Decizia nr. 8 din 17 mai 2021

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 48/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Serviciului judiciar civil, Diana Berlic.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa ce formează obiectul Dosarului nr. 48/1/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o notă la raport cu referire la adresa transmisă de Curtea de Apel Bucureşti.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Diana Berlic apreciază că recursul în interesul legii este inadmisibil. În acest sens, arată că din examinarea hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării rezultă că nu s-a analizat problema de drept disputată, ci completurile care au soluţionat conflictele de competenţă au fost compuse dintr-un singur judecător sau din 2/3 judecători, nefiind expuse considerentele care au stat la baza unei astfel de opţiuni. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că recursul în interesul legii este admisibil, reprezentantul procurorului general susţine că prima orientare jurisprudenţială este în spiritul şi în litera legii. În argumentarea acestei opinii arată că hotărârea instanţei de regulator nu este pronunţată în urma unei judecăţi în fond, ci în urma soluţionării unui incident procedural. Or, pornind de la această calificare a conflictului de competenţă, instanţa de regulator va judeca în aceeaşi compunere în care judecă instanţele aflate în conflict. În mod excepţional, întrucât la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completurile de judecată se compun din 3, respectiv din 5 judecători, la această instanţă regulatorul de competenţă trebuie pronunţat în complet compus din 3, respectiv din 5 judecători.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Compunerea completului de judecată desemnat să soluţioneze conflictul de competenţă.

Codul de procedură civilă

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004)

Autorul sesizării a arătat că problema de drept rezolvată neunitar de instanţele judecătoreşti vizează compunerea completului de judecată care soluţionează conflictul de competenţă. Această problemă de drept s-a ivit în lipsa unei reglementări exprese în cuprinsul art. 135 din Codul de procedură civilă referitoare la regula de constituire a completului de judecată care pronunţă regulatorul de competenţă. Ca atare, în practica instanţelor judecătoreşti s-au conturat două orientări jurisprudenţiale.

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că la stabilirea compunerii completului care soluţionează conflictul de competenţă trebuie avut în vedere stadiul procesual al cauzelor aflate în conflict.

Astfel, completul de judecată se compune dintr-un singur membru atunci când conflictul poartă asupra unei cauze aflate în faţa primei instanţe şi din 2 sau 3 membri dacă conflictul s-a declanşat în instanţa de apel sau în instanţa de recurs.

Conform acestei orientări jurisprudenţiale, conflictul de competenţă reprezintă un incident procedural ivit în cursul judecăţii unei pricini, astfel că trebuie să se ţină seama de stadiul procesual al cauzei pentru care se impune stabilirea competenţei şi în cadrul căreia s-a ivit acest incident procedural.

Prin urmare, compunerea completului care pronunţă regulatorul de competenţă trebuie să se raporteze la stadiul procesual al pricinilor.

În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti definitive:

În sensul primei orientări jurisprudenţiale sunt şi următoarele hotărâri judecătoreşti definitive, transmise de Curtea de Apel Bucureşti:

În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că în compunerea completului care soluţionează conflictul de competenţă intră un singur judecător, independent de stadiul procesual al cauzei în care s-a declanşat conflictul.

În susţinerea acestei orientări s-a arătat că regulatorul de competenţă reprezintă o cauză nouă pe rolul instanţei competente să îl pronunţe.

Cum art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că instanţa pronunţă o hotărâre definitivă, înseamnă că, prin raportare la art. 634 alin. (1) pct. 1 din acelaşi act normativ, conform căruia sunt definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului, numai un complet de fond poate pronunţa o astfel de hotărâre.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti definitive:

Prin Decizia nr. 381 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 21 iulie 2014, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată şi a constatat că dispoziţiile art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Decizia instanţei de contencios constituţional nu cuprinde considerente relevante cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completurile care soluţionează conflictele de competenţă sunt compuse din 3 judecători, respectiv 5 judecători, indiferent de stadiul procesual al cauzelor aflate în conflict.

