ÎCCJ, Decizia nr. 15/2021

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.127/1/2021 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror șef al Serviciului judiciar civil Diana Berlic.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și un memoriu amicus curiae.

Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Diana Berlic arată că opinia procurorului general este aceea că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (3) și (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), cuantumul sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din aceeași lege nu poate să depășească limita prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale ale beneficiarului (ordonator secundar sau terțiar de credite). Dispozițiile legale deduse interpretării au fost supuse controlului de constituționalitate, fiind pronunțate decizii de respingere a excepțiilor ridicate în procese.

În prezent, legea salarizării are o formulare diferită de vechea reglementare, în sensul că se referă la ordonatorii de credite, fără a-i diferenția în ordonatori primari, secundari sau terțiari. Din acest mod de redactare a legii rezultă o salarizare diferită, cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat, arătând că dreptul la sporurile maxime prevăzute de lege nu este necondiționat.

În actuala reglementare, principiul nediscriminării și cel al egalității, consacrate de art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează acordarea aceluiași salariu de bază pentru aceeași activitate și aceeași vechime în muncă și în funcție, fără raportare la sporuri sau alte drepturi de natură salarială. Sporurile se stabilesc în cuantum diferit de la un ordonator de credite la altul, în funcție de criteriul prevăzut în art. 25 alin. (1) din lege.

Pentru identitate de rațiune, pot fi avute în vedere considerentele din Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016 (Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016), prin care s-a reținut că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

În concluzie, solicită admiterea recursului în interesul legii și pronunțarea unei hotărâri de unificare a practicii.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

La data de 12 aprilie 2021, Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii, vizând unificarea practicii judiciare în acțiunile prin care personalul auxiliar din cadrul instanțelor și al parchetelor, căruia i s-au aplicat, începând cu data de 1 ianuarie 2018, dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) coroborate cu cele ale alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și i s-au stabilit sporuri în cuantum de 30%, a solicitat acordarea de sporuri în cuantum maxim de 45%, prin raportare la personalul auxiliar din cadrul altor curți de apel.

În mod concret, instanța de trimitere a identificat următoarele probleme de drept:

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 15 aprilie 2021, formându-se Dosarul nr. 1.127/1/2021, cu termen de soluționare la 28 iunie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare

Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia a identificat existența a două orientări jurisprudențiale distincte în această problemă de drept.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială s-a apreciat că reclamanții au făcut dovada că sunt discriminați față de alți angajați din cadrul familiei ocupaționale din care fac parte, cărora li s-a stabilit un cuantum total al sporurilor de 45%. Intenția legiuitorului, exprimată în actele normative adoptate ulterior anului 2015, a fost aceea de a înlătura orice inechități salariale existente între persoane ocupând funcții similare în cadrul aceleiași familii ocupaționale. Au fost avute în vedere considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016 (Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016). În susținerea acestei opinii, au fost aduse următoarele argumente:

Intenția legiuitorului în adoptarea actelor normative în materia salarizării, începând cu Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), a fost aceea de a înlătura inechitățile și diferențele de salarizare dintre persoane aflate în aceeași/același funcție/grad/treaptă și gradație și care își desfășoară activitatea în aceleași condiții de grad/treaptă pentru întregul personal plătit din fondurile publice și respectarea principiului stabilirii unui salariu egal pentru muncă egală.

În practică, s-a constatat că, pentru aceeași categorie de personal, curțile de apel au procedat diferit, stabilind fie un cuantum al sporurilor de 30% aplicat la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare, fie de 45% aplicat la salariul de bază lunar.

În aceste condiții, s-a apreciat că sunt pe deplin aplicabile considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, în sensul că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015), corespunzător fiecărei funcții, fiecărui/fiecărei grad/trepte, gradații, vechimi în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

Nu prezintă relevanță în soluționarea acțiunilor care dintre cele două moduri de stabilire a salarizării este cel legal, ci este suficient să se constate existența unei stări de discriminare determinate de existența diferențelor între modul de stabilire a sporurilor pentru aceeași familie ocupațională. În acest sens au fost apreciate ca relevante considerentele Deciziei nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016 (Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016).

