ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 71/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.383/1/2020, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul magistrat-asistent Cristian Balacciu, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 21.458/212/2015, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, fiind comunicat părților, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimata Compania Națională Administrația Porturilor Maritime - S.A. Constanța a depus un punct de vedere la raport, în termenul legal, prin care a susținut că sesizarea este inadmisibilă.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin încheierea din 27 ianuarie 2020, în Dosarul nr. 21.458/212/2015, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Interpretarea dispozițiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în referire la sintagma "în cererile (...) privind (...) activitatea în porturi", dacă se referă doar la activitățile reglementate prin Ordonanța Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau la orice altă activitate economică ce se desfășoară în porturi, chiar și fără legătură cu navigația civilă.

Codul de procedură civilă

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013)

Ordonanța Guvernului nr. 42/1997 privind transportul maritim și pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (O.G. nr. 42/1997)

Ordonanța Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (O.G. nr. 22/1999)

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 18 august 2015 cu nr. 21.458/212/2015 și precizată la data de 17 martie 2016, reclamanta Compania Națională Administrația Porturilor Maritime - S.A. Constanța a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei B.S.A., sub forma obligării acesteia la plata sumei de 265.580,64 lei, cu titlu de debit principal aferent perioadei cuprinse între 6 ianuarie 2015 și 31 decembrie 2015, și a sumei de 51.303,49 lei, cu titlu de penalități de întârziere aferente aceleiași perioade.

Prin Sentința civilă nr. 10.761 din 5 octombrie 2017, Judecătoria Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 265.580,65 lei, cu titlu de debit principal aferent perioadei cuprinse între 6 ianuarie 2015 și 31 decembrie 2015, și a sumei de 25.067,25 lei, cu titlu de penalități de întârziere și dobânzi aferente aceleiași perioade, calculate asupra debitului principal; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum 5.989,47 lei, rezultate în urma compensării.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin Decizia civilă nr. 1.103/2018 din 19 iulie 2018, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel pârâta a declarat recurs, prin care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă.

Asupra admisibilității sesizării, instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În acest sens a arătat că litigiul are ca obiect angajarea răspunderii contractuale decurgând din contractul de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004 ce vizează folosința bunurilor imobile enumerate în anexele contractului, precum și utilizarea domeniului portuar.

Cauza a fost soluționată în primă instanță de Judecătoria Constanța și în apel de Tribunalul Constanța, Curtea de Apel Constanța fiind învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva deciziei pronunțate în apel.

Chestiunea de drept disputată în cauză vizează lămurirea sintagmei "activitatea în porturi", folosită de legiuitor în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă aceasta se referă la activitatea comercială care se desfășoară în port sau numai la activitățile stricte de navigație dintre părți, întrucât, în raport cu această interpretare, se va stabili dacă decizia din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Astfel, s-a arătat că legiuitorul nu a indicat litigiile ce pot fi incluse în sintagma "activitatea în porturi", motiv pentru care norma de la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cuprinzând o formulare cu caracter general, este susceptibilă de interpretări diferite.

Chestiunea de drept este nouă, având în vedere că examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, nefiind pronunțate suficiente hotărâri prin care instanțele să fi dezlegat această chestiune de drept. În plus, opiniile instanțelor sunt divergente, dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării fiind interpretate în mod diferit.

Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, și nici nu a fost pronunțată o hotărâre prealabilă asupra acestei chestiuni.

Recurenta a apreciat că identificarea litigiilor acoperite de sintagma "navigația civilă și activitatea în porturi" influențează admisibilitatea recursului declarat în cauză.

În acest sens a arătat că, în exercitarea atribuțiilor sale, oferă spre licitație sau închiriere directă, în anumite condiții instituite prin lege, terenuri în zona portului Constanța.

Aceste terenuri pot fi închiriate de orice persoană fizică sau juridică care își exprimă intenția și este dispusă să plătească chiria, neexistând o condiționare în sensul efectuării de operațiuni portuare sau încheierii unui contract de folosire a domeniului portuar.

Orice persoană fizică sau juridică poate să închirieze un teren în portul Constanța, terenul urmând a fi exploatat pentru depozitare, producție sau alte activități care nu au legătură în mod direct cu activitatea portuară sau cu navigația civilă. Ca atare, prin simplul fapt că terenul se află în portul Constanța nu poate opera de plano prezumția că există o "activitate în porturi" dintre cele avute în vedere inițial de legiuitor.

