ÎCCJ, Decizia nr. 8/2021

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 48/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Serviciului judiciar civil, Diana Berlic.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța ce formează obiectul Dosarului nr. 48/1/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și o notă la raport cu referire la adresa transmisă de Curtea de Apel București.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Diana Berlic apreciază că recursul în interesul legii este inadmisibil. În acest sens, arată că din examinarea hotărârilor judecătorești anexate sesizării rezultă că nu s-a analizat problema de drept disputată, ci completurile care au soluționat conflictele de competență au fost compuse dintr-un singur judecător sau din 2/3 judecători, nefiind expuse considerentele care au stat la baza unei astfel de opțiuni. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că recursul în interesul legii este admisibil, reprezentantul procurorului general susține că prima orientare jurisprudențială este în spiritul și în litera legii. În argumentarea acestei opinii arată că hotărârea instanței de regulator nu este pronunțată în urma unei judecăți în fond, ci în urma soluționării unui incident procedural. Or, pornind de la această calificare a conflictului de competență, instanța de regulator va judeca în aceeași compunere în care judecă instanțele aflate în conflict. În mod excepțional, întrucât la Înalta Curte de Casație și Justiție completurile de judecată se compun din 3, respectiv din 5 judecători, la această instanță regulatorul de competență trebuie pronunțat în complet compus din 3, respectiv din 5 judecători.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Compunerea completului de judecată desemnat să soluționeze conflictul de competență.

Codul de procedură civilă

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 304/2004)

Autorul sesizării a arătat că problema de drept rezolvată neunitar de instanțele judecătorești vizează compunerea completului de judecată care soluționează conflictul de competență. Această problemă de drept s-a ivit în lipsa unei reglementări exprese în cuprinsul art. 135 din Codul de procedură civilă referitoare la regula de constituire a completului de judecată care pronunță regulatorul de competență. Ca atare, în practica instanțelor judecătorești s-au conturat două orientări jurisprudențiale.

În cadrul primei orientări jurisprudențiale s-a apreciat că la stabilirea compunerii completului care soluționează conflictul de competență trebuie avut în vedere stadiul procesual al cauzelor aflate în conflict.

Astfel, completul de judecată se compune dintr-un singur membru atunci când conflictul poartă asupra unei cauze aflate în fața primei instanțe și din 2 sau 3 membri dacă conflictul s-a declanșat în instanța de apel sau în instanța de recurs.

Conform acestei orientări jurisprudențiale, conflictul de competență reprezintă un incident procedural ivit în cursul judecății unei pricini, astfel că trebuie să se țină seama de stadiul procesual al cauzei pentru care se impune stabilirea competenței și în cadrul căreia s-a ivit acest incident procedural.

Prin urmare, compunerea completului care pronunță regulatorul de competență trebuie să se raporteze la stadiul procesual al pricinilor.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești definitive:

În sensul primei orientări jurisprudențiale sunt și următoarele hotărâri judecătorești definitive, transmise de Curtea de Apel București:

În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-a apreciat că în compunerea completului care soluționează conflictul de competență intră un singur judecător, independent de stadiul procesual al cauzei în care s-a declanșat conflictul.

În susținerea acestei orientări s-a arătat că regulatorul de competență reprezintă o cauză nouă pe rolul instanței competente să îl pronunțe.

Cum art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că instanța pronunță o hotărâre definitivă, înseamnă că, prin raportare la art. 634 alin. (1) pct. 1 din același act normativ, conform căruia sunt definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului, numai un complet de fond poate pronunța o astfel de hotărâre.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătorești definitive:

Prin Decizia nr. 381 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 21 iulie 2014, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Decizia instanței de contencios constituțional nu cuprinde considerente relevante cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completurile care soluționează conflictele de competență sunt compuse din 3 judecători, respectiv 5 judecători, indiferent de stadiul procesual al cauzelor aflate în conflict.

Nu au fost identificate decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța a apreciat că recursul în interesul legii este admisibil, având în vedere că există practică judiciară neunitară cu privire la problema de drept invocată, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești definitive anexate sesizării, însă nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la respectiva problemă de drept.

