ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 14/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 3.360/1/2020, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 22.061/3/2019.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 13 noiembrie 2020, în Dosarul nr. 22.061/3/2019, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018), în sensul de a ști dacă instituie precedentul judiciar ca izvor de drept în materia salarizării personalului din justiție.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 decembrie 2020, cu nr. 3.360/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 15 martie 2021.

Față de modul de formulare a sesizării nu a fost identificat un text de lege a cărui interpretare să fie realizată de instanța supremă în procedura hotărârii prealabile.

Prin Sentința civilă nr. 4.953 din 19 septembrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 22.061/3/2019, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a obligat pârâtul să reîncadreze și să recalculeze indemnizația brută lunară a reclamantului începând cu 1 iulie 2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 484.18 lei și a obligat pârâtul la plata diferențelor dintre salariile încasate și cele stabilite prin sentință, începând cu 1 iulie 2016, actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale calculate de la data scadenței fiecărei sume până la plata integrală.

În considerente a reținut, în esență, că reclamantul are calitatea de magistrat, fiind încadrat ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, categorie ce face parte din familia ocupațională "Justiție" în întreaga perioadă în litigiu.

De asemenea, reclamantul a făcut dovada printr-o hotărâre judecătorească definitivă că, pentru familia ocupațională din care face parte, au fost recunoscute majorările salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 privind creșterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției pentru anul 2008, aprobată prin Legea nr. 209/2008 (Ordonanța Guvernului nr. 13/2008).

Obligația legală a pârâților de a aplica nivelul maxim de salarizare pentru familia ocupațională "Justiție", pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, începând cu data de 9 aprilie 2015 și în continuare, a fost argumentată de prima instanță pe următoarele dispoziții, edictate de legiuitor în scopul înlăturării inechităților salariale existente în cadrul categoriilor profesionale ce desfășoară aceeași activitate, inclusiv pe cele rezultate din valoarea de referință sectorială aplicată:

În același sens, al obligației de aplicare a nivelului maxim de salarizare, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor salariale acordate prin hotărâri judecătorești, au reținut și Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragrafele 55-58 (Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015), nr. 11 din 8 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 31 octombrie 2012 - Completul competent să judece recursul în interesul legii (Decizia nr. 11 din 8 octombrie 2012), nr. 32 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 9 februarie 2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015). Nu în ultimul rând, a evocat Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Valorificând așadar dispozițiile legale și soluțiile jurisprudențiale cuprinse în deciziile obligatorii în sensul garanțiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Convenția), care impun respectarea întocmai și necondiționat a hotărârilor judecătorești definitive, tribunalul a hotărât că nivelul maxim de salarizare este:

În caz contrar, astfel cum s-a statuat și prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, s-ar crea premisele încălcării principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece persoane aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, ar avea indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare.

Tribunalul a apreciat că nu se poate ignora, la stabilirea și plata drepturilor salariale, nivelul maxim de salarizare statuat prin hotărârile judecătorești definitive care stabilesc un cuantum și componente determinate ale drepturilor salariale avute și cuvenite de drept. În același fel, problema de drept referitoare la nivelul maxim de salarizare cuvenit personalului din justiție începând cu data de 9 aprilie 2015, deci și pentru perioada în litigiu, a fost dezlegată în mod constant de Înalta Curte de Casație și Justiție, de exemplu, prin Decizia nr. 2.369 din 22 iunie 2017, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal.

A concluzionat că hotărârea judecătorească invocată în acțiune face dovada nivelului maxim de salarizare cuprinzând majorările prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008 și că nu există niciun argument legal care să justifice diferențele de salarizare litigioase. Salariile se stabilesc pe familii ocupaționale, categorii de funcții și pe niveluri de pregătire profesională, iar nu în considerarea unor persoane privite ut singuli și care sunt, în mod întâmplător, contemporane edictării unui act normativ.