Examinarea practicii judiciare a Curții de Apel Constanța relevă că în litigii având același obiect, respectiv pretenții contractuale sau cereri ce derivau din contractele de închiriere a terenurilor din port, recursurile au fost soluționate pe fond, fără să se rețină incidența art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; în alte litigii recursurile au fost respinse ca inadmisibile, însă obiectul acestor din urmă litigii era diferit de obiectul prezentului litigiu.

În acest sens, recurenta a menționat că, în cadrul recursurilor respinse ca inadmisibile, pretențiile vizau clauza de trafic minim și penalitățile aferente nerespectării acestui tip de clauză. Or, aceste pretenții sunt diferite de cele din prezenta cauză, clauza anterior evocată fiind aferentă contractului/anexei ce vizează dana, care implică activități portuare și navigație civilă.

Situația concretă din prezenta cauză este circumscrisă modificării unilaterale, intempestive și în afara limitelor asumate de intimată a contractului de folosire a domeniului portuar, în baza acestei modificări fiind emise facturi refuzate parțial la plată.

Astfel, obiectul litigiului este circumscris clauzelor contractului de închiriere și vizează modificarea unilaterală a tarifului convenit de părți, neexistând nicio activitate care ar putea fi subsumată exclusiv activității în porturi.

Invocarea din oficiu a excepției inadmisibilității recursului, prin raportare la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, pornește de la interpretarea în sensul că orice persoană care a închiriat un teren în portul Constanța desfășoară, în mod implicit, o activitate portuară.

Or, simplele împrejurări că terenul închiriat este amplasat în portul Constanța și că pretențiile deduse judecății decurg dintr-un contract de utilizare a domeniului portuar nu conduc, în mod automat, la calificarea litigiului ca fiind unul referitor la activitatea în porturi.

Intimata a apreciat că litigiul are legătură cu activitatea în porturi, întrucât vizează neachitarea tarifului de utilizare a domeniului portuar, tariful fiind destinat asigurării funcționării optime a bunurilor de interes comun din port.

În acest sens a subliniat că între părți s-a încheiat contractul de închiriere nr. x din 1 ianuarie 2004, intimata având calitatea de locator, iar recurenta pe cea de locatar, contractul fiind valabil până la data de 30 iunie 2021.

În baza acestui contract, intimata asigură cu titlu oneros folosința unor bunuri imobile, constând în platforme tehnologice și de depozitare, precum și spații administrative, împreună cu utilizarea domeniului portuar, în scopul desfășurării activităților de încărcare/descărcare a navelor și de depozitare a mărfurilor sau orice activitate portuară pentru care recurenta este autorizată, conform clauzei stipulate la art. 2 din respectivul contract.

În consecință, contractul dedus judecății privește strict activitatea desfășurată de recurentă în incinta portului, activitatea de încărcare și descărcare a navelor fiind prevăzută în obiectul acestui contract.

Prin urmare, intimata a apreciat că litigiul vizează "activitatea în porturi" prevăzută de art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care suprimă dreptul la recurs.

Completul de judecată al instanței de sesizare a apreciat că, prin norma de la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a înțeles să instituie numai calea de atac a apelului în litigiile având ca obiect navigația civilă și activitatea în porturi.

În ceea ce privește sintagma "activitatea în porturi", norma procedurală anterior evocată nu face nicio distincție, aspect care denotă că legiuitorul nu a avut în vedere doar litigiile referitoare la activitățile de transport naval enumerate la art. 2 din O.G. nr. 42/1997.

Astfel, activitatea în porturi nu se rezumă doar la transportul naval, ci implică și activități specifice acestei zone care se pot desfășura numai în incinta portului, respectiv utilizarea elementelor de infrastructură portuară.

De vreme ce litigiul privește modul de desfășurare a unei activități în port, aflată în strânsă legătură cu activitatea de transport naval și care implică folosirea domeniului portuar, acesta se încadrează în sintagma "activitatea în porturi".

Dacă legiuitorul ar fi urmărit să includă în art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă numai litigiile care privesc transportul naval, nu ar mai fi menționat sintagma "activitatea în porturi", ci ar fi menținut numai dispoziția referitoare la navigația civilă ce includea și transportul naval.

În concret, folosirea conjuncției "și" echivalează cu adăugarea la litigiile având ca obiect navigația civilă a celor privind activitatea în porturi care implică și activitatea conexă celei de transport naval.

Astfel, litigiile vizând contractele de închiriere încheiate între administrația portuară și operatorii economici portuari care au ca obiect bunuri ce constituie domeniul portuar și a căror utilizare este specifică activității în port, putând fi desfășurată numai în această incintă, se circumscriu sintagmei "activitatea în porturi" din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

A interpreta în sens contrar ar echivala cu lipsirea de substanță a dispoziției procedurale "navigație civilă și activitatea în porturi", utilizarea domeniului portuar încadrându-se în sintagma "activitatea în porturi".

