ÎCCJ, Decizia nr. 13/2021

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.238/1/2021 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare, Antonia Constantin.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Antonia Constantin, rezumând orientările divergente ale practicii judiciare identificate prin sesizare, arată că opinia exprimată de procurorul general este că recursul în interesul legii de față este inadmisibil. Apreciind că sunt îndeplinite cerințele legale referitoare la calitatea titularului și la dovada existenței practicii neunitare, susține că nu este îndeplinită cerința existenței unei veritabile probleme de drept, apte a fi soluționate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismul de unificare a practicii reprezentat de recursul în interesul legii. Invocă considerentele de la paragrafele 75-79 din Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 23 iunie 2020 (Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020), prin care s-a reținut că dispozițiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 263/2010), nu au caracter lacunar, neclar, susceptibil de mai multe interpretări. Chiar dacă aceste considerente au fost reținute de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în analiza condiției dificultății problemei de drept, condițiile de admisibilitate a sesizării pot fi transpuse mutatis mutandis și în privința sesizării cu recurs în interesul legii. Dispozițiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 sunt clare și lipsite de echivoc în a permite cumulul reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 din Legea nr. 263/2010 doar cu reducerile prevăzute în alte acte normative, astfel încât o interpretare extensivă a normei în sensul solicitat de autorul sesizării excedează pronunțării unei decizii interpretative.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

La data de 12 aprilie 2021, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: interpretarea sintagmei "alte acte normative" din cuprinsul art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere exclusiv dispoziții cuprinse în acte normative distincte de Legea nr. 263/2010 sau poate fi vorba și de un text de lege prin care se instituie o excepție de la regula cu caracter general, chiar dacă textul de lege este inclus într-un act normativ ce constituie dreptul comun în materie.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 28 aprilie 2021, formându-se Dosarul nr. 1.238/1/2021, cu termen de soluționare la 28 iunie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Din verificarea practicii instanțelor judecătorești, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a identificat existența a două orientări ale practicii în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare s-a apreciat că nu se poate cumula reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 din Legea nr. 263/2010 pentru condiții de handicap cu reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 55 din aceeași lege pentru activitatea lucrată în grupele I și a II-a de muncă, deoarece sintagma "alte acte normative" din conținutul art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 nu permite un cumul de beneficii din aceeași lege.

În susținerea acestei opinii au fost aduse următoarele argumente:

În sensul acestei orientări a practicii judiciare s-a depus Decizia civilă nr. 2.131 din 13 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 38.736/3/2018.

În cea de-a doua orientare a practicii s-a considerat că se pot cumula beneficiile reducerii vârstei standard de pensionare, fără a se depăși o reducere totală de 13 ani, cumul ce s-ar aplica doar asiguraților cu handicap mediu sau accentuat, întrucât asigurații cu handicap grav beneficiază deja, în temeiul art. 58 din Legea nr. 263/2010, de o reducere cu 15 ani a vârstei de pensionare, prin urmare, mai mare decât limita permisă de art. 60 alin. (2) din aceeași lege.

În susținerea acestei soluții au fost invocate următoarele argumente:

În sensul acestei orientări a practicii instanțelor de judecată a fost depusă Decizia civilă nr. 118/Ap din 9 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, în Dosarul nr. 107/62/2020.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie, potrivit documentării realizate de titularul recursului în interesul legii.

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a apreciat că se pot cumula beneficiile reducerii vârstei standard de pensionare, fără a se depăși reducerea totală de 13 ani, cumul ce s-ar aplica doar asiguraților cu handicap mediu și celor cu handicap accentuat, întrucât asigurații cu handicap grav beneficiază deja, în temeiul art. 58 din Legea nr. 263/2010, de o reducere cu 15 ani a vârstei de pensionare, așadar, mai mare decât limita stabilită de art. 60 alin. (2) din aceeași lege.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat, în principal, că recursul în interesul legii este inadmisibil, nefiind îndeplinită condiția referitoare la existența unei probleme de drept apte a fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismul de unificare declanșat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov.