Procurorul general a apreciat că recursul în interesul legii este inadmisibil.

În acest sens a arătat că din examinarea hotărârilor judecătorești anexate rezultă că nu s-a analizat problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, ci pur și simplu completul care a soluționat conflictul de competență a fost compus dintr-un singur judecător sau din 2/3 judecători, nefiind expuse considerentele care au stat la baza unei astfel de opțiuni.

A susținut că cele două orientări prezentate de autorul sesizării reprezintă, în realitate, considerații teoretice exprimate de instanțele care au răspuns solicitării de a menționa dacă au identificat practică judiciară în materie.

Or, în punctul de vedere exprimat de procurorul general se arată că admisibilitatea mecanismului de unificare a jurisprudenței reprezentat de recursul în interesul legii nu poate fi fundamentată pe existența unor opinii divergente exprimate de instanțele de judecată la nivel teoretic.

Cu privire la fondul sesizării, procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în spiritul și în litera legii.

În argumentarea acestei opinii a arătat că hotărârea instanței de regulator nu este pronunțată în urma unei judecăți în fond, ci în urma soluționării unui incident procedural.

De altfel, s-a subliniat faptul că art. 135 din Codul de procedură civilă, care reglementează soluționarea conflictelor de competență, este situat în cuprinsul cap. IV intitulat "Incidente procedurale privitoare la competența instanței" al titlului III din același cod.

Referitor la compunerea completului care pronunță regulatorul de competență, în doctrină s-a arătat că trebuie pornit de la faptul că instanța are de soluționat un incident procedural, deci o problemă de drept apărută în cursul judecății, dar care nu poate fi soluționată de instanța înaintea căreia s-a ivit.

În consecință, instanța superioară și comună va judeca în aceeași compunere în care judecă instanțele aflate în conflict.

În mod excepțional, întrucât la Înalta Curte de Casație și Justiție completurile de judecată se compun întotdeauna din 3 judecători, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, la această instanță regulatorul de competență trebuie pronunțat în complet compus din 3 judecători.

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 135 și art. 136 din Codul de procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art. 54 din Legea nr. 304/2004, completul de judecată competent să soluționeze conflictul de competență ivit în calea de atac a apelului sau în calea de atac a recursului are compunerea prevăzută de lege pentru stadiul procesual al cauzei în care s-a ivit, cu excepția conflictelor date de lege în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se soluționează în complet de 3 judecători, conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 sau în complet de 5 judecători în cazul prevăzut de art. 136 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești".

În cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța, astfel că prima condiție de admisibilitate, legată de calitatea procesuală activă a titularului sesizării, este îndeplinită.

În conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii".

Plecând de la problema de drept enunțată ca fiind diferit dezlegată de instanțele judecătorești, anume aceea a compunerii completurilor de judecată învestite cu soluționarea conflictelor de competență, se impun o serie de precizări.

Deși în sesizarea de recurs în interesul legii nu se precizează in terminis, nu prezintă interes sub aspectul compunerii completurilor situația în care conflictul de competență s-a declanșat în cursul judecății în fond, căci în această situație compunerea completului care pronunță regulatorul de competență nu este disputată, fiind formată dintr-un singur judecător.

De asemenea, nu prezintă interes compunerea completului atunci când competența de soluționare a conflictului aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, care pronunță regulatorul în complet de 3 judecători, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ori în complet de 5 judecători în situația prevăzută de art. 136 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

În consecință, problema compunerii completului de judecată formează obiect de discuție doar atunci când conflictul de competență se declanșează în stadiul procesual al apelului ori al recursului, unele instanțe apreciind că acesta se soluționează de un complet format dintr-un singur judecător, iar altele că se soluționează de un complet format din 2 judecători în apel, respectiv din 3 judecători în recurs.