Nu au fost identificate decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, având în vedere că există practică judiciară neunitară cu privire la problema de drept invocată, astfel cum rezultă din hotărârile judecătoreşti definitive anexate sesizării, însă nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la respectiva problemă de drept.

Procurorul general a apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil.

În acest sens a arătat că din examinarea hotărârilor judecătoreşti anexate rezultă că nu s-a analizat problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, ci pur şi simplu completul care a soluţionat conflictul de competenţă a fost compus dintr-un singur judecător sau din 2/3 judecători, nefiind expuse considerentele care au stat la baza unei astfel de opţiuni.

A susţinut că cele două orientări prezentate de autorul sesizării reprezintă, în realitate, consideraţii teoretice exprimate de instanţele care au răspuns solicitării de a menţiona dacă au identificat practică judiciară în materie.

Or, în punctul de vedere exprimat de procurorul general se arată că admisibilitatea mecanismului de unificare a jurisprudenţei reprezentat de recursul în interesul legii nu poate fi fundamentată pe existenţa unor opinii divergente exprimate de instanţele de judecată la nivel teoretic.

Cu privire la fondul sesizării, procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în spiritul şi în litera legii.

În argumentarea acestei opinii a arătat că hotărârea instanţei de regulator nu este pronunţată în urma unei judecăţi în fond, ci în urma soluţionării unui incident procedural.

De altfel, s-a subliniat faptul că art. 135 din Codul de procedură civilă, care reglementează soluţionarea conflictelor de competenţă, este situat în cuprinsul cap. IV intitulat „Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei” al titlului III din acelaşi cod.

Referitor la compunerea completului care pronunţă regulatorul de competenţă, în doctrină s-a arătat că trebuie pornit de la faptul că instanţa are de soluţionat un incident procedural, deci o problemă de drept apărută în cursul judecăţii, dar care nu poate fi soluţionată de instanţa înaintea căreia s-a ivit.

În consecinţă, instanţa superioară şi comună va judeca în aceeaşi compunere în care judecă instanţele aflate în conflict.

În mod excepţional, întrucât la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completurile de judecată se compun întotdeauna din 3 judecători, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, la această instanţă regulatorul de competenţă trebuie pronunţat în complet compus din 3 judecători.

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 135 şi art. 136 din Codul de procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 304/2004, completul de judecată competent să soluţioneze conflictul de competenţă ivit în calea de atac a apelului sau în calea de atac a recursului are compunerea prevăzută de lege pentru stadiul procesual al cauzei în care s-a ivit, cu excepţia conflictelor date de lege în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se soluţionează în complet de 3 judecători, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 sau în complet de 5 judecători în cazul prevăzut de art. 136 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

În cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, astfel că prima condiţie de admisibilitate, legată de calitatea procesuală activă a titularului sesizării, este îndeplinită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Plecând de la problema de drept enunţată ca fiind diferit dezlegată de instanţele judecătoreşti, anume aceea a compunerii completurilor de judecată învestite cu soluţionarea conflictelor de competenţă, se impun o serie de precizări.

Deşi în sesizarea de recurs în interesul legii nu se precizează in terminis, nu prezintă interes sub aspectul compunerii completurilor situaţia în care conflictul de competenţă s-a declanşat în cursul judecăţii în fond, căci în această situaţie compunerea completului care pronunţă regulatorul de competenţă nu este disputată, fiind formată dintr-un singur judecător.

De asemenea, nu prezintă interes compunerea completului atunci când competenţa de soluţionare a conflictului aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care pronunţă regulatorul în complet de 3 judecători, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ori în complet de 5 judecători în situaţia prevăzută de art. 136 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, problema compunerii completului de judecată formează obiect de discuţie doar atunci când conflictul de competenţă se declanşează în stadiul procesual al apelului ori al recursului, unele instanţe apreciind că acesta se soluţionează de un complet format dintr-un singur judecător, iar altele că se soluţionează de un complet format din 2 judecători în apel, respectiv din 3 judecători în recurs.