În fundamentarea punctului său de vedere, procurorul general a invocat Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul de a se stabili dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu cea reglementată de art. 55 din Legea nr. 263/2010, reținând lipsa condiției de admisibilitate privind existența unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite.

În acel context, instanța supremă a arătat că, pentru a fi justificată intervenția sa prin intermediul mecanismului procedural al pronunțării unei hotărâri prealabile, este necesar ca norma juridică ce face obiectul sesizării să nască probleme reale de interpretare, fiind redactată în termeni neclari, impreciși și, în acest fel, să poată duce la soluții diferite în practica judiciară.

Înalta Curte de Casație și Justiție a observat că aceasta presupune o interpretare literală și sistematică a normei cuprinse în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, atribut ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată, deoarece operațiunea de interpretare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează un litigiu nu poate fi delegată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

În considerentele decisive dezvoltate în paragrafele 75-79 ale acestei decizii s-a reținut că dispozițiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 nu au un caracter neclar, lacunar, susceptibil de mai multe interpretări și, pe de altă parte, că în procedura cu care a fost învestită nu se poate substitui instanței de contencios constituțional.

Chiar dacă aceste considerente au fost formulate în contextul analizării dificultății chestiunii de drept, condițiile și limitele de admisibilitate a sesizării pot fi transpuse mutatis mutandis și în privința sesizării cu recurs în interesul legii.

Așadar, concluzia procurorului general a fost aceea că dispozițiile art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 sunt clare și lipsite de echivoc în a permite cumulul reducerilor vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 din Legea nr. 263/2010 doar cu reducerile prevăzute în alte acte normative, astfel încât o interpretare extensivă a normei în sensul solicitat de autorul sesizării excedează pronunțării unei decizii interpretative.

Asupra fondului problemei de drept, procurorul general a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în vederea înscrierii la pensia pentru limită de vârstă, asigurații care au realizat stagii de cotizare în condiții de handicap accentuat și mediu nu pot cumula reducerile vârstelor standard de pensionare prevăzute de art. 58 lit. b) și c) cu reducerile vârstelor de pensionare prevăzute de art. 55 alin. (1) lit. a) și b) din lege, sintagma "alte acte normative" conținută de art. 60 alin. (2) având semnificația de acte normative distincte de Legea nr. 263/2010.

Din verificările efectuate rezultă că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 55 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, respingând excepțiile invocate.

Astfel, prin Decizia nr. 547 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 9 ianuarie 2019, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 632 din 9 octombrie 2018, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010, Curtea Constituțională a avut un reviriment jurisprudențial în ceea ce privește evaluarea constituționalității acestei norme din perspectiva prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, referitoare la principiul egalității în drepturi a cetățenilor și interzicerea discriminării, dar și în raport cu garanțiile constituționale antrenate de art. 50 din Constituție, care oferă o protecție specială unei anumite categorii de titulari de drepturi fundamentale, respectiv persoanele cu handicap.

Din conținutul acestei decizii, pentru fondul problemei de drept deduse soluționării pe calea prezentului recurs în interesul legii, prezintă relevanță următoarele paragrafe:

Astfel, în primul rând, Curtea reține că pensia de invaliditate nu reprezintă un beneficiu care poate fi acordat exclusiv persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap ulterior calității de asigurat. Dimpotrivă, potrivit dispozițiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, «Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care nu au împlinit vârsta standard de pensionare prevăzută în anexa nr. 5 și care și-au pierdut total sau cel puțin jumătate din capacitatea de munca, din cauza: a) accidentelor de muncă și bolilor profesionale, conform legii; b) neoplaziilor, schizofreniei și SIDA; c) bolilor obișnuite și accidentelor care nu au legătură cu munca», deci inclusiv persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat. Or, câtă vreme posibilitatea de a obține pensia de invaliditate este deschisă și persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat, acordarea acesteia persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap ulterior calității de asigurat nu mai poate avea semnificația unei compensări pentru neacordarea beneficiului prevăzut de art. 58 din Legea nr. 263/2010.

