ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 53/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.131/1/2021, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă în Dosarul nr. 3.199/109/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 31 martie 2021, în Dosarul nr. 3.199/109/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 101 alin. (6) și (8) din Codul fiscal privind data în raport cu care se stabilește cota de impozit ce se aplică diferențelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, respectiv se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea calculării impozitului datorat pentru fiecare din aceste perioade sau se reține integral în raport cu data efectuării plății.

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în forma în vigoare până la data de 1 ianuarie 2018 (Codul fiscal în forma în vigoare până la data de 1 ianuarie 2018)

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare (Codul fiscal)

Prin contestația formulată la data de 14 noiembrie 2019 și înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș cu nr. 3.199/109/2020, în urma disjungerii din Dosarul nr. 6.434/109/2019, contestatoarea T.I. a solicitat în contradictoriu cu intimata Casa Județeană de Pensii Argeș anularea Deciziei nr. x din 25 octombrie 2019 și obligarea intimatei la restituirea sumelor reținute în baza deciziei contestate.

În motivare a susținut că prin decizia contestată s-a reținut că, în urma actualizării pensiei sale de serviciu, determinate de majorarea salariilor magistraților în activitate, diferența rezultată a fost impozitată în mod greșit cu cota de 10%.

A mai arătat că în decizia contestată s-a făcut referire la Nota nr. y din 22 octombrie 2019 a Casei Naționale de Pensii Publice, în care se menționează că este aplicabilă cota de impozit de 16%, aferentă perioadei supuse actualizării pensiei.

În acest context, contestatoarea a subliniat că nu au fost respectate dispozițiile art. 101 alin. (8) din Codul fiscal care prevăd că pentru diferențele de venituri din pensie provenite din perioade anterioare impozitul se calculează și se reține la data plății (respectiv decembrie 2018), în conformitate cu reglementările în vigoare la data plății, iar nu cu cele de la data supusă corecției.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, susținând că pentru impozitarea veniturilor din pensii realizate ca urmare a actualizării sunt aplicabile prevederile art. 101 alin. (6) din Codul fiscal.

Astfel, cota de impozit este cea stabilită de legislația în vigoare în perioada supusă corecției, respectiv cota de 16% până la data de 1 ianuarie 2018 și cota de 10% pentru veniturile din pensii realizate după această dată.

Prin Sentința civilă nr. 1.522/2020 din 28 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.199/109/2020, Tribunalul Argeș - Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a admis contestația și a anulat Decizia nr. x din 25 octombrie 2019 emisă de intimata Casa Județeană de Pensii Argeș, pe care a obligat-o la restituirea sumelor reținute în baza acestei decizii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că decizia contestată a fost emisă în baza Adresei nr. y din 22 octombrie 2019 a Casei Naționale de Pensii Publice, care stabilește regimul fiscal aplicabil în cazul revizuirii/recalculării pensiilor din sistemul public sau al pensiilor de serviciu.

Pensia actualizată de care a beneficiat contestatoarea a fost impozitată cu 16% pentru perioadele anterioare datei de 1 ianuarie 2018. Or, din analiza art. 101 alin. (8) din Codul fiscal rezultă că sunt aplicabile dispozițiile legale privind calcularea impozitului în vigoare la momentul efectuării plății.

Ca atare, cota de impozit la data plății trebuia să fie de 10%, iar nu cum susține intimata, de 16% pentru diferențele corespunzătoare până la 1 ianuarie 2018 și 10% pentru diferențele aferente perioadei de după 1 ianuarie 2018.

Împotriva sentinței primei instanțe, Casa Județeană de Pensii Argeș a declarat apel prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii contestației.

În motivarea apelului a susținut că pentru impozitarea pensiei rezultate în urma actualizării sunt aplicabile dispozițiile art. 101 alin. (6) din Codul fiscal, cota de impozit fiind stabilită în temeiul legislației în vigoare în perioada supusă corecției.

În acest context, apelanta a subliniat că pentru perioada anterioară lunii ianuarie 2018 este aplicabilă cota de 16%, iar pentru perioada ulterioară este aplicabilă cota de 10%.

Intimata nu a depus întâmpinare la cererea de apel.

Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că prezenta cauză se află pe rolul Curții de Apel Pitești, aceasta judecând în ultimă instanță.

De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 101 alin. (6) și (8) din Codul fiscal, respectiv data în raport cu care se stabilește cota de impozit aplicabilă diferențelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, depinde soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, în cauză se pune în discuție modalitatea de interpretare a prevederilor anterior evocate în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pentru veniturile din pensii stabilite pentru perioade anterioare, care nu au fost stabilite prin hotărâri judecătorești. În concret, apelanta susține că este aplicabilă cota de impozit de la momentul la care se datorau diferențele de pensie, în timp ce intimata susține că este datorată cota de impozit de la momentul plății acestor diferențe, respectiv cea de 10%.

