ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 8/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.118/1/2020, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 2.424/89/2018*, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere la raport; Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a depus un punct de vedere asupra chestiunii de drept prin care a prezentat o opinie concordantă cu cea a judecătorilor- raportori.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 2 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 2.424/89/2018*, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În categoria "personalului numit/încadrat", la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, este inclus personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017?

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017)

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 30 octombrie 2019, cu nr. 2.424/89/2018*, mai mulți reclamanți au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Vaslui:

În motivare, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Vaslui și că au înaintat pârâtului o plângere prealabilă pentru a pune în aplicare dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul a transmis reclamanților un răspuns în care a menționat că, pentru personalul care era angajat în instituții publice la data de 1 iulie 2017, s-a făcut reîncadrarea pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă avute, dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiindu-le aplicabile în situația în care ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Reclamanții au susținut că dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și personalului care era angajat în instituții publice la data de 1 iulie 2017. Aceste dispoziții enumeră limitativ categoriile de personal cărora li se aplică noțiunea de similar în plată, respectiv pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte profesionale.

Prin urmare, sunt trei categorii de personal cărora li se aplică noțiunea de similar în plată, în aceste categorii regăsindu-se și reclamanții, și anume în categoria "personalului numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel".

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004), și cele ale art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, susținând că nu a putut emite noi decizii prin care să stabilească o salarizare la nivelul maxim aflat în plată pentru funcții similare din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iași sau din cadrul celorlalte inspectorate teritoriale de muncă, începând cu 1 ianuarie 2018.

În acest sens, a subliniat că Inspecția Muncii i-a comunicat un punct de vedere potrivit căruia, pentru personalul care era angajat în instituții publice la data de 1 iulie 2017, s-a făcut reîncadrarea pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă avute, conform art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu stabilirea salariilor de bază potrivit art. 38 din aceeași lege, astfel că aceste categorii de personal nu intră sub incidența art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, în situația în care ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin Sentința civilă nr. 126/CA/2020 din 18 martie 2020, Tribunalul Vaslui a admis în parte acțiunea; a anulat deciziile de salarizare; l-a obligat pe pârât să emită noi decizii de stabilire a drepturilor salariale cuvenite reclamanților pentru anul 2018, în conformitate cu art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, la nivelul maxim aflat în plată pentru funcții și condiții similare, respectiv cel din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iași/alte inspectorate cu încadrarea în limita maximă prevăzută de art. 38 alin. (6) din aceeași lege pentru salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, iar pentru sporuri în limita maximă prevăzută la art. 25 din același act normativ; l-a obligat pe pârât să calculeze și să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariile la nivelul maxim aflat în plată în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Iași/altor inspectorate pentru funcții similare începând cu data de 1 ianuarie 2018, actualizate cu indicele de inflație.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a evocat dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, după care a constatat că salariile de bază de la nivelul altor inspectorate teritoriale de muncă sunt mai mari pentru aceleași funcții, grade, clase, gradații, nivel de studii decât salariile stabilite prin deciziile contestate.

A mai reținut că diferențele salariale au la bază existența unor hotărâri judecătorești favorabile unor funcționari publici din cadrul altor inspectorate teritoriale de muncă.

În acest context, tribunalul a dat eficiență Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, prin care Curtea Constituțională a reținut că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat recurs, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, chiar dacă ar fi admis cererile de stabilire a salariilor la nivelul maxim în plată în cadrul altor inspectorate teritoriale de muncă, recurentul a subliniat că nu ar fi avut buget pentru plata acestora, deoarece are calitatea de ordonator terțiar de credite.

Intimații au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză.

Prin Încheierea din 19 octombrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.424/89/2018*, Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursului.

Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, a arătat că de lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 depinde soluționarea pe fond a cauzei, aceste dispoziții constituind temeiul de drept al acțiunii.

Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acesteia.

Aspectele ce fac obiectul sesizării sunt noi, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind susceptibile să genereze practică neunitară în aplicarea Legii-cadru nr. 153/2017.