Curțile de Apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Ploiești, Oradea, Suceava, Timișoara și Târgu Mureș au comunicat că nu au identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curtea de Apel Constanța a comunicat că a identificat practică judiciară relevantă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Curțile de Apel București, Constanța, Galați, Iași, Suceava și Timișoara au comunicat punctele de vedere ale judecătorilor din care au rezultat două opinii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o primă opinie, s-a apreciat că sintagma "activitatea în porturi" din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă doar la activitățile reglementate în O.G. nr. 42/1997, nu și la activitățile economice desfășurate în zona portuară, care nu au legătură cu navigația civilă (Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Tribunalul Giurgiu - Secția civilă, Tribunalul Ialomița și judecătoriile din circumscripția sa, Tribunalul Teleorman - Secția civilă, Tribunalul Constanța - Secția a II-a civilă, Curtea de Apel Galați - Secția a II-a civilă, Tribunalul Galați - în opinie majoritară, Curtea de Apel Iași - Secția civilă, opinia președintelui Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Iași, Tribunalul Suceava - Secția a II-a civilă și Curtea de Apel Timișoara - Secția a II-a civilă).

Într-o a doua opinie, s-a apreciat că sintagma "activitatea în porturi" din cuprinsul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă la orice activitate economică desfășurată în zona portuară, chiar și fără legătură cu navigația civilă (Tribunalul București - Secția a III-a civilă, a IV-a civilă, a V-a civilă și judecătoriile din circumscripția sa - în opinie majoritară, Judecătoria Buftea, Judecătoria Alexandria - în opinie majoritară și Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă).

Din răspunsurile primite rezultă că au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive numai în sensul primei opinii, respectiv:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în cadrul exercitării controlului de constituționalitate.

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

La nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost pronunțate hotărâri numai în sensul primei opinii, respectiv:

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse interpretării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza prin prisma prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Potrivit dispozițiilor precizate, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Constanța - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal este legal învestită cu soluționarea unei cereri de recurs împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Constanța, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Constanța. Competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, ca instanță de apel, revine curții de apel în temeiul art. 96 pct. 3 și art. 483 din Codul de procedură civilă. Curtea de apel judecă litigiul în ultimă instanță prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

În privința condiției caracterului esențial al lămuririi chestiunii de drept pentru soluționarea cauzei, instanța de trimitere a motivat că este determinant pentru soluționarea căii de atac a recursului dacă sintagma "activitatea în porturi" folosită de legiuitor în textul art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se referă la activitatea comercială care se desfășoară în port sau numai la activitățile stricte de navigație dintre părți, întrucât, în raport cu această interpretare, se va stabili dacă decizia din apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În expunerea punctului de vedere al completului asupra chestiunii de drept s-a arătat că navigația civilă și activitatea în porturi sunt două chestiuni distincte și că pot fi integrate în sfera litigiilor care vizează activitatea în porturi contractele de închiriere încheiate între administrația portuară și operatorii economici portuari care au ca obiect bunuri ce constituie domeniul portuar și a căror utilizare este specifică activității în port. S-a argumentat că o interpretare în sens contrar echivalează cu lipsirea de substanță a dispoziției procedurale "navigație civilă și activitatea în porturi", astfel că, în opinia completului, utilizarea domeniului portuar se încadrează în sintagma "activitatea în porturi".

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că instanța de trimitere nu a determinat în mod complet, în cuprinsul încheierii de sesizare, contextul factual și normativ propriu cauzei în care se încadrează întrebarea prealabilă. Această deficiență transpare chiar din enunțul întrebării, pentru că aceasta nu conține o problemă de drept punctuală, ci, prin generalitatea formulării, se solicită o dezlegare care să acopere întreaga problematică pe care o cuprinde sintagma activitatea în porturi, deși această sintagmă înglobează un domeniu de activitate vast, cu o sferă indefinită de situații care se pot plasa în câmpul său de aplicare.