S-a mai arătat că problema de drept enunțată este nouă, deoarece Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei chestiuni printr-o hotărâre obligatorie, iar litigiile ce vizează asigurările sociale nu intră în competența secțiilor sale.

Instanța de trimitere a menționat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea s-a subliniat că se prefigurează apariția unei practici judiciare neunitare, aspect care rezultă din procesul-verbal încheiat cu ocazia întâlnirii din 29 ianuarie 2021 la care au participat judecătorii Secției I civile a Curții de Apel Pitești.

Părțile nu au prezentat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că diferențelor de venituri li se aplică cotele de impozit prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la datele la care trebuiau achitate.

În fundamentarea acestei opinii s-a arătat că art. 101 alin. (6) din Codul fiscal stabilește că drepturile de pensie restante se defalcă pe lunile la care se referă, iar scopul acestei defalcări este acela de a se calcula impozitul datorat.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca acea cotă de impozit să fie cea din momentul plății acestor diferențe, nu ar mai fi edictat dispozițiile care obligă casele de pensii să efectueze o defalcare a drepturilor de pensie restante pentru lunile la care se referă.

Nu se poate reține că drepturile de pensie restante se referă exclusiv la drepturi ce au fost stabilite, însă, din diferite motive, nu au fost achitate la timp, de vreme ce această definire nu rezultă din prevederile legale.

Aceeași este situația și în privința diferențelor de pensii pentru perioade anterioare și care s-ar referi la situația plății unor diferențe în prezent, nu din motive imputabile casei de pensii, ci din cauze obiective.

În plus, nici în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, nu se face o astfel de distincție, dispozițiile art. 107 din acest act normativ făcând referire la "diferențe" și "sume rezultate".

Din interpretarea art. 101 alin. (9) din Codul fiscal rezultă că legiuitorul a stabilit un regim diferit de impozitare pentru veniturile din pensii și/sau diferențele de venituri din pensii, stabilite prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile/hotărâri judecătorești definitive și executorii.

Astfel, pentru aceste debite s-a stabilit un regim diferit de impozitare, impozitul calculându-se prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului. Atunci când a apreciat că este necesar a se aplica o impozitare la momentul plății, legiuitorul a făcut o mențiune expresă în acest sens.

Dacă ar fi intenționat ca și pentru veniturile din pensii și/sau diferențele de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, ce nu erau recunoscute prin hotărâri judecătorești, să se efectueze impozitarea la momentul plății, legiuitorul le-ar fi menționat în cuprinsul art. 101 alin. (9) din Codul fiscal.

Curțile de apel Craiova și Pitești au transmis practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar curțile de apel București și Iași au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor cu privire la această chestiune.

Din răspunsurile primite au rezultat două opinii.

Într-o primă opinie s-a apreciat că, în interpretarea art. 101 alin. (6) și (8) din Codul fiscal, cota de impozit aplicabilă diferențelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea calculării impozitului datorat pentru fiecare din aceste perioade (Tribunalul Ialomița, Tribunalul Ilfov și Tribunalul Vaslui - în opinie majoritară).

Într-o a doua opinie s-a apreciat că, în interpretarea art. 101 alin. (6) și (8) din Codul fiscal, cota de impozit aplicabilă diferențelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare se reține integral în raport cu data efectuării plății (Tribunalul București).

Au fost identificate hotărâri judecătorești definitive numai în sensul celei de-a doua opinii, respectiv:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în cadrul exercitării controlului de constituționalitate.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare.

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Conform dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenței, legiuitorul, în cuprinsul textului normativ enunțat, a instituit mai multe condiții de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

În vederea evaluării dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută - crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea jurisprudenței care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea acestei jurisprudențe interne în una predictibilă - se impune evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare, întrebarea adresată neputând fi disociată de contextul care a generat-o.

În acest sens se apreciază că primele două condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, aflându-se în competența legală a unui complet de judecată al Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, titularul sesizării, învestit cu soluționarea apelului, și care urmează să soluționeze cauza în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită și condiția ca problema de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Rămâne de analizat îndeplinirea condiției referitoare la necesitatea ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei și cea a dificultății chestiunii de drept supuse interpretării, iar această evaluare este absolut necesară pentru a se verifica dacă instanței supreme i se solicită soluționarea de principiu a unei veritabile probleme de drept, astfel cum impun dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, sau este chemată să dezlege chiar litigiul în cauză.

În acest scop se observă că titularul sesizării întreabă cum trebuie "interpretate și aplicate dispozițiile art. 101 alin. (6) și (8) din Codul fiscal privind data în raport cu care se stabilește cota de impozit ce se aplică diferențelor de venituri din pensii stabilite pentru perioade anterioare, respectiv dacă se defalcă pe lunile la care se referă, în vederea calculării impozitului datorat pentru fiecare din aceste perioade, sau se reține integral în raport cu data efectuării plății".

