Decizia nr. 15/2021 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1127/1/2021

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.127/1/2021 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Serviciului judiciar civil Diana Berlic.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi un memoriu amicus curiae.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Diana Berlic arată că opinia procurorului general este aceea că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (3) şi (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), cuantumul sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din aceeaşi lege nu poate să depăşească limita prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale ale beneficiarului (ordonator secundar sau terţiar de credite). Dispoziţiile legale deduse interpretării au fost supuse controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate decizii de respingere a excepţiilor ridicate în procese.

În prezent, legea salarizării are o formulare diferită de vechea reglementare, în sensul că se referă la ordonatorii de credite, fără a-i diferenţia în ordonatori primari, secundari sau terţiari. Din acest mod de redactare a legii rezultă o salarizare diferită, cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat, arătând că dreptul la sporurile maxime prevăzute de lege nu este necondiţionat.

În actuala reglementare, principiul nediscriminării şi cel al egalităţii, consacrate de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează acordarea aceluiaşi salariu de bază pentru aceeaşi activitate şi aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, fără raportare la sporuri sau alte drepturi de natură salarială. Sporurile se stabilesc în cuantum diferit de la un ordonator de credite la altul, în funcţie de criteriul prevăzut în art. 25 alin. (1) din lege.

Pentru identitate de raţiune, pot fi avute în vedere considerentele din Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016 (Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016), prin care s-a reţinut că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

În concluzie, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La data de 12 aprilie 2021, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii, vizând unificarea practicii judiciare în acţiunile prin care personalul auxiliar din cadrul instanţelor şi al parchetelor, căruia i s-au aplicat, începând cu data de 1 ianuarie 2018, dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu cele ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi i s-au stabilit sporuri în cuantum de 30%, a solicitat acordarea de sporuri în cuantum maxim de 45%, prin raportare la personalul auxiliar din cadrul altor curţi de apel.

În mod concret, instanţa de trimitere a identificat următoarele probleme de drept: A. Personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti, căruia i s-au aplicat, începând cu data de 1 ianuarie 2018, dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, beneficiază de un cuantum al sporurilor care să nu depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale, sau, dimpotrivă, poate beneficia de sporuri în cuantumul maxim prevăzut în cuprinsul art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (15% spor condiţii vătămătoare, 25% spor de risc şi suprasolicitare, 5% spor de confidenţialitate), limita prevăzută la art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 urmând a se raporta la ordonatorul principal de credite? B. Personalul mai sus amintit, căruia i s-a stabilit un cuantum al sporurilor mai mic (în speţă de 30%), prin raportarea limitei prevăzute la art. 25 la nivelul ordonatorului secundar de credite (curte de apel), este îndreptăţit să pretindă plata diferenţelor de drepturi prin raportare la nivelul maxim stabilit în cadrul familiei ocupaţionale (în speţă 45% stabilit la nivelul altor curţi de apel), în temeiul principiilor nediscriminării şi egalităţii, consacrate în cuprinsul art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, sau, dimpotrivă, aceste acţiuni se impun a fi respinse, pe considerentul că principiul egalităţii, astfel cum este consacrat în cuprinsul art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, face referire numai la salariul de bază, iar o eventuală salarizare discriminatorie rezultă din aplicarea legii, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o astfel de discriminare nu poate fi înlăturată de instanţă prin neaplicarea unei dispoziţii legale sau prin înlocuirea unor norme cu altele?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 15 aprilie 2021, formându-se Dosarul nr. 1.127/1/2021, cu termen de soluţionare la 28 iunie 2021. II. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare SECŢIUNEA a 2-a Principiile sistemului de salarizare Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; d) principiul importanţei sociale a muncii, în sensul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se realizează în raport cu responsabilitatea, complexitatea, riscurile activităţii şi nivelul studiilor; e) principiul stimulării personalului din sectorul bugetar, în contextul recunoaşterii şi recompensării performanţelor profesionale obţinute, pe baza criteriilor stabilite potrivit legii şi regulamentelor proprii; f) principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate; g) principiul transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, în sensul asigurării predictibilităţii salariale pentru personalul din sectorul bugetar; h) principiul sustenabilităţii financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, stabilite în condiţiile legii; i) principiul publicităţii în sensul transparenţei veniturilor de natură salarială, precum şi a altor drepturi în bani şi/sau în natură pentru toate funcţiile din sectorul bugetar. Art. 25. – Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi (1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. (…) Art. 38. – Aplicarea legii (…) (3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; (…) (6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022. (…) III. Examenul jurisprudenţial