În al doilea rând, cuantumul pensiei de invaliditate este, în principiu, mai mic decât al pensiei pentru limită de vârstă, acordate în condițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. Acest lucru reiese, cu claritate, din coroborarea dispozițiilor care reglementează modalitatea de calcul al pensiei de invaliditate și, respectiv, al pensiei prevăzute de dispozițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010. Astfel, în ceea ce privește calculul pensiei de invaliditate, relevante sunt dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora «Pentru stagiul potențial, acordat persoanelor în drept să obțină o pensie de invaliditate, punctajul lunar este de: a) 0,70 puncte pentru gradul I de invaliditate; b) 0,55 puncte pentru gradul II de invaliditate; c) 0,35 puncte pentru gradul III de invaliditate», iar, pentru calculul pensiei prevăzute de art. 58 din Legea nr. 263/2010, sunt relevante dispozițiile art. 95 alin. (1) și (2) din aceasta, potrivit cărora «(1) Punctajul mediu anual realizat de asigurat se determină prin împărțirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare, prevăzut în anexa nr. 5», respectiv «(2) În situația persoanelor prevăzute la art. 56-59, la stabilirea punctajului mediu anual se iau în considerare stagiile de cotizare complete prevăzute la aceste articole». Astfel, în vreme ce punctajul lunar, definit de art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 263/2010 drept «numărul de puncte realizat de asigurat într-o lună, calculat prin raportarea câștigului salarial brut lunar sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul al contribuției de asigurări sociale, la câștigul salarial mediu brut din luna respectivă, comunicat de Institutul Național de Statistică», luat în calculul pensiei de invaliditate, nu poate fi niciodată supraunitar, în cazul calculului pensiei acordate în condițiile art. 58 din Legea nr. 263/2010, acesta poate, în principiu, să fie supraunitar. Având în vedere semnificațiile noțiunilor de punctaj anual și, respectiv, punctaj mediu anual [Dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. m) și n) din Legea nr. 263/2010 dispun că «În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: (...) m) punctaj anual - numărul de puncte realizat de asigurat pe parcursul unui an calendaristic, obținut prin împărțirea la 12 a sumei punctajelor lunare; n) punctaj mediu anual - numărul de puncte realizat de asigurat, calculat prin raportarea punctajului total realizat de acesta în întreaga perioadă de activitate la numărul anilor corespunzători stagiului complet de cotizare prevăzut de lege la data pensionării»], precum și dispozițiile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora «Cuantumul pensiei se determină prin înmulțirea punctajului mediu anual realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie», rezultă că, întotdeauna, cuantumul pensiei, indiferent de natura acesteia, deci inclusiv a celei de invaliditate, este influențat de punctajul lunar.

Prin urmare, Curtea reține că posibilitatea oferită persoanelor care au realizat, în condiții de handicap ulterior calității de asigurat, un stagiu de cotizare de a obține pensia de invaliditate nu reprezintă o compensare completă a faptului că nu beneficiază de pensia prevăzută de art. 58 din Legea nr. 263/2010 și, ca atare, nu se mai poate susține caracterul justificat al acestuia.

În al treilea rând, așa cum subliniază și pârâta din cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Casa Județeană de Pensii Cluj, este posibil ca, în fapt, o anumită boală, prin natura sa, să determine doar încadrarea în grad de handicap, fără a se naște dreptul la pensie de invaliditate, deoarece capacitatea de muncă este pierdută într-un procent mai mic de 50%. Prin urmare, statutul de persoană cu handicap nu atrage eo ipso calitatea de persoană a cărei capacitate de muncă a fost eliminată sau, cel puțin, redusă la jumătate. De altfel, însuși conținutul reglementării criticate nu lasă loc de îndoială în această privință, câtă vreme este reglementată situația persoanelor care au dobândit un handicap anterior dobândirii calității de asigurat, inclusiv de către o persoană care muncește.