Instanța de sesizare a mai arătat că problema de drept ce face obiectul sesizării prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme pentru a preîntâmpina apariția practicii judiciare neunitare determinate de modificarea frecventă a legislației în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, astfel încât condiția noutății este suficient de bine caracterizată și permite declararea ca admisibilă a sesizării.

Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, verificate la data sesizării.

Părțile nu au prezentat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Membrii completului de judecată al instanței de sesizare au exprimat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Astfel, într-o opinie s-a apreciat că prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot fi aplicate personalului din sectorul bugetar numit/încadrat anterior datei de 1 iulie 2017 pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2017.

În acest sens, s-a arătat că, la data de 1 iulie 2017, prin Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate dispozițiile care reglementau salarizarea la nivelul maxim aflat în plată pentru funcții similare. În consecință, nu mai există un temei de drept pentru admiterea cererii pentru perioada ulterioară datei de 30 iunie 2017.

Modalitatea de stabilire a salariului personalului plătit din fonduri publice a fost reglementată prin norme tranzitorii care fac referire la salariile de bază (salariile de funcție) și sporurile aflate în plată la data de 30 iunie 2017. Or, salariul personalului reîncadrat trebuia stabilit și plătit până la data de 30 iunie 2017 prin aplicarea principiului salarizării la nivelul maxim din cadrul instituțiilor sau autorităților publice aflate în subordinea aceluiași ordonator de credite, având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar.

Dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt relevante pentru soluționarea litigiului, alin. (4) făcând trimitere la alin. (1) al art. 39, care se referă doar la personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat și cel promovat, astfel că personalului reîncadrat conform art. 36 nu i se aplică alin. (4) al art. 39 din aceeași lege.

Rațiunea pentru care personalul reîncadrat nu este inclus în enumerarea de la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 constă în aceea că legiuitorul a considerat că, la data de 1 iulie 2017, ca efect al aplicării dispozițiilor legale anterioare privind stabilirea salariilor la același nivel pentru funcții similare, nu existau în plată diferențe de salarizare pentru funcții similare.

În cazul în care voința legiuitorului ar fi fost ca și personalului reîncadrat să i se aplice alin. (1) al art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017, ar fi prevăzut explicit aceasta în conținutul normei, ceea ce ar fi făcut inutilă reglementarea de la art. 38 privind aplicarea etapizată a legii.

Prin urmare, personalul reîncadrat în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate fi inclus în categoria "personalului numit/încadrat", la care se referă art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din aceeași lege.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și personalului reîncadrat în temeiul art. 36 din același act normativ.

În acest sens, s-a arătat că personalul plătit din fonduri publice, reîncadrat în baza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017, aflat în activitate la data de 30 iunie 2017, nu își pierde calitatea de personal numit/încadrat ca urmare a operațiunii de reîncadrare.

În concret, reîncadrarea se realizează prin numirea/încadrarea personalului pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare și indemnizațiilor lunare potrivit art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice înseamnă, conform art. 31 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, încadrarea personalului pe funcții, grade sau trepte profesionale potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate, aprobate prin legi, hotărâri ale Guvernului sau acte administrative ale ordonatorului principal de credite, după caz.

Așadar, reîncadrarea la care se referă art. 36 din Legea- cadru nr. 153/2017 nu are ca efect schimbarea calității personalului din numit sau încadrat, după caz, în personal reîncadrat. În consecință, după realizarea acestei operațiuni, cei reîncadrați își păstrează calitatea obținută, în condițiile legii, de personal numit/încadrat și nu se transformă într-un nou tip de personal, "reîncadrat".

Dispozițiile art. 36 și art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu exclud aplicarea celor de la art. 39 alin. (1) și (4) din aceeași lege, ci se completează cu acestea din urmă. Astfel, din analiza art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că, la data de 1 iulie 2017, personalului numit/încadrat ca urmare a reîncadrării pe noile funcții, grade/trepte profesionale, gradație corespunzătoare vechimii în muncă și vechime în specialitate/vechime în învățământ avute, i se stabilește salariul potrivit art. 38, de regulă, cu menținerea în plată a nivelului salarial avut în luna iunie 2017.