Reținând și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 14 din Convenție și a Protocolului nr. 12 la Convenție, cu privire la interdicția discriminării în modalitatea aplicării unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă, a conchis că pârâtul trebuie să ia în considerare majorarea cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr. 13/2008, recunoscută prin hotărâre judecătorească, la calculul și la plata nivelului maxim al indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași autorități publice. Acest nivel se aplică tuturor instanțelor, toate fiind în subordinea aceluiași ordonator de credite (ministrul justiției -ordonator principal), având același scop, îndeplinind aceleași funcții și atribuții, aflate la același nivel de subordonare din punct de vedere financiar [președinții tribunalelor și curților de apel fiind ordonatori terțiari, respectiv secundari, conform art. 44 alin. (1) și art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 304/2004)].

În consecință, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, obligând pârâtul și la plata actualizării cu indicele de inflație a sumelor acordate, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cuprinsul motivelor de apel a făcut mai întâi considerații legate de sistemul de salarizare introdus de legiuitor începând cu data de 1 ianuarie 2010.

A susținut că, acordând valoarea de referință sectorială determinată prin majorările prevăzute de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 3/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006 (Ordonanța Guvernului nr. 3/2006), și Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 10/2007), prima instanță a ignorat Decizia nr. 25 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011 (Decizia nr. 25 din 14 noiembrie 2011), deciziile Curții Constituționale nr. 289 din 7 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 7 iulie 2005, nr. 818-821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că cel în drept să modifice sau să înlocuiască sistemul de salarizare existent este exclusiv legiuitorul, prin intermediul căruia statul își manifestă opțiunea cu privire la oportunitatea și intensitatea politicilor în domeniu.

A arătat că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 3/2006 și art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007. Cât privește Ordonanța Guvernului nr. 13/2008, reclamantul solicită, cu referire la drepturi salariale recalculate începând cu data de 9 aprilie 2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiției, creșterea valorii de referință sectorială, aplicabilă însă, potrivit art. 2 din acest act normativ, doar personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, în cursul anului 2008.

A evocat, la rândul său, Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, însă în sensul în care, în aplicarea ei, ordonatorii de credite din sistemul justiției au procedat la recalcularea indemnizațiilor brute lunare și a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, începând cu data de 9 aprilie 2015.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis Ordinul nr. 897 din 22 mai 2018, prin care s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale procurorilor și personalului asimilat, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 lei pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, iar pentru perioadele 1 decembrie 2015-31 iulie 2016, 1 august 2016-30 septembrie 2016 și 1 octombrie 2016-31 decembrie 2017, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 lei. Aceasta reprezintă o majorare a valorii de referință sectorială cu 44,3% în perioada 9 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015 (prin creșterea de la 291,98 lei la 421,36 lei), cu 44,3% în perioada 1 decembrie 2015-31 iulie 2016 (prin creșterea de la 321,18 lei la 463,5 lei), cu 21,4% în perioada 1 august 2016-30 septembrie 2016 (de la 381,82 lei la 463,5 lei) și cu 4% în perioada 1 octombrie 2016-31 decembrie 2017 (prin creșterea de la 445,5 lei la 463,5 lei).

La emiterea actului administrativ s-au avut în vedere considerentele cuprinse în Sentința civilă nr. 1.961 din 10 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă, în Dosarul nr. 4.721/120/2017, rămasă definitivă, care a reținut că, în măsura în care, ca efect al aplicării Legiicadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (Legea-cadru nr. 330/2009) și/sau Legiicadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), în cazul unei autorități sau instituții publice, doi angajați care își desfășoară activitatea în aceleași condiții au ajuns să fie salarizați în mod diferit; acela care beneficiază de un cuantum al salariului de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivelul maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim, ca efect al art. 1 alin. (5

Față de aceste motive, a solicitat admiterea apelului și, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 18 septembrie 2020, din oficiu, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a ridicat problema admisibilității și necesității sesizării instanței supreme cu pronunțarea unei hotărâri care să dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept, în sensul de a ști dacă instituie precedentul judiciar ca izvor de drept în materia salarizării personalului din justiție.

Prin Încheierea din 13 noiembrie 2020 sesizarea a fost considerată admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecății.