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia a identificat existenţa a două orientări jurisprudenţiale distincte în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că reclamanţii au făcut dovada că sunt discriminaţi faţă de alţi angajaţi din cadrul familiei ocupaţionale din care fac parte, cărora li s-a stabilit un cuantum total al sporurilor de 45%. Intenţia legiuitorului, exprimată în actele normative adoptate ulterior anului 2015, a fost aceea de a înlătura orice inechităţi salariale existente între persoane ocupând funcţii similare în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. Au fost avute în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 (Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016). În susţinerea acestei opinii, au fost aduse următoarele argumente:

Intenţia legiuitorului în adoptarea actelor normative în materia salarizării, începând cu Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), a fost aceea de a înlătura inechităţile şi diferenţele de salarizare dintre persoane aflate în aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de grad/treaptă pentru întregul personal plătit din fondurile publice şi respectarea principiului stabilirii unui salariu egal pentru muncă egală.

În practică, s-a constatat că, pentru aceeaşi categorie de personal, curţile de apel au procedat diferit, stabilind fie un cuantum al sporurilor de 30% aplicat la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare, fie de 45% aplicat la salariul de bază lunar.

În aceste condiţii, s-a apreciat că sunt pe deplin aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, în sensul că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui/fiecărei grad/trepte, gradaţii, vechimi în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Nu prezintă relevanţă în soluţionarea acţiunilor care dintre cele două moduri de stabilire a salarizării este cel legal, ci este suficient să se constate existenţa unei stări de discriminare determinate de existenţa diferenţelor între modul de stabilire a sporurilor pentru aceeaşi familie ocupaţională. În acest sens au fost apreciate ca relevante considerentele Deciziei nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016 (Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016).

Instanţele care au împărtăşit această opinie au reţinut că nu se încalcă prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece procentul de 30% la care trebuie limitate sporurile se raportează la suma salariilor de bază de la nivelul ordonatorului principal de credite, or nu s-a făcut dovada că prin acordarea sporurilor în cuantumul solicitat de reclamanţi s-ar depăşi acest plafon. Cât timp reclamanţii prestează o activitate identică cu cea desfăşurată de grefierii din cadrul curţilor de apel care nu plafonează nivelul sporurilor la procentul de 30%, acestora li se datorează, pentru activitatea prestată, un salariu identic cu al grefierilor comparabili, cărora nu li s-a aplicat această plafonare, având în vedere şi prevederile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, din care rezultă că sistemul de salarizare prevăzut de acest act normativ are la bază principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, precum şi principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii egale pentru muncă cu valoare egală.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale s-au depus hotărâri judecătoreşti de către Curtea de Apel Alba Iulia şi Curtea de Apel Bacău (câte o hotărâre).

În urma verificărilor suplimentare efectuate cu privire la identificarea jurisprudenţei relevante, s-a constatat că în sprijinul acestei opinii s-au mai pronunţat prin hotărâri definitive Curtea de Apel Alba Iulia (o hotărâre), Curtea de Apel Piteşti (o hotărâre), Curtea de Apel Bucureşti (o hotărâre).

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că dispoziţiile legale nu obligă la acordarea sporurilor în cuantum maxim, cuantumul total al sporurilor fiind limitat, potrivit art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, la 30% din fondul de salarii al ordonatorului de credite care stabileşte drepturile salariale. Dispoziţiile vizând salarizarea nediscriminatorie din cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, spre deosebire de cele din legislaţia anterioară, fac referire numai la salariul de bază. În susţinerea acestei soluţii au fost reţinute următoarele argumente:

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a legii (1 iulie 2017), drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1), în care este inclus şi personalul din familia ocupaţională „Justiţie”, sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în această lege. Aşadar, actele normative anterioare care au reglementat salarizarea personalului bugetar până în iulie 2017 nu mai sunt aplicabile decât în mod excepţional, atunci când se prevede expres acest lucru.