De asemenea, raportarea la O.G. nr. 42/1997 nu are legătură directă cu chestiunea de drept din cuprinsul întrebării și nici cu litigiul pendinte. Aceasta, deoarece, în litigiul pendinte, raportul juridic dintre părți este grefat pe un contract de închiriere, instanța de trimitere precizând succint, sub aspectul circumstanțelor factuale, că acest contract vizează folosința bunurilor imobile "enumerate în anexele contractului, precum și utilizarea domeniului portuar". Or, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 42/1997, această ordonanță "stabilește normele specifice aplicabile transportului maritim și pe căile navigabile interioare, modul de organizare a sistemului instituțional din acest domeniu și organismele care fac parte din acest sistem, normele specifice privind desfășurarea în siguranță a navigației, precum și normele specifice aplicabile navelor, personalului acestora și personalului care efectuează activități de transport naval, activități conexe și activități auxiliare acestora".

Actul normativ care conține dispoziții referitoare la activitatea de închiriere a elementelor de infrastructură sau suprastructură portuară, pe care instanța de trimitere nu l-a identificat, este reprezentat de O.G. nr. 22/1999. Această ordonanță modificată și completată succesiv reglementează, potrivit art. 1, "administrarea și utilizarea infrastructurii de transport naval, modul de organizare și funcționare a administrațiilor portuare și/sau de căi navigabile interioare, cât și modul de autorizare și de desfășurare a activităților de transport naval".

Domeniul de aplicare a O.G. nr. 22/1999 este determinat prin art. 2, care stabilește că această ordonanță "se aplică în porturi și pe căile navigabile interioare, tuturor navelor și tuturor activităților de transport naval și conexe acestora care se desfășoară în aceste zone".

Reglementarea utilizării infrastructurilor de transport naval care aparțin domeniului public se regăsește în capitolul V din O.G. nr. 22/1999, capitol introdus inițial sub nr. IV

În litigiul pendinte, societatea reclamantă este persoană juridică cu obiect de activitate specific, desemnată de Ministerul Transporturilor să desfășoare activități de interes public național în calitate de administrație portuară, așa cum rezultă din art. 5 din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 517/1998 privind înființarea Companiei Naționale "Administrația Porturilor Maritime" - S.A. Constanța (H.G. nr. 517/1998).

Infrastructura de transport naval aparținând domeniului public al statului a fost concesionată administrației portuare de către Ministerul Transporturilor, pe bază de contract de concesiune, în vederea administrării, așa cum rezultă din prevederile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 517/1998.

În același sens, prin art. 29 și art. 30 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 22/1999, se stabilește că infrastructura de transport naval care face parte din domeniul public poate fi concesionată, subconcesionată, închiriată ori dată în administrare, precizându-se că părți ale contractului de concesiune a infrastructurii de transport naval pot fi Ministerul Transporturilor, respectiv autoritățile administrației publice locale, în calitate de concedenți, și administrațiile portuare și/sau de căi navigabile interioare, organizate ca societăți sau companii naționale aflate în subordinea sau sub autoritatea Ministerului Transporturilor ori a autorităților administrației publice locale, în calitate de concesionari; prin art. 30 alin. (3) din aceeași ordonanță se stabilește interdicția cesionării de către administrații, în tot sau în parte, a acestui contract; art. 30

Punerea la dispoziția utilizatorilor de către administrații a terenurilor portuare care aparțin domeniului public al statului sau al unității administrativ-teritoriale se face pe baza unor contracte de subconcesiune sau închiriere, în condițiile legii, cu scopul desfășurării în mod eficient a activităților portuare reglementate prin această ordonanță, așa cum rezultă din stipulațiile art. 31 alin. (1) și ale art. 34

Închirierea infrastructurii de transport naval se face în conformitate cu Regulamentul privind închirierea infrastructurii de transport naval care aparține domeniului public al statului și este concesionată administrațiilor portuare și/sau de căi navigabile interioare, aprobat prin Ordinul ministrului transporturilor și infrastructurii nr. 1.286/2012, respectiv prin hotărâre a autorității administrației publice locale, după caz.

Prin acest regulament se stabilesc categoriile de infrastructură care pot fi închiriate, modalitatea de atribuire a acestora, contractul-cadru de închiriere și cerințele minime pe care trebuie să le cuprindă.

Contractul de închiriere din executarea căruia s-a născut litigiul în cauza pendinte este încheiat în anul 2004, anterior modificărilor și completărilor aduse O.G. nr. 22/1999 prin O.U.G. nr. 86/2007, dar rămâne valabil până la data expirării potrivit art. II din O.U.G. nr. 86/2007.

Potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 22/1999, în forma în vigoare la data încheierii contractului de închiriere, infrastructura de transport naval este pusă de administrația portuară la dispoziția utilizatorilor în mod nediscriminatoriu, în conformitate cu reglementările în vigoare.

În temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 517/1998, în forma în vigoare la data încheierii contractului de închiriere, "Veniturile proprii ale Companiei Naționale «Administrația Porturilor Maritime» - S.A. Constanța se realizează prin desfășurarea următoarelor activități, în conformitate cu legislația în vigoare: a) exploatarea prin punerea la dispoziție utilizatorilor, în mod nediscriminatoriu, pe baza unor contracte de asociere sau de închiriere, a bunurilor proprietate publică a statului concesionate companiei (...)".

În lumina celor mai sus expuse rezultă că închirierea infrastructurii portuare, parte a infrastructurii de transport naval, intră în categoria activităților esențiale care se desfășoară în porturi. Aceasta pentru că, în cadrul activității de administrare a porturilor, se conferă administrațiilor portuare atribuția de a pune la dispoziția utilizatorilor infrastructura portuară, în mod liber și nediscriminatoriu. Rezultă astfel că închirierea infrastructurii portuare poate fi integrată activității de administrare portuară. De asemenea, prin art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, se prevede că scopul pentru care sunt puse la dispoziția utilizatorilor terenurile portuare prin contracte de închiriere este acela al desfășurării în mod eficient a activităților portuare reglementate prin O.G. nr. 22/1999.

Același scop este afirmat și în contractul de închiriere din executarea căruia s-a născut litigiul în cauza pendinte, așa cum rezultă din expunerea punctului de vedere asupra chestiunii de drept, exprimat de intimată. Aceasta a susținut că litigiul poate fi subsumat sintagmei "activitatea în porturi", argumentând că prin art. 2 din contractul de închiriere părțile au stabilit că scopul închirierii este acela al desfășurării activităților de încărcare/descărcare a navelor și de depozitare a mărfurilor sau orice activitate portuară pentru care este autorizată recurenta, în calitatea sa de operator economic.

Instanța de trimitere ar fi trebuit să verifice dacă bunurile închiriate fac parte din infrastructura portuară prin raportarea lor la semnificațiile pe care prevederile legale le atribuie noțiunilor de "infrastructură portuară" sau "suprastructură portuară".

În sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, "Infrastructura de transport naval este constituită din apele naționale navigabile ale României, infrastructura de căi navigabile interioare astfel cum au fost stabilite prin lege și infrastructura portuară indiferent de forma de proprietate."

Porturile sunt suprafețe delimitate din teritoriul național, situate la malul mării sau al unei căi navigabile interioare, construite și echipate astfel încât să permită primirea și adăpostirea navelor, efectuarea activităților de transport naval prevăzute la art. 19, precum și a altor activități reglementate, definiție regăsită la art. 7 alin. (1) din același act normativ. Portul cuprinde elemente de infrastructură și suprastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 22/1999.

Constituie elemente de infrastructură portuară în sensul art. 7 alin. (2

Constituie elemente de suprastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că prin contractul de închiriere sunt închiriate o serie de bunuri imobile și domeniul portuar, care, cel mai probabil, privește terenul portuar ce reprezintă element de infrastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2

Față de cele mai sus arătate rezultă că închirierea unor bunuri imobile și a domeniului portuar, element de infrastructură portuară, este un contract cu reglementare specifică domeniului de activitate în porturi. Aceasta, deoarece O.G. nr. 22/1999 conține prevederi legale referitoare la închirierea terenurilor portuare care aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, particularizate la domeniul administrării porturilor și a căilor navigabile și al utilizării infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public.

Prin identificarea lor instanța de trimitere ar fi putut lesne observa că raportul juridic grefat pe contractul de închiriere încheiat între administrația portuară și un agent economic, utilizator portuar, este unul cu o reglementare specifică, derogatorie și, prin urmare, prevalentă, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

În expunerea punctului de vedere asupra chestiunii de drept, instanța de trimitere nu s-a referit la caracterul dificil al chestiunii de drept pe care o are de lămurit în cauză și nu a prezentat nicio argumentație juridică divergentă care să poată primi o aplicare diferită în situații cvasiidentice și să determine în final apariția unei practici neunitare.

În jurisprudența anterioară a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reținut că problema de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie una specifică și să pună în dezbatere o normă de drept punctuală, o anumită dispoziție legală, iar nu un întreg act normativ sau o serie de texte de lege din mai multe acte normative, chiar dacă acestea reglementează într-o singură materie.

Prin întrebarea adresată se solicită instanței supreme, pornind de la circumstanțele concrete ale cauzei și printr-o extrapolare a acestora, să se dea o dezlegare care nu privește o problemă de drept punctuală, ci vizează aspecte de maximă generalitate, pur ipotetice, incompatibile cu mecanismul de unificare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 din același act normativ,