Faţă de aceste precizări, se constată că memoriul de recurs în interesul legii este însoţit de un număr de 13 hotărâri, plus 11 hotărâri transmise ulterior sesizării de Curtea de Apel Bucureşti, care îmbrăţişează prima orientare jurisprudenţială, şi de un număr de 17 hotărâri care urmează cea de-a doua orientare jurisprudenţială, restul de 16 hotărâri ataşate sesizării fiind lipsite de relevanţă, întrucât privesc conflictul de competenţă declanşat în cursul judecăţii în primă instanţă, care nu ridică probleme.

În contextul dat, se constată că este îndeplinită şi condiţia impusă de teza finală a art. 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la anexarea hotărârilor care atestă practica judiciară neunitară.

Trebuie subliniat că prin punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a ridicat problema inadmisibilităţii recursului în interesul legii de faţă, motivată în esenţă de faptul că, în realitate, completurilor care au soluţionat diferit, din perspectiva compunerii instanţei, conflictele de competenţă nu au realizat o reală interpretare a problemei de drept a compunerii, ci s-au constituit efectiv într-un mod sau altul, iar pretinsele divergenţe de interpretare nu sunt decât consideraţii de ordin teoretic exprimate de instanţele care au răspuns solicitării de a identifica practică judiciară în materie.

Acest punct de vedere nu a fost primit. Deşi este real că în niciuna dintre hotărârile anexate memoriului de recurs în interesul legii nu există o analiză şi o interpretare date expressis verbis problematicii supuse dezlegării de faţă, este indiscutabil că instanţele s-au compus într-un complet cu o anumită configurare după evaluarea naturii juridice a sesizării cu care au fost învestite, unele urmând compunerea prevăzută pentru stadiul procesual în care s-a declanşat conflictul, altele apreciind, dimpotrivă, că sunt învestite cu soluţionarea unei cauze care nu are regimul juridic al căii de atac, ci poate fi considerată distinct ca o judecată în fond.

Aşadar, lipsa unei deliberări explicite asupra acestei probleme de drept nu are aptitudinea de a conduce la concluzia că această deliberare nu există, ci că, în realitate, la momentul constituirii completului problema de drept era tranşată, deci epuizată sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale apreciate ca incidente.

Că aspectul privitor la alcătuirea instanţei reprezintă o veritabilă măsură jurisdicţională, adoptată în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, reiese şi din valenţa pe care legiuitorul i-o dă acestui element al judecăţii atunci când sancţionează încălcarea respectivelor dispoziţii legale, exempli gratia prin instituirea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă ori prin instituirea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, în ambele cazuri compunerea completului neformând obiectul unei dezlegări exprese a instanţei de judecată cu privire la temeiul juridic incident.

Faţă de aceste argumente, nu a fost reţinut finele de neprimire invocat de procurorul general, cu atât mai puţin cu cât practica judiciară şi consideraţiile de ordin teoretic exprimate de curţile de apel conturează o lipsă de unitate vădită în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente, care reclamă o dezlegare pe calea mecanismului de unificare a recursului în interesul legii.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în interesul legii este admisibil.

Pentru a se da o dezlegare problemei de drept deduse judecăţii se impune, cu titlu prealabil, o observaţie legată de lipsa din sesizare a temeiurilor juridice a căror interpretare şi aplicare au generat practica neunitară.

Dispoziţiile legale apreciate ca relevante de autorul sesizării sunt cele ale art. 135 din Codul de procedură civilă – Soluţionarea conflictului de competenţă şi cele ale art. 136 din Codul de procedură civilă – Dispoziţii speciale, însă niciunul dintre aceste două articole nu cuprinde dispoziţii privitoare la compunerea completului de judecată învestit cu soluţionarea conflictului de competenţă.

În consecinţă, dezlegarea problemei de drept în discuţie trebuie să se raporteze în mod necesar şi la dispoziţiile legale referitoare la compunerea completurilor de judecată în materie civilă, cuprinse în art. 54 din Legea nr. 304/2004, dispoziţii care privesc compunerea completurilor în cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, a tribunalului şi a curţii de apel, precum şi compunerea completurilor care soluţionează apelurile şi recursurile.

