ÎCCJ, Decizia nr. 16/2021

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.325/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Serviciului judiciar civil, Diana Berlic.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București ce formează obiectul Dosarului nr. 1.325/1/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general.

Doamna procuror Diana Berlic susține că este admisibilă numai sesizarea ce vizează problema de drept referitoare la sporul pentru semnul onorific "Meritul Militar", întrucât doar cu privire la această problemă s-a făcut dovada existenței unei practici judiciare neunitare. Pe fondul sesizării, apreciază că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii. În acest sens arată că sporul respectiv se integrează în partea necontributivă a pensiilor militare de stat și nu reprezintă un drept câștigat. Totodată, susține că sporul pentru semnul onorific "Meritul Militar" intră în baza de calcul al pensiei, fiind astfel supus plafonării prevăzute de art. 60 din Legea nr. 223/2015. În plus, învederează că instanța de contencios constituțional a statuat în mod constant că plafonarea cuantumului pensiei de serviciu și interdicția ca pensia netă să fie mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete se înscriu în prerogativele legiuitorului și nu au caracter discriminatoriu.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel București cu soluționarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: "În interpretarea dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 28 și art. 30 din Legea nr. 223/2015, sporul pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015 intră în baza de calcul al pensiei, fiind, prin urmare, supus plafonării prevăzute de art. 30 din Legea nr. 223/2015, sau este un drept care nu face parte din pensie, astfel că trebuie adăugat la cuantumul acesteia?"

Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 223/2015)

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 80/1995)

Autorul sesizării a menționat că în practica judiciară s-au conturat două orientări jurisprudențiale cu privire la problema de drept aflată în divergență.

În cadrul primei orientări jurisprudențiale s-a apreciat că sporul pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară este supus plafonării de 85% prevăzute de art. 30 din Legea nr. 223/2015, iar sporul pentru semnul onorific este supus plafonării prevăzute de art. 60 din aceeași lege.

În fundamentarea primei orientări jurisprudențiale s-a arătat că aplicarea sporului pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară și a sporului pentru semnul onorific are ca efect majorarea cuantumului pensiei brute. Aceste sporuri nu reprezintă însă drepturi distincte față de pensia brută, neavând o existență de sine stătătoare, ci reprezintă componente ale acesteia. Din modificarea dispozițiilor legale incidente rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a plafona pensia militară de stat ce urmează a fi încasată efectiv de către pensionar, în toate componentele ei.

În sensul primei orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării patruzeci și cinci de hotărâri judecătorești definitive pronunțate de curțile de apel Alba Iulia, Bacău, Brașov, București, Cluj, Constanța, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Suceava și tribunalele Arad, Argeș, Călărași, Constanța, Giurgiu, Ialomița, Maramureș, Satu Mare, Sălaj și Sibiu.

În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-a apreciat că sporul pentru semnul onorific nu este supus plafonării prevăzute de art. 60 din Legea nr. 223/2015.

În fundamentarea celei de-a doua orientări jurisprudențiale s-a arătat că sporul pentru semnul onorific nu face parte din pensie, astfel că trebuie adăugat la cuantumul acesteia, deoarece are un alt caracter juridic decât pensia. Acest spor se calculează și se adaugă la pensie doar după ce se cunoaște cuantumul final al pensiei, nefiind astfel supus plafonării prevăzute de art. 60 din Legea nr. 223/2015.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale au fost anexate sesizării două hotărâri judecătorești definitive pronunțate de curțile de apel București și Ploiești.