Față de aceste precizări, se constată că memoriul de recurs în interesul legii este însoțit de un număr de 13 hotărâri, plus 11 hotărâri transmise ulterior sesizării de Curtea de Apel București, care îmbrățișează prima orientare jurisprudențială, și de un număr de 17 hotărâri care urmează cea de-a doua orientare jurisprudențială, restul de 16 hotărâri atașate sesizării fiind lipsite de relevanță, întrucât privesc conflictul de competență declanșat în cursul judecății în primă instanță, care nu ridică probleme.

În contextul dat, se constată că este îndeplinită și condiția impusă de teza finală a art. 515 din Codul de procedură civilă, referitoare la anexarea hotărârilor care atestă practica judiciară neunitară.

Trebuie subliniat că prin punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a ridicat problema inadmisibilității recursului în interesul legii de față, motivată în esență de faptul că, în realitate, completurilor care au soluționat diferit, din perspectiva compunerii instanței, conflictele de competență nu au realizat o reală interpretare a problemei de drept a compunerii, ci s-au constituit efectiv într-un mod sau altul, iar pretinsele divergențe de interpretare nu sunt decât considerații de ordin teoretic exprimate de instanțele care au răspuns solicitării de a identifica practică judiciară în materie.

Acest punct de vedere nu a fost primit. Deși este real că în niciuna dintre hotărârile anexate memoriului de recurs în interesul legii nu există o analiză și o interpretare date expressis verbis problematicii supuse dezlegării de față, este indiscutabil că instanțele s-au compus într-un complet cu o anumită configurare după evaluarea naturii juridice a sesizării cu care au fost învestite, unele urmând compunerea prevăzută pentru stadiul procesual în care s-a declanșat conflictul, altele apreciind, dimpotrivă, că sunt învestite cu soluționarea unei cauze care nu are regimul juridic al căii de atac, ci poate fi considerată distinct ca o judecată în fond.

Așadar, lipsa unei deliberări explicite asupra acestei probleme de drept nu are aptitudinea de a conduce la concluzia că această deliberare nu există, ci că, în realitate, la momentul constituirii completului problema de drept era tranșată, deci epuizată sub aspectul interpretării și aplicării dispozițiilor legale apreciate ca incidente.

Că aspectul privitor la alcătuirea instanței reprezintă o veritabilă măsură jurisdicțională, adoptată în interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale, reiese și din valența pe care legiuitorul i-o dă acestui element al judecății atunci când sancționează încălcarea respectivelor dispoziții legale, exempli gratia prin instituirea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă ori prin instituirea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, în ambele cazuri compunerea completului neformând obiectul unei dezlegări exprese a instanței de judecată cu privire la temeiul juridic incident.

Față de aceste argumente, nu a fost reținut finele de neprimire invocat de procurorul general, cu atât mai puțin cu cât practica judiciară și considerațiile de ordin teoretic exprimate de curțile de apel conturează o lipsă de unitate vădită în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente, care reclamă o dezlegare pe calea mecanismului de unificare a recursului în interesul legii.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul în interesul legii este admisibil.

Pentru a se da o dezlegare problemei de drept deduse judecății se impune, cu titlu prealabil, o observație legată de lipsa din sesizare a temeiurilor juridice a căror interpretare și aplicare au generat practica neunitară.

Dispozițiile legale apreciate ca relevante de autorul sesizării sunt cele ale art. 135 din Codul de procedură civilă - Soluționarea conflictului de competență și cele ale art. 136 din Codul de procedură civilă - Dispoziții speciale, însă niciunul dintre aceste două articole nu cuprinde dispoziții privitoare la compunerea completului de judecată învestit cu soluționarea conflictului de competență.

În consecință, dezlegarea problemei de drept în discuție trebuie să se raporteze în mod necesar și la dispozițiile legale referitoare la compunerea completurilor de judecată în materie civilă, cuprinse în art. 54 din Legea nr. 304/2004, dispoziții care privesc compunerea completurilor în cauzele date în competența de primă instanță a judecătoriei, a tribunalului și a curții de apel, precum și compunerea completurilor care soluționează apelurile și recursurile.

