aceeaşi lege rezultă că sporurile de 3%, 6% şi 9%, prevăzute de art. 108 din lege, se includ în cuantumul pensiei militare stabilite (după caz, recalculate sau actualizate), ce nu poate depăşi 85%.

Se reţine că identificarea a trei hotărâri în sens contrar jurisprudenţei majoritare, dintre care două pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Hunedoara şi Tribunalul Covasna, definitive prin neapelare, şi a treia pronunţată în 2018 de Curtea de Apel Alba Iulia, nu este relevantă în evaluarea unui risc de jurisprudenţă neunitară, având în vedere că jurisprudenţa ulterioară a Curţii de Apel Alba Iulia, dar şi jurisprudenţa Curţii de Apel Braşov, instanţa superioară Tribunalului Covasna, sunt constante în a statua în sensul arătat mai sus. Aşadar, se poate considera că opinia contrară a fost înregistrată cu totul excepţional şi izolat, neavând caracter actual la nivelul curţilor de apel care pronunţă decizii definitive în această materie.

Faţă de cele arătate, rezultă nu numai faptul că problema de drept, pe măsură ce a primit o dezlegare din partea instanţelor, şi-a pierdut caracterul de noutate, ci şi împrejurarea că aceasta nu este una reală, dificilă, atâta vreme cât nu a generat interpretări diferite, contradictorii şi, pe cale de consecinţă, nici practică judiciară neunitară.

Ca atare, funcţia de prevenţie a mecanismului de interpretare instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, de rezolvare de principiu a chestiunii de drept, nu îşi găseşte utilitatea în cauză, în condiţiile expuse.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,