În reglementarea anterioară, principiul echităţii în muncă, statuat de art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, stabilea remuneraţie egală pentru muncă egală, pe baza normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar.

Această optică a legiuitorului a fost schimbată în actuala reglementare. Astfel, potrivit art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, sistemul de salarizare are la bază, între altele, principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi al instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, şi principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală. Din analiza acestor două principii rezultă că tratamentul egal care garantează nediscriminarea vizează doar egalitatea salariului de bază pentru aceeaşi activitate şi aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, şi nu a celorlalte drepturi de natură salarială, aşa cum prevedea Legea-cadru nr. 284/2010.

Această concepţie a legiuitorului este consolidată şi în ceea ce priveşte acordarea sporurilor.

În acest sens, se impune a se observa, în primul rând, că în vechea reglementare gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigura de fiecare ordonator principal de credite [art. 6 alin. (1) din Legeacadru nr. 284/2010], ordonatorii principali de credite fiind cei care aveau obligaţia să stabilească salariile de bază, indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură stabilite potrivit legii [art. 6 alin. (4) din Legea-cadru nr. 284/2010].

În prezent, gestiunea acestui sistem se asigură de fiecare ordonator de credite, indiferent de gradul acestuia: principal, secundar sau terţiar, legiuitorul nemaifăcând nicio distincţie [art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017]. Ordonatorul de credite, indiferent de grad, este cel care are obligaţia, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, de a stabili salariile de bază, indemnizaţiile de încadrare, sporurile, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

În privinţa sporurilor la care sunt îndreptăţite persoanele salarizate din fonduri publice, atât reglementarea veche (art. 22 din Legea-cadru nr. 284/2010), cât şi dispoziţiile în vigoare (art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017) impun o limitare a acestora, stabilind că suma sporurilor, compensaţiilor, primelor şi indemnizaţiilor acordate cumulat nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază sau a indemnizaţiilor lunare de încadrare.

Diferenţa majoră dintre cele două reglementări o constituie însă ordonatorul la care se raportează această limitare.

Astfel, dacă Legea-cadru nr. 284/2010 se referă, în art. 22 alin. (1), la ordonatorul principal de credite, art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la ordonatorul de credite, fără a distinge între cel principal, secundar sau terţiar. Atunci când legiuitorul a dorit să facă distincţie între aceşti ordonatori a prevăzut expres acest lucru. Astfel, în art. 25 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 se stabileşte că pentru instituţiile din sistemul sanitar şi de asistenţă socială şi cele din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază a indemnizaţiilor lunare, după caz.

În art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că personalul similar celui din care fac parte reclamanţii (în speţă, personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul parchetelor) beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25% şi de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar. Din aceste dispoziţii legale rezultă cu evidenţă că aceste sporuri nu sunt în cuantum fix, fiind stabilit doar maximul lor.

Stabilirea în concret a cuantumului sporurilor pentru fiecare persoană trebuie realizată cu respectarea dispoziţiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv cu respectarea plafonului maxim de 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor la nivelul fiecărui ordonator de credite.

Faţă de aceste argumente s-a apreciat că, în actuala reglementare, principiul nediscriminării şi cel al egalităţii, consacrate de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează acordarea aceluiaşi salariu de bază pentru aceeaşi activitate şi aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, fără raportare la sporuri sau alte drepturi de natură salarială. Sporurile se stabilesc în cuantum diferit de la un ordonator de credite la altul, în funcţie de criteriul prevăzut în art. 25 alin. (1) din lege, nefiind aplicabile dispoziţii din acte normative de salarizare anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi a deciziilor date în interpretarea acestora.