Față de aceste lămuriri, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este corectă prima orientare jurisprudențială, concretizată în aceea că, atunci când conflictul de competență se declanșează în calea de atac a apelului sau a recursului, compunerea completului care soluționează conflictul va fi cea corespunzătoare stadiului procesual în care conflictul s-a declanșat.

În argumentarea acestei concluzii trebuie pornit de la împrejurarea că dispozițiile art. 133-137 din Codul de procedură civilă, care constituie sediul materiei și reglementează regimul juridic al conflictului de competență, sunt cuprinse în cartea I - dispoziții generale, titlul III - competența instanțelor judecătorești, capitolul IV - incidente procedurale privitoare la competența instanței, secțiunea 1 - necompetența și conflictele de competență, iar acest fapt are semnificația juridică a unei calificări legale a conflictului de competență ca reprezentând un incident procedural.

O primă consecință legată de calificarea legală dată acestei instituții juridice constă în înlăturarea argumentației instanțelor care s-au raliat celei de-a doua orientări jurisprudențiale și au considerat că sunt învestite cu soluționarea unei cauze de sine stătătoare, ce poate fi calificată drept acțiune de fond și poate fi soluționată în complet compus dintr-un singur judecător.

Fiind vorba despre un incident al judecății în primă instanță sau al judecății în calea de atac a apelului ori recursului, conflictul de competență, chiar dat în competența de soluționare a instanței imediat superioare și comune conform art. 135 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu poate fi judecat decât în compunerea completului aferentă stadiului procesual în care s-a ivit.

Această concluzie poate fi dedusă din conținutul dispozițiilor art. 124 din Codul de procedură civilă, care prevăd următoarele:

Principiul care se degajă din această reglementare este acela că judecătorul acțiunii este și judecătorul apărărilor și excepțiilor, afară de cazul în care legea prevede altfel, principiul fiind reluat identic și în privința incidentelor procedurale.

Acest principiu este operant și în cazul apărărilor, excepțiilor și incidentelor procedurale ridicate în căile de atac, în considerarea interpretării extensive pe care legea, doctrina și jurisprudența o consacră noțiunii de acțiune civilă, astfel cum este definită de art. 29 din Codul de procedură civilă:

În contextul dat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că niciuna dintre dispozițiile capitolului IV - Incidente procedurale privitoare la competența instanței din Codul de procedură civilă nu prevede că aceste incidente de procedură se soluționează în completuri cu o compunere diferită, iar unde legea nu distinge, nici interpretul acesteia nu poate să o facă.

O atare derogare nu este prevăzută nici în cazul în care legea dă soluționarea incidentelor de procedură în competența altor instanțe, situație în care și în această ipoteză trebuie aplicat, pentru identitate de rațiune, același principiu de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Împrejurarea că legiuitorul a prevăzut competența de soluționare a unei alte instanțe decât cea în care fața căreia s-a ivit conflictul nu are aptitudinea de a schimba natura juridică a conflictului, anume aceea de incident procedural; de asemenea, această împrejurare nu are nici aptitudinea de a conduce la concluzia că instanța care pronunță regulatorul de competență trebuie să se compună diferit față de instanțele în fața cărora s-a ivit conflictul, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, prevedere care ar fi fost necesară dacă legiuitorul ar fi dorit să deroge de la regulă, în condițiile în care normele de procedură care vizează alcătuirea instanței sunt norme imperative, a căror nerespectare poate fi invocată și din oficiu.

De altfel, apelând la argumente de analogie desprinse din practica neîndoielnic constantă a instanțelor de toate gradele, se cuvine subliniat că, în cazul tuturor incidentelor procedurale și al cererilor incidentale, soluționarea acestora a fost făcută fie de completul în fața căruia s-au invocat, fie de un alt complet în compunerea corespunzătoare stadiului procesual în care s-a aflat pricina.

Pentru aceste considerente, procedând la reformularea întrebării prin completarea temeiurilor juridice, așa cum s-a reținut în precedent, în temeiul dispozițiilor art. 517 din Codul de procedură civilă,