În mod corelativ, o persoană care a obținut pensie de invaliditate nu este, în mod necesar, și persoană cu handicap, în înțelesul art. 2 din Legea nr. 448/2006. Astfel, oricare dintre bolile sau/și accidentele care nu au legătură cu munca și a căror survenire a generat pierderea totală sau cel puțin jumătate din capacitatea de muncă a unor persoane poate să nu afecteze în mod decisiv accesul acestora cu șanse egale la viața societății, valoare protejată de art. 50 din Constituție și Legea nr. 448/2006. O persoană care a dobândit una dintre bolile menționate în art. 68 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 nu este eo ipso împiedicată, total sau parțial, să participe la viața societății, astfel că ea nu devine în mod implicit persoană cu handicap.

Deosebirea dintre noțiunea de handicap și noțiunea de invaliditate se reflectă și la nivel procedural, astfel cum a arătat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 16 din 21 septembrie 2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Avocatul Poporului privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 59 din Legea nr. 263/2010, respectiv ale art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, și anume stabilirea înțelesului termenului «nevăzător», statuând că «încadrarea în grad de handicap și încadrarea în grad de invaliditate sunt operațiuni tehnico-medicale și juridice diferite, cărora legea le atribuie efecte distincte, reglementându-le prin norme proprii fiecărei categorii». În plus, Curtea observă că, în Decizia nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012, a statuat că pensia de invaliditate are natura juridică a unei prestații de asigurări sociale reglementate de art. 47 alin. (2) din Constituție, pe când ajutorul acordat în temeiul Legii nr. 448/2006 are un caracter social, ce își găsește justificarea în art. 50 din Constituție; prin urmare, temeiurile acordării acestora sunt diferite.

Având în vedere aspectele anterior evidențiate, Curtea reține că trăsăturile care deosebesc categoriile de subiecte și pe care statul le poate lua în considerare când le tratează în mod diferit trebuie să aibă relevanță pentru scopul care se urmărește a fi realizat. Astfel, potrivit Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 18 iulie 1994, pronunțată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 24, «o diferență de tratament este discriminatorie din perspectiva articolului 14 dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau dacă nu există "o relație de proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul care se urmărește a fi realizat"».

Curtea reamintește că, prin Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, a statuat că statutul de persoană cu handicap trebuie să îi plaseze într-o poziție egală pe toți cei care au acest statut, care trebuie să se bucure în aceeași măsură de aceleași facilități fiscale, în speță fiind vorba de scutiri de impozit pe veniturile realizate. În mod contrar, se instituie o situație discriminatorie în cadrul aceleiași categorii de persoane, care este contrară principiului egalității în drepturi a cetățenilor, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. În paragraful 24 al deciziei antereferite, Curtea a mai arătat că, pe considerentul egalității de tratament între persoanele cu handicap grav sau accentuat, facilitățile fiscale aplicate veniturilor de natură salarială ar trebui să se extindă și asupra veniturilor obținute din activități independente - profesii libere, așa cum, de altfel, legiuitorul a înțeles să le extindă și asupra veniturilor realizate din pensii de către persoanele cu handicap grav sau accentuat.

Curtea reține, în prezenta cauză, aplicând mutatis mutandis raționamentul din decizia antereferită, că beneficiul prevăzut de art. 58 din Legea nr. 263/2010 trebuie să se extindă și asupra persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap ulterior calității de asigurat. Ceea ce diferențiază cele două categorii de persoane, respectiv momentul dobândirii handicapului, prin raportare la data la care persoana cu handicap a devenit asigurat în sistemul de asigurări sociale de stat, nu este un element decisiv care, având în vedere scopul urmărit de legiuitor, respectiv acordarea unui beneficiu în materia pensiei pentru limită de vârstă, să anuleze trăsătura comună a celor două categorii de persoane.

Or, în condițiile în care obiectivul urmărit de legiuitor constă în compensarea condiției de handicap prin acordarea în condiții avantajoase a pensiei pentru limită de vârstă, împrejurarea că unele persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap preexistent calității de asigurat, în vreme ce alte persoane cu handicap au realizat un stagiu de cotizare ulterior calității de asigurat nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă a diferenței de tratament juridic pe care legiuitorul o instituie. Prin urmare, Curtea conchide că acest criteriu nu este unul rezonabil, ci, dimpotrivă, arbitrar."