La stabilirea nivelului salarial trebuie însă să se țină seama atât de dispozițiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât și de cele ale art. 39 alin. (4) din aceeași lege.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a înlătura inechitățile de salarizare diferită pentru funcții similare pentru tot personalul plătit din fonduri publice, nu numai pentru cel nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat după data de 1 iulie 2017, în accepțiunea restrânsă a acestor termeni, și cel promovat, astfel încât a prevăzut expres reguli care să asigure respectarea principiului nediscriminării, reglementat la art. 6 lit. b) din Legea- cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, personalul numit/încadrat la care se referă art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează personalul numit/încadrat anterior datei de 1 iulie 2017.

Curțile de Apel Constanța, Pitești și Ploiești au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de Apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Suceava, Timișoara și Târgu Mureș au comunicat că au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de Apel Bacău, București, Craiova, Iași, Suceava și Târgu Mureș au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că în categoria "personalului numit/încadrat" la care se referă art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este inclus și personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din aceeași lege (Tribunalul Neamț - Secția I civilă și de contencios administrativ, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul București, Tribunalul Ialomița, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Suceava - Secția de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Târgu Mureș - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal).

În fundamentarea primei opinii s-a argumentat că reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice înseamnă, conform art. 31 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, încadrarea personalului pe funcții, grade sau trepte profesionale potrivit prevederilor din statute sau alte acte normative specifice domeniului de activitate. Astfel, reîncadrarea la care se referă art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu are ca efect schimbarea calității personalului din numit sau încadrat, după caz, în personal reîncadrat. Dacă s-ar interpreta în mod restrictiv termenii "numit/încadrat" s-ar ajunge la inechități mai mari decât cele din prezent în care persoane nou-încadrate, cărora li se aplică art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, ar avea un salariu mai mare decât personalul reîncadrat pe funcție identică, care are o vechime mai mare.

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că în categoria "personalului numit/încadrat" la care se referă art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este inclus și personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din aceeași lege (Curtea de Apel Bacău - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Neamț - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Iași - Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Vaslui).

În fundamentarea celei de-a doua opinii s-a argumentat că alin. (4) al art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere la alin. (1) al aceluiași articol care se referă doar la personalul nou-încadrat, personalul numit/încadrat și cel promovat, astfel că personalului reîncadrat conform art. 36 nu i se aplică dispozițiile art. 39 alin. (4) din aceeași lege. Rațiunea pentru care personalul reîncadrat nu este inclus în enumerarea de la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 constă în aceea că legiuitorul a considerat că, la data de 1 iulie 2017, nu existau în plată diferențe de salarizare pentru funcții similare. Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca și personalului reîncadrat să i se aplice dispozițiile art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, ar fi prevăzut în mod expres aceasta în cuprinsul normei.

În sensul primei opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 3

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în consecință, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