Instanțele care au împărtășit această opinie au reținut că nu se încalcă prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece procentul de 30% la care trebuie limitate sporurile se raportează la suma salariilor de bază de la nivelul ordonatorului principal de credite, or nu s-a făcut dovada că prin acordarea sporurilor în cuantumul solicitat de reclamanți s-ar depăși acest plafon. Cât timp reclamanții prestează o activitate identică cu cea desfășurată de grefierii din cadrul curților de apel care nu plafonează nivelul sporurilor la procentul de 30%, acestora li se datorează, pentru activitatea prestată, un salariu identic cu al grefierilor comparabili, cărora nu li s-a aplicat această plafonare, având în vedere și prevederile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, din care rezultă că sistemul de salarizare prevăzut de acest act normativ are la bază principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție, precum și principiul egalității, prin asigurarea de salarii egale pentru muncă cu valoare egală.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale s-au depus hotărâri judecătorești de către Curtea de Apel Alba Iulia și

În urma verificărilor suplimentare efectuate cu privire la identificarea jurisprudenței relevante, s-a constatat că în sprijinul acestei opinii s-au mai pronunțat prin hotărâri definitive Curtea de Apel Alba Iulia (o hotărâre), Curtea de Apel Pitești (o hotărâre), Curtea de Apel București (o hotărâre).

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că dispozițiile legale nu obligă la acordarea sporurilor în cuantum maxim, cuantumul total al sporurilor fiind limitat, potrivit art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, la 30% din fondul de salarii al ordonatorului de credite care stabilește drepturile salariale. Dispozițiile vizând salarizarea nediscriminatorie din cuprinsul Legii-cadru nr. 153/2017, spre deosebire de cele din legislația anterioară, fac referire numai la salariul de bază. În susținerea acestei soluții au fost reținute următoarele argumente:

Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a legii (1 iulie 2017), drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1), în care este inclus și personalul din familia ocupațională "Justiție", sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în această lege. Așadar, actele normative anterioare care au reglementat salarizarea personalului bugetar până în iulie 2017 nu mai sunt aplicabile decât în mod excepțional, atunci când se prevede expres acest lucru.

În reglementarea anterioară, principiul echității în muncă, statuat de art. 3 lit. c) din Legea-cadru nr. 284/2010, stabilea remunerație egală pentru muncă egală, pe baza normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar.

Această optică a legiuitorului a fost schimbată în actuala reglementare. Astfel, potrivit art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, sistemul de salarizare are la bază, între altele, principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare și al instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție, și principiul egalității, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală. Din analiza acestor două principii rezultă că tratamentul egal care garantează nediscriminarea vizează doar egalitatea salariului de bază pentru aceeași activitate și aceeași vechime în muncă și în funcție, și nu a celorlalte drepturi de natură salarială, așa cum prevedea Legea-cadru nr. 284/2010.

Această concepție a legiuitorului este consolidată și în ceea ce privește acordarea sporurilor.

În acest sens, se impune a se observa, în primul rând, că în vechea reglementare gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigura de fiecare ordonator principal de credite [art. 6 alin. (1) din Legeacadru nr. 284/2010], ordonatorii principali de credite fiind cei care aveau obligația să stabilească salariile de bază, indemnizațiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură stabilite potrivit legii [art. 6 alin. (4) din Legea-cadru nr. 284/2010].

În prezent, gestiunea acestui sistem se asigură de fiecare ordonator de credite, indiferent de gradul acestuia: principal, secundar sau terțiar, legiuitorul nemaifăcând nicio distincție [art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017]. Ordonatorul de credite, indiferent de grad, este cel care are obligația, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, de a stabili salariile de bază, indemnizațiile de încadrare, sporurile, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

În privința sporurilor la care sunt îndreptățite persoanele salarizate din fonduri publice, atât reglementarea veche (art. 22 din Legea-cadru nr. 284/2010), cât și dispozițiile în vigoare (art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017) impun o limitare a acestora, stabilind că suma sporurilor, compensațiilor, primelor și indemnizațiilor acordate cumulat nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază sau a indemnizațiilor lunare de încadrare.

Diferența majoră dintre cele două reglementări o constituie însă ordonatorul la care se raportează această limitare.

Astfel, dacă Legea-cadru nr. 284/2010 se referă, în art. 22 alin. (1), la ordonatorul principal de credite, art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la ordonatorul de credite, fără a distinge între cel principal, secundar sau terțiar. Atunci când legiuitorul a dorit să facă distincție între acești ordonatori a prevăzut expres acest lucru. Astfel, în art. 25 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 se stabilește că pentru instituțiile din sistemul sanitar și de asistență socială și cele din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază a indemnizațiilor lunare, după caz.

În art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că personalul similar celui din care fac parte reclamanții (în speță, personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul parchetelor) beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25% și de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar. Din aceste dispoziții legale rezultă cu evidență că aceste sporuri nu sunt în cuantum fix, fiind stabilit doar maximul lor.

Stabilirea în concret a cuantumului sporurilor pentru fiecare persoană trebuie realizată cu respectarea dispozițiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv cu respectarea plafonului maxim de 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor la nivelul fiecărui ordonator de credite.

Față de aceste argumente s-a apreciat că, în actuala reglementare, principiul nediscriminării și cel al egalității, consacrate de art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează acordarea aceluiași salariu de bază pentru aceeași activitate și aceeași vechime în muncă și în funcție, fără raportare la sporuri sau alte drepturi de natură salarială. Sporurile se stabilesc în cuantum diferit de la un ordonator de credite la altul, în funcție de criteriul prevăzut în art. 25 alin. (1) din lege, nefiind aplicabile dispoziții din acte normative de salarizare anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și a deciziilor date în interpretarea acestora.

În ce privește aplicabilitatea Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 s-a apreciat că principiile desprinse din această decizie rămân de actualitate și în materia salarizării în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dar numai cu privire la stabilirea elementelor ce compun salariul de bază, pentru că numai cu privire la acesta este instituit principiul egalității și al nediscriminării. În ceea ce privește sporurile, în actuala reglementare, acestea nu mai pot fi uniforme la nivelul personalului din toate instituțiile și autoritățile ce formează familia ocupațională "Justiție", pentru că legea le condiționează sub dublu aspect: al cuantumului concret, fiind reglementată doar valoarea maximă a acestora, și al plafonării la nivelul fiecărui ordonator de credite, conform art. 25 din lege.

În sensul acestei orientări jurisprudențiale au fost depuse hotărâri judecătorești definitive de către curțile de apel Ploiești, Timișoara, Cluj, București și Alba Iulia.

În urma verificărilor suplimentare efectuate cu privire la identificarea jurisprudenței relevante, s-a constatat că în sprijinul celei de-a doua opinii s-au mai pronunțat prin hotărâri definitive Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Galați, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal (două decizii).

Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia și-a exprimat opinia, cu majoritate de voturi (4 pentru și 3 împotrivă), în sensul primei orientări jurisprudențiale, respectiv al admiterii acțiunilor și acordării sporurilor în cuantumul maxim, de 45%, reținând că reclamanții au făcut dovada că sunt discriminați față de alți salariați cu funcții similare din cadrul familiei ocupaționale din care fac parte, cărora li s-a stabilit un cuantum total al sporurilor de 45%, și că intenția legiuitorului, exprimată în actele normative adoptate ulterior anului 2015, a fost aceea de a înlătura orice inechități salariale existente între persoane ocupând funcții similare în cadrul aceleiași familii ocupaționale. S-a arătat că trebuie avute în vedere și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Procurorul general, expunând opiniile jurisprudențiale identificate, a apreciat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (3) și (6) din Legeacadru nr. 153/2017, cuantumul sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională - din aceeași lege nu poate să depășească limita prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale ale beneficiarului (ordonator secundar sau terțiar de credite).

În susținerea acestei opinii, invocând dispozițiile legale supuse interpretării și jurisprudența Curții Constituționale, procurorul general a arătat că principiile nediscriminării și egalității, consacrate de art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, vizează acordarea aceluiași salariu de bază pentru aceeași activitate și aceeași vechime în muncă și în funcție, fără raportare la sporuri sau alte drepturi de natură salarială. Sporurile se stabilesc în cuantum diferit de la un ordonator de credite la altul, în funcție de criteriul stabilit de art. 25 alin. (1) din lege.

În ceea ce privește aplicabilitatea Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, principiile desprinse din această decizie rămân de actualitate și în materia salarizării în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dar numai cu privire la stabilirea elementelor ce compun salariul de bază, pentru că numai cu privire la acesta este instituit principiul egalității și al nediscriminării. În ceea ce privește sporurile, în actuala reglementare acestea nu mai pot fi uniforme la nivelul personalului din toate instituțiile și autoritățile ce formează familia ocupațională "Justiție" pentru că legea le condiționează sub dublu aspect: al cuantumului concret, fiind reglementată doar valoarea maximă a acestora, și al plafonării la nivelul fiecărui ordonator de credite, conform art. 25 din lege.

Conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), "Președinții curților de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar președinții tribunalelor au calitatea de ordonator terțiar de credite".

Calitatea de ordonator principal de credite este deținută în continuare de Ministerul Justiției, întrucât dispozițiile art. 136 din Legea nr. 304/2004 conform cărora, începând cu data de 1 ianuarie 2008, atribuțiile Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor vor fi preluate de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost abrogate prin art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017).

În esență, problema de drept din recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia constă în lămurirea modului în care se raportează procentul de 30% la care trebuie limitate sporurile, și anume, la suma salariilor de bază de la nivelul ordonatorului principal de credite sau la suma acestor salarii de la nivelul ordonatorilor secundari/terțiari de credite din cadrul instanțelor judecătorești.

În baza celor decise de instanța supremă (prin Decizia nr. 60 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 26 februarie 2020, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016), se poate afirma cu justificat temei că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Ca atare, stabilirea cuantumului concret al sporurilor de care beneficiază angajații instanțelor judecătorești, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 alin. (1) din Legeacadru nr. 153/2017, este atribuția exclusivă a curților de apel și a tribunalelor, în calitate de ordonatori secundari/terțiari de credite.

Faptul că ordonatorii secundari/terțiari de credite din familia ocupațională "Justiție" sunt singurii care au calitate procesuală pasivă în litigiile de natură salarială le permite acestora să țină o evidență exactă a drepturilor câștigate, astfel încât la întocmirea proiectelor de buget să nu depășească limita de 30% din suma salariilor de bază, limită prevăzută de dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 24 și 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 cu dispozițiile art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la același act normativ nu rezultă că suma sporurilor cuvenite trebuie să fie de 45% (spor de 15% pentru condiții grele, vătămătoare sau periculoase, spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25% și spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare), pentru că ele nu au fost prevăzute în procent fix din salariul de bază, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V (până la 25%, până la 15%, până la 5%) și interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

O interpretare contrară ar lipsi de efecte prevederile acestui ultim text de lege, potrivit căruia sporurile nu pot depăși cumulat 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite cu care beneficiarul se află în raport de serviciu/muncă.

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

Cu privire la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, Curtea reține că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situația juridică a personalului bugetar de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii este identică, atunci și tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizația de încadrare - trebuie să fie același, nefiind permis, spre exemplu, ca magistrați de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii să aibă indemnizații de încadrare diferite.

Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă. De altfel, dispozițiile de lege criticate lipsesc de sens și, practic, anulează voința legiuitorului și rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, și de a elimina inechitățile existente. Așadar, dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalități în ceea ce privește calculul indemnizației/salariului de bază al magistraților, respectiv personalului asimilat, cu același grad, gradație, condiții de vechime și de studii, și, prin urmare, contravin art. 16 din Constituție. (...)

În consecință, ca efect al neconstituționalității art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică."

De asemenea, instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, stabilind că acestea sunt constituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 15 ianuarie 2020, s-a reținut că:

Sub acest aspect, Curtea observă că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora «Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator de credite», și ale art. 3 alin. (4) din Legea-cadru, potrivit căreia: «Ordonatorii de credite au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, (...) astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.»

De asemenea, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 24 din Legeacadru nr. 153/2017 stabilește că «limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. I-VIII». Ca atare, Curtea constată că stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării."

Prin Decizia nr. 325 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.303 din 29 decembrie 2020, Curtea a reținut că:

Cu acel prilej, Curtea a reținut că limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi, prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, nu echivalează cu diminuarea salariului de bază. Astfel, cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula (a se vedea, în acest sens, și Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010).

Curtea a precizat că regula limitării sporurilor la un anumit cuantum reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată în limitele prevăzute de Constituție și destinată a fi aplicată în mod nediferențiat întregului personal plătit din fonduri publice, fără privilegii și fără discriminări."

Aceste considerente au fost avute în vedere și la pronunțarea deciziilor nr. 520 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 4 noiembrie 2020, nr. 759 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 27 ianuarie 2021 etc.

Există o bogată jurisprudență a Curții Constituționale și cu privire la excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Spre exemplu, prin Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, Curtea Constituțională a reținut că:

De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, și Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În același sens, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011 pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15."

Aceste argumente au fost reluate și dezvoltate, spre exemplu, în deciziile nr. 519 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, nr. 524 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 23 octombrie 2020, nr. 579 din 9 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.224 din 14 decembrie 2020, nr. 324 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.270 din 21 decembrie 2020, nr. 7 din 14 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 21 aprilie 2021 etc.

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma «salarizat la același nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că "În ceea ce privește înțelesul sintagmei «salarizat la același nivel» din cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, pornind de la faptul că premisa salarizării la același nivel presupune compararea nivelului de salarizare între persoane care fac parte din aceeași categorie socioprofesională care ocupă aceeași funcție, în aceleași condiții de studii și vechime și care fac parte - în mod alternativ - din cadrul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din personalul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și personalul celorlalte autorități sau instituții publice [astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările și completările ulterioare], Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază că acest nivel de salarizare al fiecărei persoane care poate invoca beneficiul normei de la art. 1 alin. (51) este cel care decurge din prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare. (...)

Judecătorii-raportori, constatând admisibilă sesizarea cu recurs în interesul le