Curtea Constituțională nu a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Prin Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 23 iunie 2020, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru "interpretarea dispozițiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă reducerea vârstei standard de pensionare prevăzută de art. 58 poate fi cumulată cu aceea reglementată de art. 55 din Legea nr. 263/2010".

Pentru identificarea motivelor decisive pentru respingerea sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sunt relevante paragrafele 89-94 din decizia evocată:

Aceasta deoarece, atunci când a trebuit să exprime punctul său de vedere asupra chestiunii de drept în legătură cu care a declanșat procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, instanța de trimitere s-a limitat să arate «a) situația de fapt», «b) cadrul legal incident» și să prezinte două variante de interpretare a dispozițiilor legale ce fac obiectul prezentei sesizări, arătând că ambele interpretări pot fi susținute cu «argumente pertinente».

Nu s-ar putea considera că actul de sesizare al Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile - încheierea dată în condițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă - îndeplinește cerințele impuse de textul de lege menționat întrucât ar cuprinde implicit punctul de vedere al instanței. În primul rând, dispozițiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu permit o astfel de interpretare, legiuitorul impunând în mod expres condiția ca încheierea de sesizare să cuprindă «punctul de vedere al completului de judecată». În al doilea rând redarea unor posibile interpretări ale normelor legale asupra cărora se cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să dea o dezlegare de principiu nu poate reprezenta punctul de vedere al completului de judecată în sensul textului de lege anterior menționat.

Cât timp titularul sesizării este însăși instanța de trimitere și cât timp art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă impune condiția ca încheierea de sesizare să cuprindă punctul de vedere al completului de judecată, împrejurarea că există mai multe interpretări posibile ale normelor legale în discuție nu este nici relevantă și cu atât mai puțin suficientă din perspectiva verificării îndeplinirii acestei condiții prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Nimic nu împiedica completul de judecată - dimpotrivă, norma cuprinsă în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie o obligație în acest sens în sarcina titularului sesizării - să opteze, argumentat, pentru una dintre interpretările posibile ale dispozițiilor legale cu a căror dezlegare de drept învestește Înalta Curte de Casație și Justiție. Numai în acest fel se poate considera îndeplinită condiția cuprinsă în art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă - «încheierea (...) va cuprinde punctul de vedere al completului de judecată», legiuitorul nepermițând acoperirea acestei condiții prin prezentarea unor puncte de vedere doctrinare sau jurisprudențiale.

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept sau divergența de interpretare existentă între reclamant și pârât ori în plan doctrinar sau jurisprudențial nu poate constitui temei pentru inițierea acestui mecanism de unificare jurisprudențială, fiind imperios necesar ca punctul de vedere al instanței de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilității sesizării (în acest sens, Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016, etc.)."

Judecătorii-raportori au apreciat că nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită condiția cu privire la existența unei practici judiciare neunitare, astfel încât au propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării cu recurs în interesul legii.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Analiza condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii

Verificând regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are legitimare procesuală pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

Cu referire la cerințele de admisibilitate a recursului în interesul legii, art. 515 din Codul de procedură civilă stabilește astfel: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din cuprinsul normei anterior citate rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil:

În ceea ce privește obiectul recursului în interesul legii se apreciază că acesta se constituie într-o veritabilă problemă de drept, în sensul celor ce se vor clarifica în continuare (nevoie ce reiese din constatarea existenței unei neconcordanțe între dispozitivul hotărârii de colegiu prin care s-a decis formularea sesizării și motivele arătate în cuprinsul acesteia).

Astfel, deși în dispozitivul Hotărârii nr. 30 din 16 aprilie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov problema de drept a fost indicată ca vizând "interpretarea sintagmei «alte acte normative» din cuprinsul art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul de a se stabili dacă aceasta are în vedere exclusiv dispoziții cuprinse în acte normative distincte de Legea nr. 263/2010 sau poate fi vorba și de un text de lege prin care se instituie o excepție de la regula cu caracter general, chiar dacă textul de lege este inclus într-un act normativ ce constituie dreptul comun în materie", se constată că ea nu coincide cu cele explicitate în cuprinsul memoriului de sesizare cu prezentul recurs în interesul legii și care surprind în mod fidel și adecvat problema de drept reală.