În ce priveşte aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 s-a apreciat că principiile desprinse din această decizie rămân de actualitate şi în materia salarizării în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dar numai cu privire la stabilirea elementelor ce compun salariul de bază, pentru că numai cu privire la acesta este instituit principiul egalităţii şi al nediscriminării. În ceea ce priveşte sporurile, în actuala reglementare, acestea nu mai pot fi uniforme la nivelul personalului din toate instituţiile şi autorităţile ce formează familia ocupaţională „Justiţie”, pentru că legea le condiţionează sub dublu aspect: al cuantumului concret, fiind reglementată doar valoarea maximă a acestora, şi al plafonării la nivelul fiecărui ordonator de credite, conform art. 25 din lege.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost depuse hotărâri judecătoreşti definitive de către curţile de apel Ploieşti, Timişoara, Cluj, Bucureşti şi Alba Iulia.

În urma verificărilor suplimentare efectuate cu privire la identificarea jurisprudenţei relevante, s-a constatat că în sprijinul celei de-a doua opinii s-au mai pronunţat prin hotărâri definitive Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Galaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal (două decizii). IV. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia şi-a exprimat opinia, cu majoritate de voturi (4 pentru şi 3 împotrivă), în sensul primei orientări jurisprudenţiale, respectiv al admiterii acţiunilor şi acordării sporurilor în cuantumul maxim, de 45%, reţinând că reclamanţii au făcut dovada că sunt discriminaţi faţă de alţi salariaţi cu funcţii similare din cadrul familiei ocupaţionale din care fac parte, cărora li s-a stabilit un cuantum total al sporurilor de 45%, şi că intenţia legiuitorului, exprimată în actele normative adoptate ulterior anului 2015, a fost aceea de a înlătura orice inechităţi salariale existente între persoane ocupând funcţii similare în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale. S-a arătat că trebuie avute în vedere şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general, expunând opiniile jurisprudenţiale identificate, a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 38 alin. (3) şi (6) din Legeacadru nr. 153/2017, cuantumul sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională – din aceeaşi lege nu poate să depăşească limita prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale ale beneficiarului (ordonator secundar sau terţiar de credite).

În susţinerea acestei opinii, invocând dispoziţiile legale supuse interpretării şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, procurorul general a arătat că principiile nediscriminării şi egalităţii, consacrate de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează acordarea aceluiaşi salariu de bază pentru aceeaşi activitate şi aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, fără raportare la sporuri sau alte drepturi de natură salarială. Sporurile se stabilesc în cuantum diferit de la un ordonator de credite la altul, în funcţie de criteriul stabilit de art. 25 alin. (1) din lege.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, principiile desprinse din această decizie rămân de actualitate şi în materia salarizării în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dar numai cu privire la stabilirea elementelor ce compun salariul de bază, pentru că numai cu privire la acesta este instituit principiul egalităţii şi al nediscriminării. În ceea ce priveşte sporurile, în actuala reglementare acestea nu mai pot fi uniforme la nivelul personalului din toate instituţiile şi autorităţile ce formează familia ocupaţională „Justiţie” pentru că legea le condiţionează sub dublu aspect: al cuantumului concret, fiind reglementată doar valoarea maximă a acestora, şi al plafonării la nivelul fiecărui ordonator de credite, conform art. 25 din lege.

Conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), „Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite”.

Calitatea de ordonator principal de credite este deţinută în continuare de Ministerul Justiţiei, întrucât dispoziţiile art. 136 din Legea nr. 304/2004 conform cărora, începând cu data de 1 ianuarie 2008, atribuţiile Ministerului Justiţiei referitoare la gestionarea bugetului curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor vor fi preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost abrogate prin art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017).

În esenţă, problema de drept din recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia constă în lămurirea modului în care se raportează procentul de 30% la care trebuie limitate sporurile, şi anume, la suma salariilor de bază de la nivelul ordonatorului principal de credite sau la suma acestor salarii de la nivelul ordonatorilor secundari/terţiari de credite din cadrul instanţelor judecătoreşti.

În baza celor decise de instanţa supremă (prin Decizia nr. 60 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 26 februarie 2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016), se poate afirma cu justificat temei că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Ca atare, stabilirea cuantumului concret al sporurilor de care beneficiază angajaţii instanţelor judecătoreşti, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017, este atribuţia exclusivă a curţilor de apel şi a tribunalelor, în calitate de ordonatori secundari/terţiari de credite.