Prin Decizia nr. 652 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 13 februarie 2019, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că dispozițiile art. 30 din Legea nr. 223/2015 sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În considerentele de la paragrafele 19 și 20 din decizie s-a reținut că: "Referitor la instituirea prin lege a unui plafon al pensiei militare de stat, prin Decizia nr. 450 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iunie 2006, Curtea a constatat că dreptul la pensie este un drept fundamental, consacrat de art. 47 alin. (2) din Constituție, dar se exercită în condițiile prevăzute de lege. (...) Totodată, prin Decizia nr. 1.234 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 4 decembrie 2009, Curtea a reținut că prevederile art. 25 din Legea nr. 164/2001 instituie un principiu general valabil în sistemul public de pensii, potrivit căruia cuantumul pensiei nu poate depăși venitul. Cu respectarea acestui principiu, fiecare pensionar militar beneficiază de pensie în cuantumul rezultat în raport cu vechimea în activitate și venitul realizat anterior pensionării. Această reglementare este în perfect acord cu principiul consacrat de art. 47 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia cetățenii au dreptul la pensie și la alte drepturi de asigurări sociale, în condițiile legii. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul dreptului la pensie și condițiile acordării acestuia, precum și să le modifice în funcție de resursele financiare existente la un anumit moment. Extinderea incidenței acestui principiu și asupra sporului acordat pentru contribuția la fondul de pensie suplimentară, ca efect al prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 164/2001, nu poate fi privită nici ea ca generând un tratament discriminatoriu, de vreme ce se aplică nediferențiat tuturor persoanelor care au dreptul să beneficieze de acest spor. Ținând cont de această jurisprudență, Curtea reține că aceste considerente se aplică mutatis mutandis și în cazul dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015, care instituie un plafon de 85% din baza de calcul pentru cuantumul pensiei de serviciu."

Considerente similare celor evocate anterior se regăsesc și în Decizia nr. 656 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 8 martie 2019, Decizia nr. 784 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 7 mai 2019, Decizia nr. 810 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 2 martie 2020, și Decizia nr. 863 din 17 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 22 iulie 2020, toate pronunțate de Curtea Constituțională.

De asemenea, prin Decizia nr. 849 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 13 martie 2020, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată și a constatat că prevederile art. 28, 29, 30 și 60 din Legea nr. 223/2015 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Decizia nr. 63 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.295 din 28 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă în Dosarul nr. 3.817/62/2018, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Prin Decizia nr. 5 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 14 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.317/110/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare, trebuie interpretat și aplicat în sensul că sintagma "pensia netă" din cuprinsul acestuia se referă la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat exclusiv din aplicarea art. 28, art. 29 alin. (1) lit. a) și b), art. 30 și art. 108 din aceeași lege sau la cuantumul net al pensiei de serviciu rezultat atât din aplicarea dispozițiilor mai sus menționate, cât și din aplicarea art. 11 alin. (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare?

Prin Decizia nr. 13 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 27 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă în Dosarul nr. 2.337/62/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea dispozițiilor art. 28, 29, 30 și 108 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul de a se preciza dacă sporurile de 3%, 6% și 9%, prevăzute de art. 108 din lege, se includ în cuantumul pensiei ce nu poate depăși 85% sau se adaugă în cuantumul pensiei ce nu poate depăși 85% din soldă." În considerentele de la paragrafele 43-45 din această decizie s-au reținut următoarele: "Practica judiciară consistentă, comunicată de curțile de apel în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul întrebării prealabile, ilustrează orientarea clară și unitară în materie, în sensul că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015 cu cele ale art. 28-30 din aceeași lege rezultă că sporurile de 3%, 6% și 9%, prevăzute de art. 108 din lege, se includ în cuantumul pensiei militare stabilite (după caz, recalculate sau actualizate), ce nu poate depăși 85%. Se reține că identificarea a trei hotărâri în sens contrar jurisprudenței majoritare, dintre care două pronunțate în primă instanță de Tribunalul Hunedoara și Tribunalul Covasna, definitive prin neapelare, și a treia pronunțată în 2018 de Curtea de Apel Alba Iulia, nu este relevantă în evaluarea unui risc de jurisprudență neunitară, având în vedere că jurisprudența ulterioară a Curții de Apel Alba Iulia, dar și jurisprudența Curții de Apel Brașov, instanță superioară Tribunalului Covasna, sunt constante în a statua în sensul arătat mai sus. Așadar, se poate considera că opinia contrară a fost înregistrată cu totul excepțional și izolat, neavând caracter actual la nivelul curților de apel care pronunță decizii definitive în această materie. Față de cele arătate, rezultă nu numai faptul că problema de drept, pe măsură ce a primit o dezlegare din partea instanțelor, și-a pierdut caracterul de noutate, ci și împrejurarea că aceasta nu este una reală, dificilă, atâta vreme cât nu a generat interpretări diferite, contradictorii și, pe cale de consecință, nici practică judiciară neunitară."

Colegiul de conducere al Curții de Apel București nu a expus un punct de vedere propriu cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii.