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, cauza se află pe rolul unui complet al Curții de Apel București, care judecă în ultimă instanță, iar interpretarea solicitată se impune în scopul de a stabili, general și obligatoriu, sensul și întinderea efectelor deciziei pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța a avut în vedere că, în practică, această decizie a ajuns să fie interpretată ca instituind obligativitatea de precedent în materia drepturilor cuvenite personalului din justiție (valoare de referință sectorială, coeficient de multiplicare). Astfel, a recunoaște personalului din familia ocupațională "Justiție" toate efectele ce rezultă dintr-o hotărâre judecătorească pronunțată anterior în favoarea unuia dintre membri, fără posibilitatea de apreciere a fundamentului pretenției, echivalează cu a spune că respectiva hotărâre creează drept. Este și cazul în speță, în care prima instanță, făcând referire la Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, a afirmat că nivelul maxim de salarizare este "cel statuat prin hotărâri judecătorești referitoare la valoarea de referință sectorială aferentă familiei ocupaționale «Justiție»". Pornind de la această premisă, a stabilit că hotărârea judecătorească invocată în acțiune face dovada nivelului maxim de salarizare și reprezintă temeiul egalizării la acest nivel, cuprinzând majorările prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 13/2008.

Existența unor astfel de hotărâri de încuviințare a unor majorări salariale fiind o certitudine de fapt, instanța de apel are nevoie de a ști dacă, în lumina Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, este suficient să existe (fie și pronunțată ulterior acesteia) o hotărâre judecătorească favorabilă unui membru aparținând personalului din justiție, pentru a se institui și/sau modifica nivelul de salarizare prin raportare la care să acționeze și să se verifice de către instanțele învestite ulterior standardul egalitar reglementat de art. 1 alin. (5

Problema de drept s-a conturat recent, ca urmare a faptului că, după pronunțarea hotărârii prealabile, a apărut o practică judiciară concentrată de recunoaștere a valorii general obligatorii - "întocmai ca și legea" -, a hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea unor noi elemente sau drepturi, neincluse anterior în salariul personalului din familia ocupațională "Justiție".

Este adevărat că aceasta este o chestiune atipică:

Așadar, interpretarea propriei decizii din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție este esențială pentru a lămuri înțelesul cu privire la valoarea juridică ce se acordă hotărârilor judecătorești în materia drepturilor salariale cuvenite personalului din justiție. Chiar limitată la o anumită sferă de relații sociale, prin implicațiile asupra sistemului normativ care formal nu recunoaște precedentul judiciar ca izvor de drept, o astfel de chestiune nu poate rămâne la latitudinea instanțelor, în mod izolat, care ar proceda de manieră pretoriană, înglobând contradicțiile care rezultă din consfințirea prin decizii de speță a principiului obligativității precedentului. Problema de interes public trebuie tranșată printr-un act de interpretare cu aceeași valoare cu cea a deciziei obligatorii a instanței supreme înțelese, în multe cazuri în practică, ca având aptitudinea de a institui principiul obligativității hotărârilor de speță ce acordă majorări salariale personalului din justiție, pentru interpretările ulterioare ale nivelului de salarizare cuvenit familiei ocupaționale, fără posibilitatea de a mai analiza dreptul subiectiv de origine, după fundamentul său legal. Ceea ce, în condițiile în care art. 124 alin. (3) din Constituție stipulează că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, ar fi de natură să știrbească din competența instanțelor de a se pronunța în totală independență asupra interpretării și aplicării legii la cazurile pendinte, transformându-le în simple organe de executare a unei hotărâri anterioare, când aceasta este favorabilă reclamantului, indiferent de nivelul la care va fi fost pronunțată. Iar acesta este numai unul dintre aspectele ridicate de incompatibilitatea obligativității precedentului judiciar cu configurația blocului de constituționalitate. Prin opoziție, efectul principal contrar constă în depășirea de către autoritatea judecătorească a puterii tradiționale și uzurparea competenței specifice legiuitorului, prin instituirea și amendarea pe cale de hotărâre inter partes a unui sistem legal de salarizare.

În consecință, pentru soluționarea unitară a acestor contradicții pe care le-a relevat practica judecătorească în interpretarea Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, dat fiind că de efectele ei, cât privește valoarea cu care trebuie învestită o hotărâre pronunțată în altă cauză, între alte părți, depinde judecarea dosarului de față, astfel cum a apreciat și prima instanță, instanța de apel a constatat întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 519 din Codul de procedură civilă.