Simpla explicitare a sintagmei menționate din cuprinsul art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, fără plasarea acesteia în contextul solicitării aplicării, într-o cauză determinată, atât a prevederilor art. 55, cât și a dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 263/2010, cu consecința unui posibil cumul al reducerii vârstei standard de pensionare prevăzute de aceste norme, nu ar avea ea însăși sau în mod singular aptitudinea de a clarifica problema de drept veritabilă generată în cauzele respective.

Mai mult decât atât, sintagma "alte acte normative" din cuprinsul art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 constituie doar un argument ce trebuie evaluat în contextul raționamentului juridic ce trebuie realizat pentru stabilirea unei concluzii cu privire la problema cumulului reducerii vârstei standard de pensionare pentru persoanele cu handicap care au desfășurat activitate și în condițiile superioare de muncă, argument care ar putea conduce instanțele la concluzii divergente, pentru motivul că cele două beneficii (art. 55 și 58), în ceea ce privește persoanele cu handicap, sunt cuprinse în același act normativ, iar nu în Legea nr. 263/2010 și un alt act normativ, aspect care ar putea intra în contradicție cu cele prevăzute de art. 60 alin. (2) din legea de referință.

În schimb, în expozeul Hotărârii nr. 30 din 16 aprilie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov se arată cu claritate că "problema de drept ce a creat divergență de practică judiciară vizează posibilitatea de a se cumula, în cazul persoanelor care beneficiază de încadrare într-un grad de handicap și au desfășurat și activitate încadrată într-o grupă superioară de muncă, reducerea vârstei standard de pensionare reglementată de art. 58 din Legea nr. 263/2010 și cea stabilită de art. 55 din același act normativ", enunț care corespunde problemei de drept cu privire la care se pretinde că a fost soluționată în mod neunitar de către instanțele judecătorești, problemă de drept care va fi plasată în contextul interpretării și aplicării art. 60 alin. (2) din același act normativ.

O atare clarificare a obiectului prezentului recurs în interesul legii conduce la constatarea identității dintre problema de drept sesizată prin acest recurs în interesul legii și chestiunea de drept care a constituit obiectul cererii formulate de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, înregistrată în Dosarul nr. 2.672/1/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, finalizat prin pronunțarea Deciziei nr. 12 din 17 februarie 2020, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă.

Având în vedere aceste precizări, se apreciază că obiectul recursului în interesul legii vizează o problemă de drept veritabilă având vocația teoretică de a fi dezlegată în cadrul acestui mecanism de unificare, întrucât ea constă în interpretarea coroborată a unor norme legale și identificarea, prin aplicarea mecanismelor de interpretare a legii, a soluției în acord cu legea și principiile de drept.

Se constată însă că nu sunt îndeplinite celelalte condiții de ordin formal pentru admisibilitatea recursului în interesul legii.

Titularul sesizării a arătat în cuprinsul memoriului înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție că există practică neunitară a instanțelor judecătorești în problema de drept semnalată, atașând, pentru documentarea acestui aspect, două hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de Curtea de Apel București și, respectiv, de Curtea de Apel Brașov, prin care aceasta a primit o dezlegare neuniformă.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 2.131 din 13 iulie 2020 a Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în Dosarul nr. 38.736/3/2018, s-a negat posibilitatea cumulării beneficiului reducerii vârstei standard de pensionare prevăzute de art. 55 și 58 din Legea nr. 263/2010, concluzie stabilită, în principal, pe baza unei interpretări literale a normei de la art. 60 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Prin Decizia civilă nr. 118/Ap din 9 februarie 2021 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă s-a dat o dezlegare diferită aceleiași probleme de drept, instanța reținând că este posibil cumulul celor două beneficii reglementate de art. 55 și 58 din Legea nr. 263/2010 de către contestatarul pricinii respective, apelându-se nu numai la interpretarea gramaticală sau literală, ci și la celelalte metode de interpretare - interpretare logică, sistematică și teleologică.