În acest sens a arătat că sporul pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară și sporul pentru semnul onorific "Meritul Militar" se includ în baza de calcul al pensiei brute, anterior impozitării, neavând calitatea de sporuri de sine stătătoare.

Primul spor se încadrează în componenta contributivă a pensiei de serviciu cuvenite militarilor, în timp ce al doilea spor se încadrează în componenta necontributivă a pensiei; sumele cuvenite în temeiul lor intră însă în baza de calcul al pensiei de serviciu.

Dat fiind caracterul contributiv al sporului pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară, nu poate fi acceptată opinia conform căreia acest spor nu este un element component al soldelor lunare brute.

Prin urmare, fiind expresia părții contributive din solda/salariul brut lunar și neavând o existență de sine stătătoare, sporul prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015 se include în baza de calcul al pensiei și este supus plafonărilor, conform art. 29, 30 și 60 din aceeași lege.

A mai arătat că sporul pentru semnul onorific "Meritul Militar" se integrează în partea necontributivă a pensiilor militare de stat și nu reprezintă un drept câștigat. Având în vedere că acest spor intră în baza de calcul al pensiei, cuantumul său este supus plafonării prevăzute de art. 60 din Legea nr. 223/2015.

De asemenea, a menționat că instanța de contencios constituțional a statuat în mod constant că plafonarea cuantumului pensiei de serviciu și interdicția ca pensia netă să fie mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete se înscriu în prerogativele legiuitorului și nu au caracter discriminatoriu.

Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil numai cu privire la problema de drept referitoare la sporul pentru semnul onorific "Meritul Militar" și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, raportate la prevederile art. 60 din Legea nr. 223/2015, pensionarii militari decorați cu ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a și I beneficiază de un spor de 10%, 15% și, respectiv, 20% al cuantumului pensiei, fără însă ca prin aplicarea acestui spor pensia netă să poată fi mai mare decât media soldelor/salariilor lunare nete corespunzătoare soldelor/salariilor lunare brute cuprinse în baza de calcul al pensiei.

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanșa acest mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

În conformitate cu prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Analizând prima dintre condițiile menționate, se constată că problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma "problemă de drept" trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziții legale și, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înțelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat și determinat prin procedura recursului în interesul legii. Așadar, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu soluționarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită și care a/au generat o practică judecătorească neunitară.

În ceea ce privește obiectul prezentului recurs în interesul legii, se constată că, deși în cuprinsul actului de sesizare și în dispozitivul Hotărârii nr. 480 din 17 decembrie 2020 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București, problema de drept a fost indicată textual: "În interpretarea dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 28 și art. 30 din Legea nr. 223/2015, sporul pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015 intră în baza de calcul al pensiei, fiind, prin urmare, supus plafonării prevăzute de art. 30 din Legea nr. 223/2015, sau este un drept care nu face parte din pensie, astfel că trebuie adăugat la cuantumul acesteia?", ea nu coincide cu cele explicitate în cuprinsul memoriului de sesizare și al hotărârii Colegiului de conducere și nici cu problemele puse în discuție în hotărârile definitive anexate, în raport cu care se susține că a fost generată practica neunitară.

În această situație, cum actul de sesizare nu excelează prin rigoare în determinarea obiectului său, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a analiza și evalua întregul conținut al cererii cu care a fost sesizată, precum și hotărârile judecătorești anexate și care au generat practica neunitară și de a stabili, în raport cu acesta, limitele învestirii sale și necesitatea activării mecanismului de unificare a practicii, impunându-se, așadar, identificarea prevederilor legale ale căror interpretare și clarificare sunt necesare în vederea unificării practicii judiciare.

De altfel, în mod constant în practica sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, atunci când actul de sesizare nu formulează precis obiectul recursului în interesul legii, revine completului competent să judece recursul în interesul legii "sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătorești definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea și aplicarea unei/unor reglementări legale" (Decizia nr. 18 din 5 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015, și Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017).

Din cercetarea celei de-a doua orientări de practică judiciară, așa cum a fost aceasta prezentată în sesizare, dar și a hotărârilor judecătorești care au conturat prima opinie rezultă că se are în vedere și modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 privind sporul corespunzător semnului onorific "Meritul Militar", raportat la prevederile art. 60 din Legea nr. 223/2015.

În concluzie, așa cum rezultă din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemelor cu privire la care s-a dovedit o rezolvare neunitară prin hotărârile judecătorești anexate și din considerentele acestor hotărâri, ceea ce se supune analizei prin prezentul recurs în interesul legii este interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 108 din Legea nr. 223/2015 și cele ale art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, coroborate cu art. 28, art. 30 și art. 60 din Legea nr. 223/2015, respectiv dacă sporul pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară, prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015, și sporul corespunzător semnului onorific "Meritul Militar", prevăzut de art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, sunt drepturi care intră în baza de calcul al pensiei, fiind, prin urmare, supuse plafonărilor prevăzute de art. 30 și art. 60 din Legea nr. 223/2015, ori sunt drepturi care nu fac parte din pensie, astfel că trebuie adăugate la cuantumul acesteia.

De precizat că, așa cum s-a arătat mai sus, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, respectiv a art. 29 alin. (3) din Legea nr. 223/2015, prin raportare la dispozițiile art. 28-30 din Legea nr. 223/2015 și art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015, și interpretarea dispozițiilor art. 28, 29, 30 și 108 din Legea nr. 223/2015 au făcut obiectul unor sesizări ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunțate astfel Decizia nr. 5 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 14 aprilie 2021, și Decizia nr. 13 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 27 aprilie 2021, decizii prin care sesizările au fost respinse ca inadmisibile.

Față de cele de mai sus, având în vedere și bogata jurisprudență a Curții Constituționale în materie, se apreciază că obiectul prezentului recurs în interesul legii vizează o problemă de drept veritabilă, având vocația teoretică de a fi dezlegată în cadrul acestui mecanism de unificare, întrucât ea constă în interpretarea coroborată a unor norme legale și identificarea, prin aplicarea mecanismelor de interpretare a legii, a soluției în acord cu legea și principiile de drept.

A doua condiție impusă de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă este aceea ca problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, respectiv sesizarea să fie de natură să ducă la atingerea scopului recursului în interesul legii, având în vedere faptul că art. 514 din Codul de procedură civilă reglementează, în realitate, și finalitatea recursului în interesul legii, ca fiind aceea de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești.

Spre această finalitate conduc și dispozițiile din Constituție care, în reglementarea art. 126 referitor la instanțele judecătorești, prevăd expres, la alin. (3), faptul că "Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale".

Cu titlu prealabil, este de observat că autorul sesizării nu a analizat, în concret, condiția de admisibilitate a recursului în interesul legii referitoare la existența practicii neunitare, distinct pentru fiecare dintre cele două sporuri prevăzute de art. 108 din Legea nr. 223/2015, respectiv de art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, ci a făcut doar o referire generică cu privire la existența celor două orientări jurisprudențiale și cu privire la inexistența unui punct de vedere unitar în legătură cu problema supusă dezlegării.

Având în vedere cele prezentate mai sus, referitoare la identificarea prevederilor legale ale căror interpretare și clarificare sunt necesare în vederea unificării practicii judiciare, dar și jurisprudența instanțelor, cea care pune în evidență cele două opinii, este necesar, sub aspectul verificării acestei condiții de admisibilitate, să se facă distincție între sporul prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015, privind contribuția la Fondul de pensie suplimentară, și sporul prevăzut de art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, corespunzător semnului onorific "Meritul Militar".

Așa cum rezultă din hotărârile judecătorești definitive anexate, practica neunitară invocată de autorul sesizării a fost generată exclusiv de modul de interpretare și de aplicare a sporului corespunzător semnului onorific "Meritul Militar", prevăzut de art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995, prin raportare la prevederile art. 60 din Legea nr. 223/2015.

Din examinarea soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești s-a relevat existența a două opinii diferite în problema de drept expusă mai sus, cea de-a doua orientare, minoritară de altfel, fiind identificată în Decizia civilă nr. 347 din 25 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, și în Decizia nr. 1.148 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă.

De asemenea, din considerentele Deciziei nr. 5 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au mai fost identificate două hotărâri definitive în sensul celei de-a doua opinii, respectiv: Decizia nr. 262/2020 din 1 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - Secția I civilă, și Decizia nr. 1.387 din 22 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția I civilă. De altfel, chiar titularul sesizării prezentului recurs în interesul legii face trimitere și la hotărârile judecătorești relevante din Dosarul nr. 2.970/1/2020, în care s-a pronunțat decizia evocată mai sus.

Mai mult, în paragraful 68 al Deciziei nr. 5 din 8 februarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a constatat existența deja a unei practici judiciare neunitare, ceea ce relevă că poate fi apelat mecanismul recursului în interesul legii, motiv pentru care nu mai poate fi sesizată instanța supremă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergență în jurisprudență.

Chiar dacă se poate constata din analiza hotărârilor judecătorești definitive anexate actului de sesizare - Hotărârea nr. 480 din 17 decembrie 2020 a Colegiului de conducere al Curții de Apel București - că în sensul celei de a doua orientări nu sunt decât două curți de apel, respectiv Curtea de Apel București și Curtea de Apel Ploiești, se impune clarificarea acestei probleme de drept, în caz contrar existând riscul ca, în continuare, practica instanțelor naționale să nu fie unitară. Mecanismul recursului în interesul legii tocmai acest lucru vine să corecteze, art. 515 din Codul de procedură civilă stabilind că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii. De altfel, condiția de admisibilitate referitoare la dezlegarea diferită dată de instanțe asupra aceleiași probleme de drept trebuie analizată, în primul rând, din perspectiva scopului reglementării recursului în interesul legii, care, conform art. 514 din Codul de procedură civilă, este reprezentat de asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii.

De lege lata, odată sesizată instanța supremă, în scopul pronunțării unei decizii în interesul legii, pentru asigurarea unei interpretări și aplicări unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, aceasta trebuie să se pronunțe, numărul deciziilor contradictorii nefiind, prin el însuși, un argument suficient pentru a considera că sesizarea este inadmisibilă.

În acest context se constată că, în privința modului de interpretare și de aplicare a sporului corespunzător semnului onorific "Meritul Militar", reglementat prin art. 11 alin. 3 din Legea nr. 80/1995 prin raportare la prevederile art. 60 din Legea nr. 223/2015, există practică neunitară, problema de drept fiind dezlegată diferit de instanțele judecătorești, așa încât condiția de admisibilitate este îndeplinită.

De asemenea, sunt îndeplinite și celelalte două condiții, și anume: dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii, aspecte care rezultă din capitolul III al prezentei decizii.

În ceea ce privește sporul prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015, privind contribuția la Fondul de pensie suplimentară, respectiv interpretarea și aplicarea acestuia în raport cu prevederile art. 30 din Legea nr. 223/2015, condiția de admisibilitate constând în aceea ca problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești nu este îndeplinită.

Înalta Curte reamintește că cea de a doua condiție legală de admisibilitate a unui recurs în interesul legii impune ca problema de drept reală, în sensul legii, susceptibilă de a face obiectul unui recurs în interesul legii, să fi primit rezolvări diferite din partea instanțelor de judecată.

Una dintre particularitățile recursului în interesul legii o reprezintă chiar obiectul său, constând în unificarea practicii instanțelor judecătorești în anumite probleme de drept controversate. Prin urmare, ipoteza este aceea în care instanțele judecătorești au pronunțat soluții diferite sau chiar contrare, în una și aceeași problemă de drept. Într-o astfel de situație, Înalta Curte intervine pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară, inclusiv în cazul unor texte normative neclare, confuze, contradictorii.

Mai mult decât atât, este esențial ca această practică neunitară a instanțelor judecătorești, relevată prin hotărâri judecătorești diferite sau contradictorii, să se circumscrie problemei de drept care face obiectul sesizării cu un recurs în interesul legii. Altfel spus, în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, să poată fi identificate dispoziția legală interpretată și aplicată, precum și silogismul juridic de interpretare a normei legale, cel care a condus la o aplicare neunitară.

Sub aspectul cerinței de ordin formal prevăzute de dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, constând în dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluționată în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii, se constată că autorul sesizării a transmis instanței supreme, anexate actului de sesizare, un număr semnificativ de hotărâri judecătorești. Toate acestea pun însă în evidență o singură orientare jurisprudențială în privința sporului reglementat prin art. 108 din Legea nr. 223/2015, privind contribuția la Fondul de pensie suplimentară. În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 223/2015, cu referire la acest spor, instanțele judecătorești au apreciat unitar că sporul pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară este supus plafonării de 85% prevăzute de art. 30 din Legea nr. 223/2015.

În fundamentarea acestei orientări jurisprudențiale s-a arătat, în esență, că aplicarea sporului pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară are ca efect majorarea cuantumului pensiei brute. Acest spor nu reprezintă însă un drept distinct față de pensia brută, neavând o existență de sine stătătoare, ci reprezintă o componentă a acesteia. Din modificarea dispozițiilor legale incidente rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a plafona pensia militară de stat ce urmează a fi încasată efectiv de către pensionar, în toate componentele ei. În consecință, acest spor este supus plafonării de 85%, care se aplică la final, după adăugarea sporului pentru contribuția la Fondul de pensie suplimentară, legiuitorul stabilind că pensia nu poate depăși plafonarea prevăzută de art. 30 din Legea nr. 223/2015. Astfel fiind, niciunul dintre elementele prin care a fost majorat cuantumul pensiei nu este înlăturat de la plafonare.

În urma analizei hotărârilor judecătorești definitive anexate prezentei cereri de recurs în interesul legii, Înalta Curte reține că nu există o practică neunitară, în sensul art. 514 din Codul de procedură civilă, câtă vreme curțile de apel au statuat în mod unitar cu privire la aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 108, raportat la art. 30 din Legea nr. 223/2015, privind contribuția la Fondul de pensie suplimentară. Din cuprinsul tuturor acestor hotărâri nu poate fi reținută o interpretare diferită a normei juridice care formează obiectul sesizării, având drept consecință pronunțarea unor soluții contradictorii, cu privire la aceeași situație juridică.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, așadar, că cerința legală de admisibilitate, aceea ca problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii să fi fost soluționată diferit prin hotărâri judecătorești definitive, nu este îndeplinită în privința uneia dintre cele două probleme de drept identificate în cuprinsul actului de sesizare, și anume sporul prevăzut de art. 108 din Legea nr. 223/2015, privind contribuția la Fondul de pensie suplimentară. Instanțele judecătorești au statuat, cu caracter unitar, în sensul că acest spor este un drept care intră în baza de calcul al pensiei, fiind, prin urmare, supus plafonării prevăzute de art. 30 din Legea nr. 223/2015.

Așa fiind, se poate considera că nu este vorba despre o problemă de drept controversată, soluționată diferit la nivelul instanțelor judecătorești, care să justifice o dezlegare din partea instanței supreme, cum se încearcă a se acredita prin actul de sesizare. Prin urmare, condiția cu privire la existența unei practici judiciare neunitare, în contextul acestei cerințe de admisibilitate a recursului în interesul legii, în continuare, nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită.

Absența unei practici judiciare care să reflecte controversa într-o anumită problemă de drept, în măsură să justifice declanșarea mecanismului de unificare jurisprudențială, a fost sancționată în mod repetat cu inadmisibilitatea sesizării, existând în acest sens o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (a se vedea, spre exemplu: Decizia nr. 6 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 2 februarie 2015; Decizia nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, paragrafele 24 și 25; Decizia nr. 18 din 2 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 7 decembrie 2017, paragrafele 39-48; Decizia nr. 19 din 14 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.192 din 8 decembrie 2020, paragrafele 40-45; Decizia nr. 30 din 7 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 21 ianuarie 2021, paragraful 54; Decizia nr. 3 din 15 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 22 aprilie 2021).

Nu s-ar putea concluziona în sensul neîndeplinirii rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție, acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, astfel cum stabilește art. 126 alin. (3) din Constituția României, întrucât îndeplinirea acestui rol de către instanța supremă nu se poate realiza decât în condițiile legii, și anume cu respectarea dispozițiilor imperative ale art. 515 din Codul de procedură civilă.

Or, una dintre condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, instituite prin art. 515 din Codul de procedură civilă și enunțate, de altfel, și în art. 514 din același cod, se referă tocmai la soluționarea diferită a unor probleme de drept de către instanțele judecătorești, care să necesite antrenarea mecanismului recursului în interesul legii pentru a unifica o practică divergentă existentă, iar în acest caz nu a fost probată existența unei jurisp