S-a reținut și că, deși majoritară, practica nu este unitară în raza de competență a Curții de Apel București și nici în cadrul secției.

Părțile nu au depus, în scris, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, nici în fața instanței de trimitere și nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă.

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 22.061/3/2019 a reținut că decizia prealabilă ce face obiectul sesizării nu autorizează interpretarea potrivit căreia precedentul judiciar favorabil creează drept general aplicabil în materia drepturilor salariale cuvenite personalului din justiție.

În motivarea punctului de vedere exprimat, instanța de sesizare observă că atât hotărârea prealabilă, cât și decizia de neconstituționalitate pe care se întemeiază au avut un obiect de interpretare limitat la dispozițiile legale deduse dezlegării, respectiv verificării constituționalității. Aceste dispoziții au fost analizate prin raportare la intenția exprimată de legiuitor la data edictării lor, fără ca soluțiile pronunțate să fie de natură să fixeze vreun reper pentru comportamentul ulterior al instanțelor în materia egalizării salariale la nivelul cel mai înalt care ar rezulta dintr-o hotărâre judecătorească. Competența de judecată a oricărei instanțe (inclusiv a celei supreme sau constituționale) este limitată la ceea ce există, fără posibilitatea de a anticipa, a da girul, cu atât mai puțin, a obliga la respectarea de plano a unor acte impredictibile, incerte, neavute în vedere la judecata soldată cu decizia obligatorie, fie ele și hotărâri judecătorești prezumate legale absolut, prin autoritatea pe care le-o conferă art. 124 și 126 din Constituție.

Într-adevăr, Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, care a stat la baza hotărârii prealabile în cauză, nu a învestit instanțele cu vreo putere nouă de a pronunța hotărâri cu aplicabilitate generală, ci a constatat această trăsătură a unor drepturi cuprinse în hotărâri existente la data adoptării textului incriminat, dar excluse de acesta de la realizarea intenției sale, pentru care nu a găsit nicio justificare obiectivă și rezonabilă. Dimpotrivă, a văzut în soluția legislativă de excludere a hotărârilor judecătorești de la realizarea intenției de egalizare la nivel maxim o manifestare de natură să afecteze însuși principiul fundamental al egalității căruia pretindea să îi dea expresie, plasat în contextul rolului pe care înfăptuirea justiției, separația și echilibrul puterilor îl îndeplinesc în statul de drept. Cu toate aceste vicii, instanța constituțională nu a depășit cadrul și momentul delimitate de norma legală controlată, pentru a anticipa asupra unor eventuale drepturi ce s-ar mai putea recunoaște în viitor, obligând legiuitorul să le consacre cu aplicabilitate generală și, prin filtrul legii, pe judecătorul ordinar să le consfințească atunci când va fi sesizat cu eșecul angajatorului în aplicarea respectivei legi.

Cu atât mai mult, Curtea Constituțională nu a statornicit valoarea de sursă de drept, întocmai cu a legii, a hotărârilor judecătorești, imediat ce acestea ar recunoaște majorări salariale de aplicabilitate generală, chiar dacă ar antama perioada de activitate a normei interpretate. Nici n-ar avea cum, având în vedere că scopul său este de a controla constituționalitatea legilor, nu de a stabili principii de judecată pe fond ori chiar soluții de-a gata pentru instanțe, când ar predetermina valoarea juridică sau relevanța probantă a actelor (nenormative) ale dosarului.

Așa fiind, decizia de neconstituționalitate (de care nu poate fi desprinsă hotărârea prealabilă) vorbește despre ceea ce știau și obiectiv puteau cunoaște atât judecătorul constituțional, cât și legiuitorul delegat, la momentul la care și-a exprimat intenția amendată pentru neconformitate cu legea fundamentală: pe de o parte, despre egalizarea prevăzută de art. 3

Pornind de la rolul și efectele actelor Curții Constituționale, această decizie nu poate fi înțeleasă și utilizată pentru mai mult decât spune, respectiv pentru a deduce că se recunoaște autorității judecătorești puterea de a se pronunța pe cale de dispoziții generale atunci când statuează asupra unor drepturi susceptibile de o astfel de aplicare, cu corolarul său, obligativitatea precedentului judiciar, în afara logicii presupuse de autoritatea de lucru judecat cu tripla sa identitate. Pe lângă efectul de maximizare a puterii, o astfel de înțelegere ar comporta și efectul contrar, prin ipoteză neintenționat de decizia care afirmă principiul independenței și supunerii judecătorilor numai legii, care și-ar vedea îngrădită până la inexistență facultatea de apreciere, ținuți fiind de singura soluție posibilă în prezența unei hotărâri conforme pretenției de majorare a indemnizației.