Existența a doar două hotărâri judecătorești definitive prin care au fost pronunțate soluții divergente asupra problemei de drept supuse analizei în prezentul recurs în interesul legii constituie însă numai un posibil indiciu în direcția unei practici judiciare divergente, întrucât noțiunea de practică judiciară presupune că instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea acelei probleme de drept într-un număr mai semnificativ de cauze, astfel încât devine posibilă identificarea unei orientări majoritare și a alteia minoritare sau a unei divergențe serioase între instanțele judecătorești în interpretarea și aplicarea legii.

De regulă, un număr relativ restrâns de hotărâri judecătorești în soluționarea neunitară a aceleiași probleme de drept se circumscrie, din perspectiva acestei condiții de admisibilitate, mecanismului alternativ de unificare a pronunțării unei hotărâri prealabile pentru a se da o dezlegare de principiu chestiunii de drept în discuție.

Totodată, în evaluarea acestei condiții vizând întinderea practicii judiciare, alături de celelalte condiții de admisibilitate a procedurii hotărârii prealabile, ar fi necesar să fie luată în considerare și vocația redusă în practică a aplicabilității concomitente a celor două norme - art. 55 și 58 din Legea nr. 263/2010 - având în vedere premisele de fapt obligatorii, anume ca asiguratul să fie o persoană cu handicap grav, accentuat sau mediu și, în același timp, să fi desfășurat activitate în grupele superioare de muncă, situații care, se presupune, sunt rare totuși în realitatea socială.

Procedând și la verificarea actelor Dosarului nr. 2.672/1/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 17 februarie 2020, de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept identică, se constată că și în acel dosar au fost atașate ori doar s-a făcut referire la trei hotărâri judecătorești pronunțate pe aceeași chestiune de drept, anume: Decizia civilă nr. 662/AS din 7 decembrie 2016 a Curții de Apel Constanța - Secția I civilă, Sentința civilă nr. 1.048 din 22 februarie 2019 a Tribunalului București - Secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, aflată în apel pe rolul Curții de Apel București la momentul respectiv, dar soluționarea apelului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, și Decizia civilă nr. 97 din 21 februarie 2019 a Curții de Apel Iași - Secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Prin urmare, chiar reunind cele două hotărâri judecătorești atașate la memoriul de recurs în interesul legii cu cele două hotărâri judecătorești definitive din dosarul constituit pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiția cu privire la existența unei practici judiciare neunitare, în contextul acestei cerințe de admisibilitate a recursului în interesul legii, în continuare, nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită.

În principiu, practica judiciară neunitară trebuie să fie mai consistentă în cazul recursului în interesul legii decât în mecanismul hotărârii prealabile, procedura din urmă justificându-și pe deplin utilitatea și eficiența în ipoteza unei practici judiciare incipiente sau în curs de formare.

Lipsa sau existența unei practici judiciare simbolice pentru declanșarea recursului în interesul legii a fost sancționată cu inadmisibilitatea sesizării într-o jurisprudență constantă a instanței supreme în cadrul acestui mecanism de unificare; în acest sens a se vedea deciziile Completului pentru soluționarea recursului în interesul Legii nr. 6 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 2 februarie 2015; nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, paragrafele 24 și 25; nr. 18 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 7 decembrie 2017, paragrafele 39-48; nr. 19 din 14 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.192 din 8 decembrie 2020, paragrafele 40-45; nr. 3 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 22 aprilie 2021, paragrafele 34, 35 și 43-49 etc.

Având în vedere neîntrunirea acestei cerințe de ordin procedural, în aplicarea prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii va fi respins ca inadmisibil, neimpunându-se analizarea pe fond a problemei de drept.

Nu este lipsită de importanță precizarea că nu s-ar putea concluziona în sensul neîndeplinirii rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, astfel cum stabilește art. 126 alin. (3) din Constituția României, republicată, chiar dacă sesizarea în vederea pronunțăr