Prin Decizia nr. 82 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și, în interpretarea dispozițiilor Notei 2 lit. c) pct. II lit. A cap. I din anexa nr. VIII a Legii-cadru nr. 153/2017 în corelare cu prevederile art. 38 alin. (1), alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a), alin. (4) și (6) din actul normativ anterior menționat, a stabilit că: majorarea salariului de bază de 15% pentru complexitatea muncii nu se acordă pentru perioada 1 iulie 2017-31 decembrie 2017 și pentru anul 2018; pentru perioada 2019-2022, această majorare se acordă în condițiile stabilite la art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017; prin excepție, această majorare se acordă începând cu ianuarie 2018 sau cu data de la care salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare devin mai mari decât cele stabilite potrivit legii pentru anul 2022, ca urmare a majorărilor salariale reglementate. În considerentele de la paragrafele 83-84 din această decizie s-au reținut următoarele: "Interpretarea sistematică, logică și gramaticală a dispozițiilor art. 38 alin. (2), (3), (4) și (6) privind aplicarea etapizată a legii, mai sus prezentate, impune concluzia că majorarea salariului de bază cu 15% pentru complexitatea muncii, prevăzută de dispozițiile Notei 2 lit. c) pct. II lit. A, cap. I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, pentru funcționarii publici din serviciile publice deconcentrate ale instituțiilor din subordinea Ministerului Muncii și Justiției Sociale, nu poate fi acordată de la momentul intrării în vigoare a legii, 1 iulie 2017 până la sfârșitul anului 2017 sau pentru anul 2018, pentru că s-ar încălca prevederile art. 38 alin. (2) din Legea- cadru nr. 153/2017 privind menținerea în plată a drepturilor salariale în anul 2017 la nivelul celor din luna iunie 2017, precum și prevederile art. 38 alin. (3) din același act normativ, care determină majorarea în anul 2018 a drepturilor salariale avute în luna decembrie 2017 cu un procent de 25%. Această majorare va deveni aplicabilă și va fi acordată în momentul în care salariile de bază vor fi determinate utilizând salariile de bază prevăzute în anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, anexă prin care se instituie majorarea de 15%, începând cu anul 2019, în condițiile detaliate prin art. 38 alin. (4) din actul normativ menționat. În mod excepțional, în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit prezentei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că în categoria "personalului numit/încadrat", la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea- cadru nr. 153/2017, este inclus personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din aceeași lege.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că printre principiile sistemului de salarizare se regăsesc principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție, precum și principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală, principii aflate într-o legătură indisolubilă.

Or, dispozițiile legale ce prezintă relevanță pentru lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării trebuie interpretate în acord cu principiile menționate anterior.

De altfel, noua reglementare în materie de salarizare are ca finalitate înlăturarea diferențelor salariale existente între funcționarii publici aflați în situații similare.

S-a mai arătat că art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost edictat pentru punerea în acord a situației personalului aflat în funcție la data intrării în vigoare a noii legi cu prevederile acesteia, stabilindu-se, prin trimiterea la art. 38 din aceeași lege, măsura de protecție împotriva unor eventuale diminuări ale drepturilor salariale avute la momentul intervenirii schimbării legislative.

Norma de la art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017 nu exclude sub nicio formă aplicarea art. 39 din același act normativ, care vizează asigurarea nivelului maxim de salarizare pentru funcțiile similare din cadrul autorităților/instituțiilor publice aflate în domeniul de reglementare al acestei legi.

Ca atare, s-a apreciat că sfera de aplicare a art. 39 din Legea-cadru nr. 153/2017 acoperă toate categoriile de personal aflate în aceeași instituție sau autoritate publică pe funcții de același fel, indiferent dacă momentul numirii, încadrării sau promovării se situează anterior sau ulterior datei de 1 iulie 2017.

Judecătorii raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este admisibilă și că în categoria "personalului numit/încadrat", la care se referă prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea- cadru nr. 153/2017, este inclus și personalul reîncadrat în baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prealabil analizei în fond a chestiunii de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casație și Justiție trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziții legale, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Pentru declanșarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

Verificarea admisibilității sesizării relevă îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, titulara sesizării, învestită cu soluționarea recursului, urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă. Așadar, împotriva modului de soluționare a contestației la actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale, reclamanții s-au adresat instanței de contencios administrativ, potrivit art. 37 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea tribunalului este supusă numai recursului. Cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel învestite să o soluționeze, iar sesizarea are ca obiect o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei.

În privința condiției referitoare la existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În același sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluția dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esențială între procedura hotărârii prealabile și recursul în interesul legii: în primul caz, se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, în al doilea caz, se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat că, în înțelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile; întrebarea instanței trebuie să fie una calificată, iar nu generică și pur ipotetică.

În același timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluționarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă și să se regăsească în soluția ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent dacă cererea va fi admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privința raportului juridic dedus judecății.

Din această perspectivă se poate observa că sesizarea formulată de Curtea de Apel Iași - Secția contencios administrativ și fiscal, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească interpretarea corectă a dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv dacă salarizarea la nivelul de salarizare pentru funcții similare, până la aplicarea integrală a prevederilor acestei legi, vizează și personalul încadrat în aceeași instit