Desigur că o astfel de situație ar fi de natură să producă consecințe absurde chiar și pentru sistemele de drept care recunosc obligativitatea precedentului judiciar - dar numai în interpretarea și aplicarea legii, iar nu pentru a o crea, după o procedură care implică unificarea practicii la vârful sistemului judiciar și admițând deopotrivă că hotărârea obligatorie nu e automat cea favorabilă titularului pretins al dreptului.

În caz contrar, a spune că e nevoie de o singură hotărâre judecătorească favorabilă pentru a crea un întreg sistem de salarizare, indiferent că vor fi existând și hotărâri contrare, eventual anterioare și pronunțate de instanțe superioare, înseamnă o preluare mecanică și subiectivă a tezei privitoare la obligativitatea hotărârilor judecătorești, a cărei valabilitate nu se verifică nici în sistemele de sorginte pretoriană. Niciun drept, niciun principiu și niciun considerent al deciziilor obligatorii evocate nu pot fi interpretate ca implicând caracterul general obligatoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate în materia drepturilor salariale ale personalului din justiție, și acesta acordat selectiv, numai celor favorabile ideii de majorare a indemnizației, cu ignorarea oricăror alte manifestări de voință concurente: că s-ar afla în hotărâri judecătorești ce se pronunță diferit, în opțiuni legislative exprese contrare ori într-o absență a reglementării. Un alt paradox la care ar conduce o astfel de accepțiune a obligativității hotărârilor ar fi și acela că, după pronunțarea primei hotărâri de admitere a unor noi majorări, orice altă intervenție judecătorească ar fi superfluă: pe de o parte, față de presupusele efecte general obligatorii; pe de altă parte, față de obligativitatea prioritară a precedentului favorabil, până la obținerea acestuia, după care oricâte hotărâri contrare s-ar putea pronunța, ele nu ar avea nicio valoare și nu s-ar bucura de recunoașterea pe care pârâtul, ca parte egală din punctul de vedere al dreptului procesual civil, ar putea s-o revendice, la rândul său.

Toate aceste concluzii cu privire la efectele hotărârilor judecătorești de acordare a unor majorări salariale asupra interpretărilor ulterioare ale drepturilor cuvenite personalului din justiție sunt aplicabile mutatis mutandis deciziei date în dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Atât prin obiectul judecății, cât și în virtutea considerentelor pe care se întemeiază soluția, aceasta este indisolubil legată de decizia de neconstituționalitate.

Singura diferență, mai degrabă formală, fără influență asupra raționamentului de fond în chestiunea supusă dezlegării, constă, pe lângă deosebirea de norme interpretate, în faptul că problema "egalizării salariale" este abordată cu intenție directă doar în hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în timp ce decizia Curții Constituționale o antamează tangențial, cu titlu de efect subsecvent soluției de neconstituționalitate date obiectului sesizării, care în sens strict se referă doar la "nivelul maxim de salarizare".

În rest, astfel cum rezultă din expunerile succinte ale celor două decizii, și Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 se înscrie în același cadru al legii pe care o interpretează, în speță, al Legii nr. 71/2015, fără a depăși logica previzibilă legiuitorului la momentul edictării art. 1 alin. (5

Ambele soluții obligatorii trebuie privite în cadrul competenței și obiectului învestirii, limitat la ceea ce poate face și a avut de judecat fiecare dintre cele două instanțe situate la vârful sistemului jurisdicțional. Posibilitatea de stabilire a salariului legal de către instanțele ordinare nu a constituit domeniul de învestire și analiză a celor două decizii, astfel că ele nu pot fi asumate cu această semnificație. Preluarea lor, în sensul în care hotărârile de speță s-ar impune judecăților ulterioare cu forță de lege când ar avea drept obiect drepturi salariale de aplicabilitate generală, este o simplă speculație, neautorizată de termenii deciziilor.