Faţă de aceste lămuriri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este corectă prima orientare jurisprudenţială, concretizată în aceea că, atunci când conflictul de competenţă se declanşează în calea de atac a apelului sau a recursului, compunerea completului care soluţionează conflictul va fi cea corespunzătoare stadiului procesual în care conflictul s-a declanşat.

În argumentarea acestei concluzii trebuie pornit de la împrejurarea că dispoziţiile art. 133-137 din Codul de procedură civilă, care constituie sediul materiei şi reglementează regimul juridic al conflictului de competenţă, sunt cuprinse în cartea I – dispoziţii generale, titlul III – competenţa instanţelor judecătoreşti, capitolul IV – incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei, secţiunea 1 – necompetenţa şi conflictele de competenţă, iar acest fapt are semnificaţia juridică a unei calificări legale a conflictului de competenţă ca reprezentând un incident procedural.

O primă consecinţă legată de calificarea legală dată acestei instituţii juridice constă în înlăturarea argumentaţiei instanţelor care s-au raliat celei de-a doua orientări jurisprudenţiale şi au considerat că sunt învestite cu soluţionarea unei cauze de sine stătătoare, ce poate fi calificată drept acţiune de fond şi poate fi soluţionată în complet compus dintr-un singur judecător.

Fiind vorba despre un incident al judecăţii în primă instanţă sau al judecăţii în calea de atac a apelului ori recursului, conflictul de competenţă, chiar dat în competenţa de soluţionare a instanţei imediat superioare şi comune conform art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu poate fi judecat decât în compunerea completului aferentă stadiului procesual în care s-a ivit.

Această concluzie poate fi dedusă din conţinutul dispoziţiilor art. 124 din Codul de procedură civilă, care prevăd următoarele:

Principiul care se degajă din această reglementare este acela că judecătorul acţiunii este şi judecătorul apărărilor şi excepţiilor, afară de cazul în care legea prevede altfel, principiul fiind reluat identic şi în privinţa incidentelor procedurale.

Acest principiu este operant şi în cazul apărărilor, excepţiilor şi incidentelor procedurale ridicate în căile de atac, în considerarea interpretării extensive pe care legea, doctrina şi jurisprudenţa o consacră noţiunii de acţiune civilă, astfel cum este definită de art. 29 din Codul de procedură civilă:

În contextul dat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că niciuna dintre dispoziţiile capitolului IV – Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei din Codul de procedură civilă nu prevede că aceste incidente de procedură se soluţionează în completuri cu o compunere diferită, iar unde legea nu distinge, nici interpretul acesteia nu poate să o facă.

O atare derogare nu este prevăzută nici în cazul în care legea dă soluţionarea incidentelor de procedură în competenţa altor instanţe, situaţie în care şi în această ipoteză trebuie aplicat, pentru identitate de raţiune, acelaşi principiu de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut competenţa de soluţionare a unei alte instanţe decât cea în care faţa căreia s-a ivit conflictul nu are aptitudinea de a schimba natura juridică a conflictului, anume aceea de incident procedural; de asemenea, această împrejurare nu are nici aptitudinea de a conduce la concluzia că instanţa care pronunţă regulatorul de competenţă trebuie să se compună diferit faţă de instanţele în faţa cărora s-a ivit conflictul, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, prevedere care ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la regulă, în condiţiile în care normele de procedură care vizează alcătuirea instanţei sunt norme imperative, a căror nerespectare poate fi invocată şi din oficiu.

De altfel, apelând la argumente de analogie desprinse din practica neîndoielnic constantă a instanţelor de toate gradele, se cuvine subliniat că, în cazul tuturor incidentelor procedurale şi al cererilor incidentale, soluţionarea acestora a fost făcută fie de completul în faţa căruia s-au invocat, fie de un alt complet în compunerea corespunzătoare stadiului procesual în care s-a aflat pricina.

Pentru aceste considerente, procedând la reformularea întrebării prin completarea temeiurilor juridice, aşa cum s-a reţinut în precedent, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă,