ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 707/2016

Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața instanței de fond Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curți de Apel Alba Iulia – Secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții AA și AB au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, anularea Deciziei nr. 87/05.07.2010 emise de pârâtă prin care a fost respinsă contestația lor formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 6638/28.05.2010 și anularea Deciziei de impunere nr.6638/ 28.05.2010 emisă de D.G.F.P.J. Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală, prin care s-au stabilit obligații suplimentare în sumă de 521.498 lei, reprezentând TVA, și 351.432 lei, majorări de întârziere. În motivarea acțiunii s-a arătat că edificarea unei case de locuit P+2+M, partajarea ulterioară pe apartamente și vânzarea acestora, nu constituie activitate economică, în conformitate cu dispozițiile art.141 alin.2 lit.f) din Codul fiscal, pentru ca reclamanții să devină plătitori de TVA, în considerarea tranzacțiilor imobiliare încheiate. Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, întrucât, potrivit dispozițiilor art.127 din Codul fiscal, reclamanții au desfășurat activități economice producătoare de venit, astfel că erau obligați să se înregistreze ca plătitori de TVA, actele de impunere fiind legale, iar, potrivit art.9 din Codul de procedura fiscală, nu era obligatorie audierea contribuabililor. 1.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 285/F/CA din 17 noiembrie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a respins acțiunea reclamanților. A constatat instanța de fond, că, prin Decizia de impunere nr. 6638/ 28.05.2010 emisă de pârâtă și întocmită în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 6637/2010, s-a reținut că reclamanții datorează bugetului de stat suma de 521.498 lei TVA și 351.432 lei majorări de întârziere. Reclamanții au urmat procedura administrativă de contestare a actelor fiscale de impunere, iar prin Decizia nr. 87/2010 a fost respinsă contestația. Reclamanții au efectuat în perioada 2007-2009, 26 de tranzacții imobiliare, 24 de apartamente vândute si teren, prin dezmembrarea imobilului finalizat in anul 2007 și notat în cartea funciară. Organele fiscale au apreciat că, potrivit dispozițiilor Titlului VI din Codul fiscal referitoare la TVA, reclamanții, prin vânzarea celor 24 de apartamente, au desfășurat activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel că persoanele fizice au devenit persoane impozabile din perspectiva TVA. Instanța a reținut că, interpretând dispozițiile art.126 din Codul fiscal, reiese ca trebuie îndeplinite cumulativ două condiții pentru ca vânzarea de apartamente să fie privită ca o operațiune taxabila, respectiv să fie considerată ca o livrare de bunuri, iar tranzacțiile sa fie considerate activități economice prin care sa se urmărească obținerea de venituri cu caracter de continuitate. S-a apreciat că, din interpretarea dispozițiilor art.127 din Codul fiscal, reiese că, pentru ca o persoană să devină persoană impozabilă, trebuie ca o tranzacție imobiliară să fie desfășurată în mod repetat, iar venitul obținut să aibă caracter de continuitate. În cauză, reclamanții au achiziționat terenul și au întocmit documentația cerută de Legea nr. 50/1991, fiind obținută autorizația de construire pentru o singură locuință, dar care, ulterior, a fost partajată în mai multe apartamente ce au fost vândute către mai multe persoane, aspect determinant pentru intenția reclamanților de a desfășura o activitate economica din care să obțină un venit cu caracter de continuitate, ceea ce a determinat atribuirea calității de contribuabili pentru reclamanți și obligația acestora de a se înscrie ca persoane plătitoare de TVA. 1.

Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanței de fond Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia au declarat recurs reclamanții AA și AB, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - în mod greșit s-a reținut calitatea de persoane impozabile a reclamanților din punctul de vedere al TVA, deoarece Codul fiscal în vigoare în perioada supusă controlului (1.01.2004 – 1.01.2010) nu a reglementat situațiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal devin persoane impozabile din punctul de vedere al TVA, Directiva 112/2006/ CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată fiind preluată în legislația națională abia la 1.01.2010, prin intrarea în vigoare a OUG nr.109/2009; - vânzarea de bunuri imobile din patrimoniul personal în anii 2007 -2009 nu reprezintă o activitate economică, nu este o activitate de exploatare a respectivelor bunuri, ci un transfer al dreptului de proprietate, conform art.1294 Cod civil; - până la 1.01.2010, atât Codul fiscal, cât și normele de aplicare a acestuia, în cazul obținerii de venituri din vânzarea de bunuri imobile de către persoane fizice, nu a definit noțiunea de „caracter de continuitate”; - încadrarea de către organul fiscal a operațiunilor de vânzare imobile proprietate personală în sfera de aplicare a TVA este în contradicție cu celelalte prevederi ale Codului fiscal privitoare la impozitul pe venit (art.771 și art. 83 alin. 3 lit. f); - modul de calcul al TVA în cauză este greșit, atât în raport de pct. 23 alin. 2 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, cât și în raport cu practica C.E.J. (cauza C – 317/1994 Elida Gibbs). Recurenții și-au încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă. 1.

Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr.71 din 12 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de AA și AB împotriva Sentinței nr.285/ F/CA din 17 noiembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A reținut instanța de recurs că, în mod neîntemeiat, recurenții susțin că anterior datei de 1.01.2010 nu exista cadrul legal pentru aplicarea TVA în cazul activităților de înstrăinare bunuri imobile de către persoanele fizice, față de dispozițiile art.127 alin.(1) și (2) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal și cele ale alin.(1) pct.3 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.44/2004. În ceea ce privește caracterul economic al activității desfășurate, din modul în care reclamanții au edificat și înstrăinat bunurile, rezultă că nu a existat intenția de păstrare în patrimoniul personal a imobilelor, ci de valorificare economică a investițiilor efectuate, prin obținerea unor profituri constante în perioada 2007-2009. Referitor la modul de calcul al TVA, reclamanții au invocat prevederi ce se aplică în cazul în care prețul plătit de cumpărător include și TVA. În speță, însă, este aplicabilă cota standard de 19% asupra bazei de impozitare, având în vedere Decizia nr. 2/2011 Comisiei Fiscale Centrale, aprobată prin OMFP nr. 1873/2011 publicat în Monitorul Oficial nr.278/ 20.04.2011. A mai reținut instanța, în ceea ce privește critica referitoare la neluarea în calcul a dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor, drept prevăzut de art.145 alin.(2) Cod fiscal, că acest aspect nu a făcut obiectul prezentei cauze, iar exercitarea acestui drept nu este împiedicată de soluția ce se va pronunța în prezenta speță, reclamanții având de urmat procedura prevăzută pentru obținerea TVA deductibil. 2. Calea de atac a revizuirii 2.1. Împotriva Deciziei nr. 71 din 12 ianuarie 2012, în temeiul art. 21 alin.(2) din Legea nr.554/2004, recurenții AA și AB au formulat cerere de revizuire, pe motiv că această decizie a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar. Au susținut recurenții că au fost încălcate dispozițiile art.73 și 78 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată. Referitor la primul motiv de recurs, au arătat că, de la intrarea în vigoare a Codului fiscal, la 01.01.2004, și până la data de 01.01.2010, nu s-au reglementat situațiile în care persoanele fizice care încheiau contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal deveneau persoane impozabile, din punct de vedere al TVA. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, au învederat că organul fiscal a calculat în mod greșit TVA, aplicând cota standard de 19% asupra prețului declarat în contractele de vânzare cumpărare și încasat, aspect ce, la momentul promovării recursului, s-a apreciat că ar contraveni C-317/1994 Elida Gibbs, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că „în conformitate cu principiul neutralității TVA, administrația fiscală nu poate percepe un cuantum superior celui plătit de consumatorul final”. 2.2. Prin Decizia nr.3981 din 10 decembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de revizuire formulată de AA și AB împotriva Deciziei nr.71 din 12 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru rejudecarea recursului, reținând incidența prevederilor art.21 alin.(2) din Legea nr.554/ 2000, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la încălcarea principiului priorității dreptului comunitar. Totodată, instanța de control judiciar a reținut că prevederile art.137 Cod fiscal constituie transpunerea în dreptul național a dispozițiilor art.73 și 78 din Directiva TVA care a făcut obiectul unor întrebări preliminare adresate de către Înalta Curte ce au făcut obiectul cauzelor conexe C-249/ 12 și C-250/12 Tulică Plavoșin. În ultima cauză menționată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit următoarele: „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, în special art.73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoare adăugată pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoare adăugată”. Verificând conținutul actelor administrative fiscale, sub aspectul modalității de determinare a TVA, s-a reținut că, la stabilirea cuantumului taxei pe valoare adăugată pentru tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 2007-2009, s-a avut în vedere prețul de vânzare-cumpărare al imobilelor rezultat din actele de vânzare-cumpărare, la care a fost adăugată TVA, procedură de calcul însușită și de instanțele judecătorești, prin soluțiile pronunțate, ceea ce contravine în mod evident interpretării pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat-o art. 73 și 78 din Directivă. Astfel, în considerarea caracterului obligatoriu cu efect retroactiv a interpretării date de CJUE dispozițiilor care reglementează TVA și având în vedere că interpretarea instanțelor naționale contravine acesteia, cererea de revizuire a fost admisă, cu consecința anulării Deciziei nr.71/2012, în vederea rejudecării recursului formulat împotriva Sentinței nr.285/F/CA/ 2010 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția contencios administrativ și fiscal. 3. Soluția și considerentele Înaltei Curți la rejudecarea recursului împotriva Sentinței nr.285/F/CA/2010 3.1. Recursul este întemeiat pentru considerentele și în limitele care vor fi prezentate în continuare. 3.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă – 1865, menținut cu ocazia dezbaterilor la rejudecarea recursului, Înalta Curte constată că acest motiv este neîntemeiat. Într-adevăr, potrivit prevederilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă – 1865, o hotărâre poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Analizând susținerile recurenților, subsumate acestui motiv de recurs (fila 6 din Dosarul nr.1850/57/2010), instanța de recurs constată că acestea se rezumă la afirmații generale referitoare la pretinsa nerespectare a prevederilor art.261 alin.(1) Cod procedură civilă – 1865, fără a fi enunțate/ prezentate în concret care au fost apărările ignorate de judecătorul fondului, care sunt motivele contradictorii ori străine cauzei, etc. Or, considerentele sentinței recurate se raportează, într-un mod succint la conținutul actelor fiscale atacate, la susținerile părților, precum și la jurisprudența instanței supreme, conturată în perioada respectivă, cu referire expresă la Decizia nr.4796/2010 care se regăsește, de altfel, și în Decizia nr.71/2012 pronunțată la prima judecare a recursului de față. 3.3. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă – 1865, Înalta Curte constată că este întemeiat pentru considerentele și în limitele care vor fi prezentate în continuare. Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă – 1865, o hotărâre poate fi recurată când este pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În cauză, susținerile/ criticile formulate, prezentate succint la pct.1.3 din considerente la primele patru liniuțe, sunt neîntemeiate. Astfel, recurenții reclamanți au susținut, în primul rând, că până la data de 1.01.2010, nu a existat temei legal pentru obligarea persoanelor fizice la plata TVA pentru tranzacții imobiliare, art.127 alin.(2 1 ) din Codul fiscal fiind introdus prin OUG nr.109/2009, intrată în vigoare la 01.01.2010, dispoziții legale care nu pot încălca principiul constituțional al neretroactivității legii civile, operațiunile economice fiind efectuate anterior acestei date. Critici le sunt neîntemeiate, deoarece în mod corect instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.127 alin.(1) și (2), cât și a dispozițiilor art.125 1 pct.18 din Codul fiscal, care definesc atât persoana impozabilă, ca fiind acea persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc activități de natura celor prevăzute la alin.(2) al aceluiași articol, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități cât și înțelesul noțiunii de activități economice, ca fiind și exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Astfel, a apreciat în mod corect că activitatea reclamanților de a construi locuințe și de a le vinde ulterior, împreună cu terenul aferent, constituite o activitate economică în sensul legii fiscale cât și calitatea acestora de persoane impozabile în scop de TVA, care aveau obligația de a se înregistra în scop de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului de scutire cât și obligația depunerii declarației de înregistrare în scop de TVA. Prevederile alin.(2') din art.127 din Codul fiscal, prin care s-a prevăzut că persoanele fizice devin plătitoare de TVA în cazul unor tranzacții imobiliare, au fost introduse prin pct.98 din OUG nr. 109/2009, care a intrat în vigoare începând cu data de 01.01.2010, deci ulterior efectuării operațiunilor economice vizate de actele fiscale, ceea ce a fost invocat ca temei de către reclamant, că aplicarea lor ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii. Într-adevăr, potrivit art.III din OUG nr.109/2009, dispozițiile acestei ordonanțe de urgență se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2010, iar prin pct.98 din acest act normativ, la art.127, după alin.(2) a fost introdus un aliniat nou, alin.(2 1 ) cu următorul conținut: „situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicate prin norme". Deci, potrivit art.127 alin.(2 1 ) din Codul fiscal, prin normele metodologice nu urmau să fie stabilite situații noi în care persoanele fizice urmau să devină persoane impozabile, ci urmau să fie explicate situațiile la care se refereau alin.(1) și alin.(2) de la art.127, care se refereau generic la noțiunea de persoane. În cazul actelor administrative normative, normele metodologice în cauza de față, aplicarea acestora/ intrarea lor în vigoare/ coincide cu data intrării în vigoare a legii/ dispozițiile din lege/ pe care le explicitează/ exemplifică. Or, la art.127 alin. (2), fraza a II-a din Codul fiscal, se specifică în mod expres că „De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate", adică situația care urma să fie explicitată/ exemplificată prin normele metodologice. Deci, cu alte cuvinte, atâta vreme cât dispozițiile art.(2 1 ) din art.127 rămân constituționale, dispozițiile normelor metodologice de aplicare a art.127 din Codul fiscal rămân pe deplin legale și aplicabile, inclusiv perioadei anterioare datei de 1.01.2010, la care se referă art.III din OUG nr.109/2009. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanții au/au avut la data respectivă/în perioada avută în vedere de inspecția fiscală, calitatea de persoane impozabile din punct de vedere al TVA și deci obligația de a se înregistra la organul fiscal teritorial ca plătitori de TVA, după depășirea plafonului de scutire urmare a vânzării bunurilor imobiliare pe teritoriul României, activitate economică din care reclamanții au obținut venituri cu caracter de continuitate prin efectuarea acestor tranzacții imobiliare care nu sunt scutite de TVA, având totodată obligația de a colecta și plăti la bugetul statului TVA pentru activitatea desfășurată. Deoarece operațiunile efectuate de reclamanți în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, se încadrează în categoria operațiunilor cuprinse în sfera de aplicare a TVA conform art.126 alin.(1) din Codul fiscal și întrucât valoarea tranzacțiilor efectuate a depășit plafonul de scutire de TVA, Înalta Curte constată că organele fiscale în mod corect au stabilit că aceștia aveau obligația de a se înregistra ca plătitori în scopuri de TVA conform art.153 din Codul fiscal, după depășirea plafonului de scutire de TVA. Recursul este, însă, întemeiat pentru criticile referitoare la modul de calcul a TVA, iar sentința atacată va fi desființată, cauza urmând să fie rejudecată. Astfel, acțiunea reclamantului este întemeiată, în raport cu jurisprudența CJ.U.E. și anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art.73 și 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA). Astfel, potrivit Hotărârii din 7 noiembrie 2013 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata, în special art.73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligația plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată". Or, în cauză, TVA a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, adică la 2.744.726 lei care reprezintă contrapartida obținută de reclamanți din tranzacțiile imobiliare efectuate, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că aceștia far avea posibilitatea legală/ faptică să recupereze taxa de la cumpărătorii/ dobânditorii imobilelor. Cu alte cuvinte, suma reprezentând TVA trebuie să fie inclusă în baza impozabilă, la care organele fiscale adăugaseră taxa. Deci, TVA trebuie calculat la o nouă bază impozabilă, în valoare de 2.306.492,45 lei (2.744.7261ei : 1,19), la care se adaugă 19% TVA (438.235,55 lei), astfel ca taxa să fie inclusă în prețul total: 2.306.492,45 lei + 438.235,55 lei = 2.744.726 lei. Pe cale de consecință, accesoriile calculate inițial de organele fiscale, vor trebui recalculate de organele fiscale la noua sumă de 438.235,55 lei TVA, printr-o nouă decizie de impunere, în conformitate cu hotărârea prezentă. 3.4. Cu ocazia dezbaterilor recursului de față, recurenții au criticat soluția instanței de fond și actele fiscale atacate, susținând că organele fiscale și instanța erau datoare să-i recunoască dreptul la deducerea „TVA din amonte” pentru că altfel se ajunge la situația de a plăti TVA la TVA, invocând în sprijinul acestor suțineri hotărârea din cauza C-183/14. Într-adevăr, prin Hotărârea din 9.07.2015, dată în Cauza C-183/14, CJUE a statuat că: „Directiva 2006/112/CE se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoare adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoare adăugată și nu a fost depus decontul datei datorate”. În cauză, însă, reclamanții au negat în mod constant că ar datora TVA aferentă tranzacțiilor imobiliare efectuate în perioada în litigiu și nu au formulat nicio cerere în fața organelor fiscale de inspecție, de soluționare a contestației fiscale, în sensul solicitării recunoașterii dreptului la deducerea TVA, chiar dacă nu se înregistraseră legal în acest scop și, cu atât mai puțin să depună documente justificative pentru TVA de dedus. În fața instanțelor, abia în Cererea de completare/ precizare a motivelor de recurs depusă la data de 7 noiembrie 2011 la Înalta Curte de Casație și Justiție (cererea de recurs fusese depusă la data de 13.01.2011 la Curtea de apel), recurenții se referă la pct.II/1.2 (filele 34-36 din Dosarul nr.1250/57/2010) la ignorarea dreptului de deducere a TVA, raportându-se la art.145-147 1 Cod fiscal – 2003. Potrivit prevederilor art.147 1 alin.(1) din Codul fiscal 2003: „Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, conform art.153, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei colectate pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei pentru care, în aceeași perioadă, a luat naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere, conform art.145-147”. Este adevărat că, în urma adoptării Hotărârii din data de 9.07.2015 a CJUE, dată în Cauza C-183/14, dispozițiile legale citate mai sus vor fi interpretate în sensul că neînregistrarea în scopuri de TVA nu va mai putea împiedica de la deducerea „TVA din amonte” o persoană care îndeplinește celelalte condiții legale, dar valorificarea acestui drept nu se va putea realiza direct în fața instanței de contencios decât în situația unui refuz nejustificat din partea autorității fiscale cu privire la deconturile de TVA ce i-au fost depuse de persoana impozabilă. A accepta contrariul, ca soluționarea unei cereri de deducere a TVA să se realizeze direct în fața unei instanțe de contencios administrativ, în lipsa unui refuz nejustificat al autorității fiscale competente, echivalează cu imixtionarea instanței în atribuțiile fiscale ale autorității competente. 3.

În concluzie, pentru considerentele prezentate mai sus, recursul va fi admis, soluția instanței de fond va fi casată și actele fiscale atacate (Decizia de impunere nr.6638/2010 și Decizia nr.87/2010 emise de DGFP a Județului Sibiu) vor fi modificate, în sensul că TVA datorată este în sumă de 438.233,55 lei, urmând ca organul fiscal competent să calculeze accesoriile la această sumă.