Faptul că ordonatorii secundari/terţiari de credite din familia ocupaţională „Justiţie” sunt singurii care au calitate procesuală pasivă în litigiile de natură salarială le permite acestora să ţină o evidenţă exactă a drepturilor câştigate, astfel încât la întocmirea proiectelor de buget să nu depăşească limita de 30% din suma salariilor de bază, limită prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 24 şi 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 cu dispoziţiile art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la acelaşi act normativ nu rezultă că suma sporurilor cuvenite trebuie să fie de 45% (spor de 15% pentru condiţii grele, vătămătoare sau periculoase, spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25% şi spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare), pentru că ele nu au fost prevăzute în procent fix din salariul de bază, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V (până la 25%, până la 15%, până la 5%) şi interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

O interpretare contrară ar lipsi de efecte prevederile acestui ultim text de lege, potrivit căruia sporurile nu pot depăşi cumulat 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite cu care beneficiarul se află în raport de serviciu/muncă. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, reţinând că: „27. Întrucât hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga Familie ocupaţională a «Justiţiei», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate. Însă, dispoziţiile de lege criticate exclud recunoaşterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice. Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa constituţională precitată, Curtea constată că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice, afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie. (…) 29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil – salariul de bază/indemnizaţia de încadrare – trebuie să fie acelaşi, nefiind permis, spre exemplu, ca magistraţi de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii să aibă indemnizaţii de încadrare diferite. 30. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. Aşadar, dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază al magistraţilor, respectiv personalului asimilat, cu acelaşi grad, gradaţie, condiţii de vechime şi de studii, şi, prin urmare, contravin art. 16 din Constituţie. (…) 32. În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.”

De asemenea, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, stabilind că acestea sunt constituţionale.

Astfel, prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, s-a reţinut că: „16. În ceea ce priveşte critica vizând existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, Curtea reţine că aceasta nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite. (…) 18. Sub acest aspect, Curtea observă că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora «Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator de credite», şi ale art. 3 alin. (4) din Legea-cadru, potrivit căreia: «Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (…) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.» 19. De asemenea, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legeacadru nr. 153/2017 stabileşte că «limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII». Ca atare, Curtea constată că stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.”

Prin Decizia nr. 325 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.303 din 29 decembrie 2020, Curtea a reţinut că: „35. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate. Astfel, prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019, şi Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 36. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, statul are deplina legitimitate constituţională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcţie de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010). 37. Curtea a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituţie şi destinată a fi aplicată în mod nediferenţiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii şi fără discriminări.”

Aceste considerente au fost avute în vedere şi la pronunţarea deciziilor nr. 520 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 4 noiembrie 2020, nr. 759 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 27 ianuarie 2021 etc.

Există o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale şi cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Spre exemplu, prin Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a reţinut că: „37. În acest context normativ, Curtea constată că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază a personalului plătit din fonduri publice. (…) O asemenea soluţie legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în Expunerea de motive la Legeacadru nr. 153/2017, şi anume acela de «eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare», şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice. (…) 39. De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, şi Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011 pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15.”

Aceste argumente au fost reluate şi dezvoltate, spre exemplu, în deciziile nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, nr. 524 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 23 octombrie 2020, nr. 579 din 9 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.224 din 14 decembrie 2020, nr. 324 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.270 din 21 decembrie 2020, nr. 7 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 21 aprilie 2021 etc. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice”.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că „În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei «salarizat la acelaşi nivel» din cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, pornind de la faptul că premisa salarizării la acelaşi nivel presupune compararea nivelului de salarizare între persoane care fac parte din aceeaşi categorie socioprofesională care ocupă aceeaşi funcţie, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime şi care fac parte – în mod alternativ – din cadrul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din personalul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi personalul celorlalte autorităţi sau instituţii publice [astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că acest nivel de salarizare al fiecărei persoane care poate invoca beneficiul normei de la art. 1 alin. (51) este cel care decurge din prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare. (…) În consecinţă, nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Judecătorii-raportori, constatând admisibilă sesiz