O asemenea consecință nu poate fi asimilată de sistemul de drept românesc nici din punct de vedere juridic, strict normativ, nici din punctul de vedere al principiilor de maximă generalitate ce definesc și guvernează statul de drept și înfăptuirea justiției, întrucât, pe de o parte, ar realiza o extindere nejustificată a domeniului de acțiune a puterii judecătorești prin imixtiunea în sfera exercițiului altor autorități constituite în stat, pe de altă parte, pentru un sector privilegiat de relații sociale, ar transforma instanțele în simple organe de învestire cu formulă executorie și aplicare a unor hotărâri, fără vreo putere de decizie.

Or, în respectul principiului independenței judecătorului, legea nu poate și nici nu a fost interpretată în sensul în care o hotărâre judecătorească ar fi ținută să asigure, cu orice preț, triumful alteia, ci, cel mult, să îi facă aplicare, dacă și în măsura în care este aplicabilă - premisă valabilă și când ar fi vorba despre deciziile obligatorii ale Curții Constituționale și instanței supreme. Întrucât acestea nu pot consacra drepturi, ci sunt date tot în interpretarea și aplicarea dreptului obiectiv (cu alternativa, în condițiile legii, a încetării aplicabilității ca efect al neconstituționalității), o instanță învestită cu judecarea unui drept este și trebuie să rămână suverană în aprecierea existenței acestuia, în funcție de sursa lui, care se poate afla în lege, în contract, chiar și într-o altă hotărâre judecătorească, dar nu pentru că o astfel de hotărâre s-ar fi pronunțat deja în problema similară, într-un anume sens.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești definitive, precum și opinii teoretice ale magistraților asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Cvasitotalitatea instanțelor a apreciat că, prin decizia menționată, nu se instituie precedentul judiciar ca izvor de drept, arătându-se că atât hotărârea prealabilă, cât și decizia de neconstituționalitate pe care se întemeiază au avut un obiect de interpretare limitat la dispozițiile legale deduse dezlegării, respectiv verificării, acestea fiind analizate prin raportare la intenția exprimată de legiuitor la data edictării acestora, competența de judecată a oricărei instanțe, inclusiv a instanței supreme, fiind limitată la ceea ce există.

Instanța care soluționează litigiul va aplica dispozițiile legale în materie și va analiza dacă în familia ocupațională "Justiție" există persoane cu aceleași studii, vechime, care ocupă un post identic cu al reclamantului și desfășoară efectiv aceeași activitate, cu o indemnizație mai mare decât a reclamantului, situație în care acordarea nivelului maxim al indemnizației se impune în temeiul legii și nu în temeiul hotărârii judecătorești. Așadar, instanțele trebuie să aplice dispozițiile legale privind salarizarea în modalitatea în care au fost interpretate prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018. Această decizie este obligatorie și pentru ordonatorii de credite, cărora le revine obligația să încadreze și să reîncadreze personalul din familia ocupațională "Justiție", iar dacă nu emit ordine de salarizare, persoanele aflate în aceeași situație pot formula acțiuni în instanță.

În sens contrar s-au exprimat doar câteva opinii minoritare, neargumentate.

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 3

Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

Curtea reține că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situațiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, și în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica și a limpezi sensul exact al normei, și pentru a defini, cu toată precizia, voința legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat).

Întrucât hotărârile judecătorești invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate se referă la majorarea indemnizațiilor de încadrare, vizând, de fapt, și întreaga Familie ocupațională a «Justiției», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate. Însă, dispozițiile de lege criticate exclud recunoașterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice. Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudența constituțională precitată, Curtea constată că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice, afectează art. 124 și art. 126 din Constituție.

De asemenea, dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, afectează principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituție, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească.

Cu privire la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, Curtea reține că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situația juridică a personalului bugetar de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii este identică, atunci și tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizația de încadrare - trebuie să fie același, nefiind permis, spre exemplu, ca magistrați de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii să aibă indemnizații de încadrare diferite.

Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă. De altfel, dispozițiile de lege criticate lipsesc de sens și, practic, anulează voința legiuitorului și rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizat