ÎCCJ, Decizia nr. 14/2021

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii care formează obiectul Dosarului nr. 1.394/1/2021 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (denumit în continuare Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Eleonora Constantin.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare cererea de recurs în interesul legii, formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, care formează obiectul Dosarului nr. 1.394/1/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cuprinzând hotărârile judecătorești definitive pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin apreciază, în principal, că sesizarea este admisibilă. Pe fond, se arată că formularea unei cereri de recuzare nu împiedică continuarea judecății, ci doar pronunțarea hotărârii, până la soluționarea acestei cereri. În argumentarea acestei opinii susține că art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură, ceea ce echivala cu o întrerupere a cursului judecății. În schimb, Codul de procedură civilă în vigoare stabilește un regim juridic diferit în privința efectului cererii de recuzare, cu privire la starea cauzei până la soluționarea acestei cereri, în sensul că judecata continuă, fiind împiedicată doar pronunțarea hotărârii.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu un recurs în interesul legii, formulat în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, solicitându-i să se pronunțe asupra următoarei probleme de drept, care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești:

Din cuprinsul actului de sesizare rezultă că instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Problema de drept ivită în practica judiciară este legată de efectele formulării unei cereri de recuzare asupra procesului pendinte, respectiv dacă o astfel de cerere determină o suspendare a cursului judecății, inclusiv amânarea dezbaterilor asupra fondului cauzei, până la soluționarea incidentului procedural de către un alt complet sau, dimpotrivă, judecata continuă, cu posibilitatea efectuării oricăror acte de procedură, până la momentul deliberării și pronunțării hotărârii.

Codul de procedură civilă

Titularul sesizării relevă faptul că, urmare a unei sesizări venite din partea judecătorilor Secției a II-a civile a Curții de Apel Galați, a fost verificată jurisprudența instanțelor judecătorești aflate în aria de competență a acestei instanțe, constatându-se că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-au conturat două orientări jurisprudențiale diferite și contradictorii.

În acest context, a fost verificată jurisprudența referitoare la această problemă de drept, la nivelul tuturor curților de apel din țară, constatându-se existența unei practici neunitare, atât la nivelul curților de apel, cât și în interiorul acelorași secții, justificată fiind punerea în mișcare a unui mecanism procedural menit să asigure unificarea jurisprudenței, așa cum este recursul în interesul legii.

Astfel, cu privire la problema de drept care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-au conturat două orientări jurisprudențiale.

Într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că formularea unei cereri de recuzare nu conduce la oprirea cursului judecății, instanța putând efectua orice acte de procedură, dar cu o singură interdicție, aceea de a nu pronunța hotărârea în cauză până la soluționarea cererii de recuzare de către un alt complet.

În susținerea acestei opinii au fost exprimate argumente referitoare la modul de formulare a textelor de lege supuse interpretării, precum și argumente care vizează intenția legiuitorului.

În prima categorie de argumente se pornește de la diferența de formulare a textelor de lege care reglementează regimul juridic al declarației de abținere [art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă] și acela al cererii de recuzare [art. 49 alin. (2) din același cod].

Astfel, dacă pentru abținere se interzice expres efectuarea oricărui act de procedură, ceea ce este echivalent cu suspendarea judecății (soluție existentă și sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865), pentru recuzare interdicția nu mai există, dimpotrivă, se menționează expres că suspendarea judecății nu operează.

Acest element, coroborat cu amânarea doar a pronunțării soluției în cauză, conduce la concluzia că judecata poate continua. Așadar, pot fi efectuate orice acte de procedură, pot avea loc dezbateri, iar instanța poate rămâne în pronunțare, care însă va fi amânată, în vederea soluționării cererii de recuzare.

A doua categorie de argumente pornește de la raționamentul că, fiind vorba despre interpretarea unui text de lege, aceasta trebuie făcută în acord cu intenția legiuitorului. Or, interpretarea din cadrul primei orientări respectă intenția legiuitorului, exprimată în două principii fundamentale, și anume: principiul celerității judecății și acela al protejării bunei-credințe, în sensul că este descurajată formularea unor cereri de recuzare vădit neîntemeiate, șicanatoare în raport cu partea adversă, făcute exclusiv în scopul tergiversării judecății.

S-a mai arătat că, indiferent de soluția dată asupra recuzării, nicio parte nu este prejudiciată. Astfel, dacă cererea de recuzare se admite, atunci actele de procedură îndeplinite de instanță în compunere și cu judecătorul recuzat sunt anulabile, în condițiile art. 51 alin. (6) teza a doua din Codul de procedură civilă, fiind apărate interesele părții care a formulat-o. În schimb, dacă cererea de recuzare este respinsă, judecata continuă, fiind astfel protejate interesele părții adverse.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, precum și de instanțe aflate în circumscripțiile acestora.

În cea de a doua orientare jurisprudențială s-a apreciat că formularea cererii de recuzare conduce la oprirea cursului judecății până la soluționarea incidentului procedural, inclusiv amânarea dezbaterilor.

În susținerea acestei opinii au fost, de asemenea, exprimate două categorii de argumente: unele referitoare la modul de formulare a textului de lege supus interpretării, iar altele privitoare la intenția legiuitorului.

Astfel, față de expresiile folosite de legiuitor, respectiv "nu se va face niciun act de procedură" și "pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc", precum și față de precizarea din alin. (2) al art. 49 din Codul de procedură civilă, în sensul că formularea cererii de recuzare nu determină suspendarea judecății, se poate considera că atât abținerea, cât și recuzarea determină întreruperea judecății până la soluționarea incidentului procedural.

S-a mai arătat că art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispunând că cererea de recuzare "nu determină suspendarea judecății", nu impune nici continuarea acesteia, astfel încât neefectuarea vreunui act de procedură este compatibilă cu excluderea suspendării judecății.

Teza a doua a alin. (2) al art. 49 din Codul de procedură civilă este aplicabilă numai situației speciale în care singurul act de procedură rămas a fi efectuat în cauză este reprezentat de pronunțarea soluției. Or, soluția legislativă pentru un astfel de caz particular nu poate determina regimul juridic general al cererii de recuzare. Așadar, va avea loc "temporizarea" cursului judecății până la soluționarea recuzării.

A doua categorie de argumente vizează respectarea principiului bunei-credințe, care este prezumată în cazul titularului cererii de recuzare. Cu temei, această parte ar putea să reproșeze că, prin continuarea judecății, după formularea cererii de recuzare, toate concluziile sale ar fi pur formale, mai ales dacă cererea s-ar admite, poziția judecătorului recuzat, în fața căruia au fost formulate, fiind predeterminată și cunoscută.

În al doilea rând, s-a subliniat că, după admiterea cererii de recuzare, actele săvârșite în cursul judecății, între momentul formulării cererii de recuzare și acela al soluționării sale, sunt anulabile, în condițiile art. 51 alin. (6) teza a doua din Codul de procedură civilă, fiind necesară refacerea lor în fața completului de judecată având o nouă compunere, iar judecata va fi întârziată, ceea ce contravine principiului celerității procesului civil.

În sensul acestei opinii, au fost anexate sesizării hotărâri judecătorești definitive pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara, precum și de instanțe aflate în circumscripțiile acestora.

Prin Decizia nr. 166 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 28 iulie 2017, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu toate criticile formulate. În considerentele circumscrise paragrafelor nr. 18 și 19 din decizia anterior evocată, s-au reținut următoarele: "Cererea de recuzare este formulată de părțile din proces, iar declarația de abținere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care apreciază că s-ar afla într-unul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. Așadar, cele două instituții procesuale se deosebesc în funcție de subiectele care formulează cererile respective, părțile din proces în cazul recuzării, și însuși judecătorul cauzei în cazul abținerii. Dispozițiile art. 49 din Codul de procedură civilă reglementează cu privire la starea cauzei în cele două ipoteze, statuând că, în situația formulării declarației de abținere, nu se va mai putea face niciun act de procedură în cauză, având în vedere că dubiile asupra incompatibilității sunt exprimate de chiar judecătorul însuși, care, odată ce a formulat o astfel de declarație, nu mai dispune în cauză până la soluționarea incidentului procedural. Prin urmare, pentru a se preveni nulitatea unor acte de procedură, până la soluționarea declarației de abținere, nu se mai face niciun act de procedură în acea cauză, în afara celor referitoare la abținere. În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparțial, până la proba contrarie. În cazul în care instanța se află în etapa pronunțării soluției în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare."

Considerente similare pot fi identificate și în cuprinsul Deciziei nr. 82 din 27 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 4 iulie 2018, prin care Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 49 și 53 din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu toate criticile formulate.

Cu referire la problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor procedurale de unificare a practicii judiciare.

La nivelul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, au fost identificate hotărâri judecătorești definitive pronunțate în sensul ambelor opinii divergente.

Astfel, în sensul celei dintâi opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:

În sensul celei de-a doua opinii au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești definitive:

Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați nu a exprimat un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind în litera și în spiritul legii cea dintâi orientare jurisprudențială.

În argumentarea punctului său de vedere a arătat că art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 prevedea că în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură, ceea ce echivala cu o suspendare a judecății.

În schimb, Codul de procedură civilă în vigoare stabilește un regim juridic diferențiat în privința efectului inițial al declarației de abținere, respectiv al cererii de recuzare cu privire la starea cauzei până la soluționarea acestora.

Astfel, în timp ce până la soluționarea declarației de abținere operează suspendarea de drept a cauzei, în cazul cererii de recuzare, până la soluționarea acesteia, judecata continuă, nefiind suspendată, ci operează numai o amânare a pronunțării soluției finale, în ipoteza în care judecătorul a fost recuzat la ultimul termen de judecată.

În situația în care cererea de recuzare a fost admisă, judecătorul recuzat se va retrage de la soluționarea cauzei, fiind înlocuit cu un alt judecător.

Noul judecător va fi cel care va repune cauza pe rol, din moment ce prin admiterea cererii de recuzare primul judecător nu mai poate dispune vreo măsură în cauză.

În cazul în care cererea de recuzare este respinsă, judecătorul care a fost recuzat se va putea pronunța în cauză.

Dacă dispozițiile legale supuse examinării ar fi interpretate în sensul că formularea cererii de recuzare conduce la suspendarea judecății, ar rezulta că nu ar fi aplicabilă nicio diferență de regim juridic între abținere și recuzare, ceea ce ar echivala cu nesocotirea normei de tehnică legislativă constând în evitarea paralelismelor, prevăzută de art. 16 alin. (1) prima teză din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000).

Or, este evident că legiuitorul a dorit să instituie o diferență de regim juridic. Astfel, în cazul formulării unei cereri de recuzare, actele procesuale pot fi făcute în continuare, cu excepția pronunțării hotărârii; dacă însă judecătorul formulează declarație de abținere, atunci nu va putea fi îndeplinit niciun act de procedură în cauză, cursul judecății fiind suspendat de drept, până la soluționarea abținerii.

Prin urmare, s-a apreciat că formularea unei cereri de recuzare nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecății, ci doar pronunțarea hotărârii, până la soluționarea cererii de recuzare.

Judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecății, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunțarea hotărârii, până la soluționarea cererii de recuzare.

În conformitate cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

În raport cu acest text normativ, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost în mod legal învestită cu judecarea prezentului recurs în interesul legii, formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați. Legea de procedură civilă conferă și colegiilor de conducere ale curților de apel calitate procesuală pentru a declanșa acest mecanism procedural de unificare a practicii judiciare, cu efect util.

Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.

Prin norma evocată sunt instituite anumite condiționări, de a căror îndeplinire depinde admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Condiția primară a admisibilității recursului în interesul legii este suficient de clară și ea pretinde să existe o problemă de drept. Se impun acestei probleme de drept anumite caracteristici, și anume: să fi format obiectul unei judecăți și să fi fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești. Complementar, legiuitorul introduce și condiția referitoare la dovada unei rezolvări neunitare, posibilă exclusiv prin hotărâri judecătorești definitive, care trebuie anexate cererii de recurs în interesul legii.

Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept, care să fi format obiectul unei judecăți.

Per a contrario, nu ar putea fi promovat un recurs în interesul legii atunci când există o problemă de drept, dar ea nu a format obiectul judecății unei instanțe judecătorești, fiind evocată exclusiv în cadrul unor întâlniri profesionale ale judecătorilor pentru discutarea problemelor de practică neunitară, în studii, articole și alte lucrări doctrinare.

Totodată, problema de drept supusă dezlegării de principiu prin mecanismul recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, autentică, legată de posibilitatea unei interpretări diferite a unui text normativ. Nu orice chestiune juridică disputată în fața instanței de judecată are valoarea unei probleme de drept autentice și deschide calea unui recurs în interesul legii. Numai textele normative lacunare, imperfecte, deci interpretabile, și care au generat o jurisprudență neunitară constituie reale probleme de drept și pot face obiectul unui recurs în interesul legii.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin jurisprudența sa general obligatorie, a statuat, în mod constant, în sensul că recursul în interesul legii este considerat admisibil numai dacă textul legal este, în sine, interpretabil:

Poate fi, așadar, acceptat că o problemă de drept reală, în sensul legii, susceptibilă de a face obiectul unui recurs în interesul legii, presupune o normă legală disputată, îndoielnică, imprecisă (neclară), imperfectă sau lacunară, nu doar interpretabilă (M. Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casație și Justiție în lumina Noului Cod de procedură civilă, în Revista Dreptul nr. 2/2014).

Prin urmare, ori de câte ori legea este clară, precisă și completă, însă judecătorul face o aplicare greșită a acesteia, ca urmare a unei interpretări eronate sau arbitrare, nu este îndeplinită condiția primară, aceea a existenței unei probleme de drept, care să justifice intervenția instanței supreme în procedura recursului în interesul legii.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat anterior, prin Decizia nr. 30 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Secțiile Unite: "Textele de lege enunțate, fiind clare și lipsite de echivoc, nu suntem în prezența unei ambiguități de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluționată diferit de instanțele judecătorești ()."

Având în vedere aceste considerații de ordin teoretic, rămâne a fi clarificată condiția referitoare la existența unei probleme de drept, cu toate valențele sale, mai sus evocate, în cazul prezentului recurs în interesul legii.

Aparent, norma de drept disputată este completă și suficient de clară, nesusceptibilă de interpretări diverse și, pe cale de consecință, de soluții diferite sau chiar contradictorii.

Prin art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, legiuitorul stipulează: "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare."

Analiza hotărârilor judecătorești anexate cererii de recurs în interesul legii pune însă în evidență existența unei practici neunitare, reflectată într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, provenind din circumscripția a paisprezece curți de apel, care relevă existența unei probleme de drept de interes.

Așa fiind, se poate considera că nu este vorba despre aplicarea greșită a legii (din prudență excesivă, eroare, neștiință, rea-voință) de către unele instanțe, în cazuri izolate, ci de o problemă de drept reală, de interes, soluționată diferit la nivelul instanțelor judecătorești, care justifică o dezlegare din partea instanței supreme.

Măsura caracterului complet și precis al unei norme legale este dată de unitatea sau diversitatea hotărârilor judecătorești care aplică această normă, iar în acest caz existența unor hotărâri judecătorești contradictorii, identificate la nivelul a paisprezece curți de apel, demonstrează că dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu sunt suficient de clare și lipsite de echivoc.

Cea de a doua condiție legală impune ca problema de drept să fi primit rezolvări diferite din partea instanțelor de judecată.

Una dintre particularitățile recursului în interesul legii o reprezintă chiar obiectul său, constând în unificarea practicii instanțelor judecătorești, în anumite probleme de drept. Prin urmare, ipoteza este aceea în care instanțele judecătorești au pronunțat soluții diferite sau chiar contrare, în una și aceeași problemă de drept. Într-o astfel de ipoteză, Înalta Curte de Casație și Justiție intervine pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară, inclusiv în cazul unor texte normative neclare, confuze, contradictorii.

Mai mult decât atât, este esențial ca această practică neunitară a instanțelor judecătorești, relevată prin hotărâri judecătorești diferite sau contradictorii, să se circumscrie problemei de drept care face obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii; altfel spus, în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, să poată fi identificate dispoziția legală interpretată și aplicată, precum și silogismul juridic de interpretare a normei legale, cel care a condus la o aplicare neunitară.

Așa fiind, s-ar putea considera că această cerință nu este îndeplinită în situația în care, în cuprinsul hotărârilor judecătorești depuse, nu pot fi identificate textul de lege incident și nici argumentele care fundamentează decisiv una sau alta dintre soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești, în aplicarea legii.

Din cuprinsul hotărârilor judecătorești anexate actului de sesizare poate fi reținută o interpretare diferită a normei juridice care formează obiectul sesizării, având drept consecință pronunțarea unor soluții contradictorii, în una și aceeași situație juridică.

În concret, s-au conturat cele două orientări jurisprudențiale divergente, care justifică pronunțarea unei decizii menite să asigure unitatea de jurisprudență.

Or, câtă vreme există o practică neunitară, și ea nu este una izolată, în mod cert a fost generată de o problemă de drept reală, iar instanța supremă, odată sesizată, trebuie să se pronunțe.

Totodată, se constată că toate acele hotărâri care relevă opinia conform căreia judecata nu este suspendată, instanța putând efectua orice acte de procedură, dar cu o singură interdicție, aceea de a pronunța hotărârea, până la soluționarea cererii de recuzare, evocă dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă și cuprind argumente de genul: "cererea de recuzare nu determină suspendarea judecății"; "formularea cererii de recuzare nu determină suspendarea judecării cauzei, ci numai amânarea pronunțării până la soluționarea cererii de recuzare"; "instanța, în temeiul art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, apreciază că formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății (...). Instanța acordă cuvântul pe fondul cauzei și va amâna pronunțarea până la soluționarea cererii de recuzare"; "curtea, având în vedere dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, învederează părților că nu va dispune suspendarea judecății și nici amânarea cauzei, urmând să amâne pronunțarea până la soluționarea cererii de recuzare (...) și acordă cuvântul cu privire la apelul pronunțat"; instanța, în urma deliberării, având în vedere dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispune continuarea soluționării cauzei, întrucât formularea unei cereri de recuzare nu poate duce la suspendarea cauzei.

Dimpotrivă, hotărârile anexate sesizării pentru a susține opinia contrară, aceea potrivit căreia formularea cererii de recuzare conduce la suspendarea cursului judecății, până la soluționarea incidentului procedural, inclusiv amânarea momentului dezbaterilor, nu fac trimitere expresă la dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă și nu pun în evidență, explicit, silogismul juridic. Instanțele constată că a fost formulată o cerere de recuzare și "amână judecarea cauzei, în vederea soluționării cererii de recuzare". Alte soluții cu efect similar: "scoate cauza de pe rolul completului de judecată și transpune dosarul completului imediat următor în vederea soluționării incidentului procedural"; "amână cauza și acordă termen de judecată"; "având în vedere cererea de recuzare formulată la acest termen, instanța dispune înaintarea dosarului la completul imediat următor, în vederea soluționării acesteia (...)"; "față de această cerere de recuzare instanța constată că la acest termen de judecată nu poate să procedeze la audierea martorului prezent astăzi în instanță, urmând să dispună amânarea cauzei"; "în vederea soluționării cererii de recuzare (...) urmează a se suspenda dezbaterile în prezenta cauză"; "constată că litigiul este în stare de amânare fără discuții până la pronunțarea asupra cererii de recuzare, sens în care dispune amânarea cauzei"; "instanța nu se va pronunța cu privire la niciun alt aspect în prezenta cauză, până după soluționarea cererilor de recuzare și de strămutare".

Practic, argumentele care susțin cele două categorii de hotărâri judecătorești pronunțate în aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă au fost amplu dezvoltate la nivel teoretic, prin adresele prin care curțile de apel au răspuns solicitării Curții de Apel Galați, precum și prin cererea de sesizare cu recurs în interesul legii.

Chiar dacă nu toate hotărârile judecătorești depuse pun în evidență o analiză și o interpretare date expressis verbis problematicii supuse dezlegării, este indiscutabil că instanțele au amânat ori, dimpotrivă, au continuat judecata, în ipoteza formulării unei cereri de recuzare, după o prealabilă deliberare, problema de drept fiind tranșată, la nivelul completului de judecată, sub aspectul interpretării și acela al aplicării normei incidente. Aceste soluții sunt de natură să afecteze durata procesului, generând o problemă de drept autentică, care se impune a fi rezolvată în cadrul prezentului recurs în interesul legii.

În acest sens, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că lipsa unei deliberări explicite asupra problemei de drept, în cuprinsul hotărârii, nu are aptitudinea de a conduce inevitabil și în toate cazurile la concluzia că o deliberare nu a existat.

Dovada soluționării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, anexate actului de sesizare.

Actul de sesizare al Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați este însoțit de hotărâri definitive, încheieri premergătoare, cu caracter preparatoriu sau chiar interlocutoriu, în înțelesul art. 235 din Codul de procedură civilă, nesupuse unei căi de atac separat de hotărârea asupra fondului. Sunt încheieri prin intermediul cărora se dispun măsuri care privesc mai degrabă buna desfășurare a activității judiciare.

Este îndeplinită, așadar, cerința formală evocată în cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, cu privire la existența unor hotărâri definitive, în înțelesul pe care art. 634 din același cod îl dă acestei noțiuni.

În concluzie, se constată că practica judiciară și considerentele de ordin teoretic exprimate de curțile de apel conturează o vădită lipsă de unitate în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Problema de drept invocată prin cererea de recurs în interesul legii este una reală, ea a fost soluționată diferit de către instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești definitive (încheieri), care au fost anexate acestei cereri, fiind îndeplinită astfel și această cerință legală de ordin formal.

Prin urmare, prezentul recurs în interesul legii este admisibil, iar scopul acestei proceduri declanșate pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a prevederilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă poate fi realizat printr-o dezlegare de principiu, care să rezolve întreaga problematică posibilă. Pot fi astfel reglate aceste divergențe de jurisprudență, înainte ca ele să se accentueze.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că este în acord cu litera și cu spiritul legii prima orientare jurisprudențială relevată, cea care susține continuarea judecății, în cazul formulării unei cereri de recuzare, interzisă fiind doar pronunțarea hotărârii în cauză.

Conform art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Până la soluționarea declarației de abținere nu se va face niciun act de procedură în cauză", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare."

Problema de drept pusă în evidență prin acest recurs în interesul legii privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă formularea unei cereri de recuzare determină oprirea cursului judecății, inclusiv amânarea dezbaterilor asupra fondului cauzei, până la soluționarea incidentului procedural de către un alt complet sau, dimpotrivă, judecata continuă, prin efectuarea oricăror acte de procedură, până la momentul pronunțării hotărârii.

O bună înțelegere a stării procesului, în cazul recuzării, face necesară cercetarea comparativă a textului normativ dedus interpretării cu acela care îl precedă, respectiv art. 49 alin. (1) din Codul de procedură civilă, referitor la abținere.

Atât abținerea, cât și recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela de a garanta stabilirea adevărului și asigurarea unei judecăți imparțiale și echitabile, în toate cazurile. Ambele conduc către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparțialitatea instanței.

Cu toate acestea, dacă abținerea (art. 43 din Codul de procedură civilă) reprezintă manifestarea de voință a judecătorului de a nu participa la soluționarea unui litigiu determinat, legal învestit fiind cu soluționarea lui, recuzarea (art. 44 și următoarele din Codul de procedură civilă) este manifestarea de voință a uneia dintre părțile din proces de a înlătura din completul de judecată, învestit legal cu soluționarea pricinii, pe acela (aceia) dintre judecătorii pe care, în raport cu motivele prevăzute de lege, îl consideră sau îi consideră incompatibili, în scopul asigurării imparțialității instanței și a credibilității în obiectivitatea acesteia.

În raport cu abținerea, recuzarea este subsidiară, fiind un remediu al faptului că judecătorul nu s-a abținut sau declarația lui de abținere a fost respinsă.

Cele două instituții procesuale se deosebesc, în mod fundamental, în funcție de subiecții care formulează cererile respective: părțile din proces, în cazul recuzării, și judecătorul cauzei, în cazul abținerii, acesta apreciind el însuși că se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

În considerarea acestei diferențe esențiale, starea cauzei în cele două ipoteze este reglementată, în prezent, diferit. Astfel, în situația formulării unei declarații de abținere, nu se va mai putea face niciun act de procedură, având în vedere că dubiile asupra imparțialității sunt exprimate de judecătorul însuși, care odată ce a formulat o declarație de abținere nu mai dispune în cauză până la soluționarea incidentului procedural. În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu este oprită, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparțial, până la proba contrarie. În situația în care instanța se află în etapa pronunțării soluției în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunțarea soluției nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare.

Chemată să se pronunțe cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în considerentele Deciziei nr. 166 din 16 martie 2017, anterior evocate, Curtea Constituțională a plecat de la premisa existenței unor regimuri distincte de soluționare a recuzării și a declarației de abținere, pentru a concluziona în sensul că diferența de reglementare nu este de natură a restrânge accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, ci instituie un climat de ordine indispensabil exercitării, în condiții optime, a acestor drepturi constituționale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură a preveni eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății.

Urmărind reglementarea în timp a acestor incidente procedurale, se observă că, potrivit art. 26 și art. 31 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, în cursul judecării cererii de abținere sau a celei de recuzare "nu se va face niciun act de procedură". Aceasta echivala cu oprirea cursului judecății, în ipoteza ambelor incidente procedurale, fără vreo deosebire de regim juridic.

Codul de procedură civilă în vigoare stabilește un regim juridic diferențiat în privința efectului declarației de abținere, respectiv al cererii de recuzare, cu privire la starea cauzei, până la soluționarea acestora.

De lege lata, în cazul unei declarații de abținere, legea interzice imperativ efectuarea oricărui act de procedură. Or, actul de procedură constituie forma esențială de obiectivare în procesul civil. Prin intermediul acestuia procesul poate începe, se desfășoară, se finalizează și se realizează efectiv ceea ce s-a hotărât ori se stinge.

Interzicând imperativ orice manifestare de voință sau operațiune juridică, în cadrul procesului declanșat, aparținând instanței de judecată sau celorlalți participanți, legiuitorul reglementează o ipoteză specială în care procedura de judecată este oprită. Efectele sunt similare unei suspendări a procesului, însă regimul juridic nu este unul tipic suspendării. Cursul judecății este oprit, ca urmare a manifestării de voință a judecătorului, care declară că se abține, întrucât se află într-un caz de incompatibilitate, absolută ori relativă.

Apreciind că se află într-o situație în care imparțialitatea i-ar putea fi afectată, judecătorul cauzei declară că se abține de la săvârșirea oricărui act de procedură în cauză. Prin urmare, până la soluționarea acestui incident, procedura de judecată este oprită și ea va continua după înlăturarea cauzei care a provocat acest efect.

Incompatibilitatea judecătorului se stabilește prin raportare exclusiv la pricina care îi este dedusă judecății. Astfel fiind, conștientizarea unei incompatibilități îl determină pe judecător să refuze sarcina judecății, având obligația legală de a se abține, de îndată, de la judecarea pricinii, de la efectuarea oricărui act de procedură.

În schimb, formularea unei cereri de recuzare a judecătorului, de către una dintre părțile în proces, nu înlătură, prin ea însăși, prezumția de imparțialitate a judecătorului cauzei. Există, în această situație, doar temerea părții cu privire la interesul direct sau indirect al judecătorului, partea având obligația să facă dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea privind atingerea adusă imparțialității instanței. Completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare va aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părții, de cele mai multe ori fiind vorba despre o imparțialitate subiectivă, personală.

Așa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menționat explicit, în actuala reglementare a Codului de procedură civilă, că ea "nu determină suspendarea judecății". Aceasta înseamnă că procedura de judecată nu este oprită, precum în ipoteza abținerii, iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunțe cu privire la cereri în probațiune, să administreze probele încuviințate, să soluționeze incidente procedurale, să îngăduie săvârșirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.

Judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final, și ea nu poate fi împiedicată altfel decât în condițiile legii.

Pronunțarea acelei hotărâri prin care instanța se dezînvestește, fie prin soluționarea unei excepții, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecății, este oprită până la momentul soluționării cererii de recuzare.

Prin sintagma "pronunțarea soluției în cauză", legiuitorul a vizat soluția adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanța se dezînvestește, căci altfel dispoziția art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, referitoare la continuarea judecății, care implică și adoptarea unor soluții prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conținut.

În cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă este accentuată soluția legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării. În ciuda faptului că recuzarea nu determină suspendarea judecății, așadar ea continuă, un act de procedură rămâne interzis a fi săvârșit, înainte de soluționarea cererii de recuzare, și anume pronunțarea hotărârii. Poate fi amânată pronunțarea, iar dacă cererea de recuzare este admisă, cauza se va repune pe rol.

Rezultă, din toate cele ce precedă, că intenția legiuitorului a fost aceea de a reglementa, prin noile dispoziții procedurale, un regim juridic diferit în cazul recuzării, în raport cu ipoteza formulării unei declarații de abținere, în considerarea principiilor echității și bunei-credințe. Este descurajată formularea unei cereri de recuzare a judecătorului în scopul exclusiv al amânării judecății, al unei inacceptabile tergiversări a soluționării procesului.

Astfel fiind, în timp ce până la soluționarea declarației de abținere cursul judecății este oprit, în cazul cererii de recuzare, judecata continuă, intervenind, eventual, o amânare a pronunțării soluției finale (în ipoteza în care judecătorul a fost recuzat la ultimul termen de judecată și/sau soluționarea cererii de recuzare se prelungește în timp).

Recuzarea nu împiedică pronunțarea hotărârii, în ipoteza în care ea a survenit după închiderea dezbaterilor.

Această schimbare legislativă, vizând efectul formulării unei cereri de recuzare, a intervenit pe fondul existenței în practică a numeroase situații în care părțile au deturnat dreptul de recuzare a judecătorului de la scopul pentru care a fost instituit, urmărind tergiversarea soluționării litigiului, iar nu asigurarea imparțialității în soluționarea cauzei.

De altfel, înseși normele de tehnică legislativă susțin această concluzie. Dacă dispozițiile legale supuse examinării ar fi interpretate în sensul în care cererea de recuzare ar determina o întrerupere a cursului judecății, ar rezulta că nu există nicio diferență de regim juridic între cele două instituții juridice (abținerea și recuzarea), ceea ce ar echivala cu nesocotirea normei de tehnică legislativă constând în evitarea paralelismelor, stipulată în cuprinsul art. 16 alin. (1) prima teză din Legea nr. 24/2000, conform căreia: "În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative."

Oprirea cursului judecății, în situația formulării unei cereri de recuzare, prin refuzul instanței de a permite efectuarea unor acte de procedură sau chiar intrarea în dezbaterile judiciare asupra fondului, nu poate fi justificată ope legis.

Întreruperea cursului judecății, în sensul celei de a doua opinii jurisprudențiale conturate, este posibilă, de lege lata, numai în două ipoteze legale: abținerea judecătorului recuzat (art. 48 din Codul de procedură civilă) și simultaneitatea cererii de recuzare și a declarației de abținere [art. 51 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. În aceste situații, interdicția specifică abținerii, referitoare la săvârșirea unor acte de procedură, se extinde și asupra recuzării, în raport cu textele normative evidențiate.

Ori de câte ori judecătorul recuzat nu declară că se abține și nu se formulează, la același termen, cerere de recuzare și de abținere simultan, pentru motive diferite, formularea unei cereri de recuzare nu poate împiedica continuarea procesului, indiferent de momentul în care o astfel de cerere a fost formulată, înainte de începerea oricărei dezbateri sau după începerea dezbaterilor.

Este adevărat că legea reglementează o procedură de urgență pentru soluționarea celor două incidente procedurale (art. 51 din Codul de procedură civilă), însă jurisprudența a relevat că, de cele mai multe ori, instanța nu poate hotărî de îndată, titularul cererii de recuzare solicitând termen pentru achitarea taxei judiciare de timbru, formulând cereri pentru ajutor public judiciar, exercitând căi de atac speciale, în cadrul acestei proceduri, cu intenția vădită de a amâna momentul pronunțării unei hotărâri în cauză.

În tot acest timp, partea în proces care nu a formulat o cerere de recuzare are dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanță pe care legea o prezumă a fi independentă și imparțială, în condițiile în care judecătorul cauzei nu a declarat că se abține, nefiind incident niciunul dintre cazurile care îl fac incompatibil. Așadar, nu există niciun motiv legal pentru care procesul nu ar putea continua, până când parțialitatea judecătorului este dovedită de către titularul cererii de recuzare.

Legea de procedură civilă instituie și remediul pentru situația în care recuzarea este admisă. Astfel, art. 51 alin. (6) din Codul de procedură civilă dispune că judecătorul se retrage de la judecarea pricinii, fiind înlocuit cu un alt judecător, iar încheierea prin care s-a hotărât recuzarea sau abținerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate. În absența unor mențiuni exprese referitoare la actele care au fost îndeplinite de judecător, acestea trebuie ref