Or, analizând condiția enunțată anterior, se reține că procedura sesizării instanței supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfășurare, al cărui obiect presupune interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt determinante pentru soluționarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în împiedicarea apariției unei jurisprudențe neunitare, și nu în înseși interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării respectivei cauze, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată învestite cu o anumită cauză.

Interpretarea normelor legale incidente în vederea aplicării în cauza aflată în curs de judecată, folosind metodele specifice de interpretare a acestora, este în competența judecătorului învestit cu soluționarea litigiului, căruia îi revine obligația de a judeca direct și efectiv, în baza rolului constituțional, cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă ("Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă") și a dispozițiilor art. 22 din Codul de procedură civilă ["(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. (...)"].

Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logico-juridică de stabilire a conținutului și sensului acestor norme. Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă și a se asigura astfel corecta aplicare a acesteia. Deci interpretarea legii civile reprezintă o etapă necesară în procesul aplicării legii civile, conținutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinței legiuitorului, exprimată într-o anumită normă.

Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază o dată în plus că necesitatea interpretării normei juridice rezidă în împrejurarea că în procesul aplicării legii judecătorul trebuie să stabilească conținutul exact al normei invocate în fața sa, prin clarificarea și lămurirea sensului acesteia, pentru a fi adecvată situației de fapt prezentate, întrucât normele legale au întotdeauna un caracter general și impersonal, din care trebuie să se extragă esența aplicabilă la cazul concret. Or, rolul instanțelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluționării cauzei, să se studieze circumstanțele particulare ale speței deduse judecății, să se realizeze calificarea juridică a cererii și, ulterior, interpretarea normei de drept și aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicțional final.

Prin raportare la cele mai sus arătate, se observă că, sub aparența solicitării pronunțării unei hotărâri prealabile, scopul urmărit de instanța de trimitere îl constituie în realitate obținerea unei soluții la speță din partea completului special constituit în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, decurgând din aplicarea directă a textelor de lege în sensul arătat prin hotărârea prealabilă, în condițiile în care din încheierea de sesizare nu rezultă că instanța s-ar confrunta cu o veritabilă dificultate de interpretare a textelor.

Acest scop nu corespunde însă rolului mecanismului de unificare, prin intermediul căruia completul Înaltei Curți de Casație și Justiție este ținut să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Or, aceasta presupune drept premise nu doar identificarea normelor de drept aplicabile de către instanțele de sesizare, dar și evidențierea unor chestiuni de drept de principiu, susceptibile de a genera practică neunitară, prin modalitatea posibil duală de interpretare. Doar asemenea chestiuni de drept, cu un anume grad de abstractizare și generalizare, ar urma să facă obiect de analiză de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aplicarea în concret a normei la o cauză pendinte rămânând atributul exclusiv al instanțelor de drept comun.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, instanța supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu. Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

În cazul de față, sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă reprezintă însuși obiectul cererii de chemare în judecată - solicitarea adresată instanței de a determina cota de impozitare a pensiilor pentru perioade ce corespund unor reglementări diferite ale Codului fiscal, respectiv 16%, până la 1 ianuarie 2018, sau 10% aplicabilă prin raportare la momentul plății - așadar însăși problema de fond asupra căreia apelanta a solicitat instanței de judecată să se pronunțe, iar nu doar o chestiune de drept care să privească interpretarea posibil diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărei lămurire să depindă soluționarea acesteia, așa cum prevăd dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Mai mult decât atât, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziții legale care nu comportă o reală și serioasă dificultate, de natură a fi dedusă dezlegării în cadrul procedurii hotărârii prealabile, ceea ce se impune fiind doar realizarea unui simplu raționament judiciar, prin lecturarea textelor a căror interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu situația litigioasă concretă dedusă judecății.

Un indiciu referitor la gradul redus de dificultate și la lipsa de ambiguitate a textelor invocate în sesizare, care să necesite intervenția unui mecanism de unificare, este oferit și de jurisprudența de la nivelul altor instanțe prezentată în cuprinsul acestei decizii, potrivit căreia hotărârile pronunțate în litigii similare înclină numai spre o singură modalitate de interpretare și aplicare a textelor de lege.

În fine, nici susținerea instanței de trimitere, în sensul că interpretarea pe care casele de pensii o dau textelor în discuție este de natură să genereze "o multitudine de litigii pe rolul instanțelor judecătorești, cu posibilitatea pronunțării de soluții diferite și apariția unei practici neunitare", nu este de natură să conducă la admisibilitatea sesizării. Aceasta deoarece, chiar dacă o anumită parte poate avea o conduită constantă contrară soluțiilor pronunțate în litigii similare, aceasta va fi deopotrivă ținută să respecte hotărârile judecătorești definitive pronunțate de instanțele de drept comun, cu atât mai mult cu cât jurisprudența acestora tinde la a fi unitară.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,