ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4003/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală, următoarele:

- anularea deciziei de impunere nr. 2205 din 24 februarie 2010, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală Sibiu;

- anularea deciziei nr. 43 din 26 martie 2010, prin care a fost soluționată contestația împotriva deciziei de impunere menționată anterior;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia de impunere identificată în petitul acțiunii s-a dispus obligarea acestora la plata sumei de 808.

099 RON, din care suma de 415.026 RON reprezintă TVA, iar suma de 393.073 RON reprezintă majorări de întârziere.

Împotriva deciziei de impunere au formulat contestație, iar prin decizia nr. 43 din 26 martie 2010 contestația a fost respinsă.

Reclamanții au apreciat că edificarea unei case de locuit P+M+2, partajarea ulterioară pe apartamente și vânzarea acestora nu constituie activitate economică în conformitate cu dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., pentru ca reclamanții să devină plătitori de TVA în considerarea tranzacțiilor imobiliare încheiate.

Aceștia au mai precizat că actele fiscale au fost încheiate fără ascultarea reclamanților, precum și faptul că, anterior modificărilor intrate în vigoare la data de 01.01.2010, C. fisc. nu prevedea obligația plății de TVA pentru persoanele fizice și nu definea termenul de continuitate.

Au mai arătat reclamanții că sunt încălcate principiile certitudinii și al eficienței impunerii, că impunerea tranzacțiilor imobiliare încalcă prevederile art. 771 și art. 83 alin. (3) lit. f) din C. fisc. referitoare la impozitul pe venit, că vânzarea a fost efectuată în calitate de soți coproprietari și nu de asociați în participațiune și că modul de calcul este greșit, deoarece nu a fost exercitat dreptul de deducere al TVA aferent materialelor achiziționate și prestărilor de servicii.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 127 și art. 141 din C. fisc.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că, potrivit dispozițiilor art. 127 din C. fisc., reclamanții au desfășurat activități economice producătoare de venit, astfel că erau obligați să se înregistreze ca plătitori de TVA, actele de impunere fiind legale.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 3, 125, 126, 127, 152 și 153 din Legea nr. 571/2003.

Prin decizia nr. 3828 din 29 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu împotriva sentinței nr. 233/F/CA din 01.10.2010 a Curții de Apel Alba Iulia, a casat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia în data de 22.09.2011.

Prin sentința nr. 362/2012 din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că prin decizia de impunere nr. 2205 din 24 februarie 2010 privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale, emisă de pârâtă, au fost stabilite în sarcina reclamanților următoarele obligații fiscale: suma de 415.026 RON, reprezentând TVA aferent activității de exploatare a bunurilor imobile în perioada 01.05.2007-30.06.2009 și suma de 393.073 RON, reprezentând majorări de întârziere pentru perioada 26.06.2007-24.02.2010, deoarece s-a constatat că în această perioadă reclamanții au desfășurat de o manieră independentă activitate în domeniul exploatării bunurilor corporale imobile, care din punct de vedere fiscal reprezintă activitate economică desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, pentru care dobândesc calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că organele fiscale au considerat că pentru livrările de bunuri imobile efectuate reclamanții devin plătitori de TVA începând cu data de 01.05.2007 și au constatat că până la data întocmirii raportului de inspecție fiscală aceștia nu au solicitat înregistrarea în scopuri de TVA și nici nu au depus la organul fiscal teritorial deconturi de TVA. A fost determinată o bază impozabilă taxabilă în sumă de 2.184.345 RON, constituită din contrapartida obținută de persoana impozabilă vânzătoare din partea cumpărătorului la data transferului dreptului de proprietate, având în vedere și sumele încasate cu titlu de avans anterior transferului dreptului de proprietate.

Instanța de fond a reținut că, în speță, reclamanții au edificat un imobil în Sibiu, str. Prof. Aurel Decei FN, în baza autorizației de construire nr. 707 din 18 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului Sibiu, pe terenul înscris în CF Sibiu, nr. top x/5/17/11/1, că prin actul de dezmembrare autentificat sub nr. x din 09 mai 2007 de către BNP C. construcția edificată pe terenul identificat anterior a fost dezmembrată în 19 apartamente, cu stare de proprietate neschimbată, iar cu privire la 18 din cele 19 apartamentele rezultate în urma dezmembrării au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în cursul anului 2007.

Curtea de apel a apreciat că din starea de fapt expusă anterior și probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă că reclamanții au luat măsuri active de comercializare a imobilelor (obținerea certificatului de urbanism în anul 2006, a aprobării PUZ-ului prin Hotărârea nr. 389 din 30 noiembrie 2006 a Consiliului Local Sibiu, obținerea autorizației de construcție urmată de edificarea construcțiilor și vânzarea acestora în diverse stadii de finisare), astfel că se poate conchide că operațiunile de vânzare - cumpărare de construcții realizate de reclamanți în anul 2007 pot fi încadrate în noțiunea de activitate economică, în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., astfel cum aceasta era definită la momentul realizării acestor operațiuni, fiind în prezența unor măsuri active de comercializare, respectiv a repetării unor cicluri de operațiuni care conferă caracter continuu activității desfășurate.

Instanța a mai reținut că nu s-a probat că reclamanții ar fi folosit în scop personal construcțiile edificate, pe care le-au vândut ca și construcții noi, în sensul art. 141 alin. (2) lit. f) pct. 3 din C. fisc., obținând profit, astfel că activitatea acestora, de edificare a unor construcții pe care nu le-au folosit în scop personal, poate fi caracterizată ca activitate economică în sensul C. fisc..

Curtea a apreciat că, drept consecință a acestui aspect, reclamanții au calitatea de persoană impozabilă în sensul art. 127 alin. (1) din C. fisc., iar concluzia organului fiscal, potrivit căreia reclamanții aveau obligația de a se înregistra în scop de TVA la data de 01.05.2007, conform art. 152 alin. (6) și 153 alin. (1) din C. fisc., având în vedere momentul începerii activității economice și depășirea plafonului după primele operațiuni efectuate, apare ca fiind corectă.

Curtea a reținut că, prin raportare la textele legale menționate anterior, apare ca fiind neîntemeiată susținerea reclamanților conform căreia anterior datei de 01.01.2010 nu exista cadru legal pentru aplicarea TVA în cazul activităților de înstrăinare bunuri imobile de către persoanele fizice, că aceștia trebuiau să se înregistreze în scop de TVA la data de 10.04.2007, conform art. 152 alin. (6) și 153 alin. (1) din C. fisc., având în vedere că depășirea plafonului s-a realizat la data de 31.03.2007, după încasarea avansurilor în lunile februarie și martie, realizând un venit superior plafonului de 35.000 euro.

Susținerile reclamanților în sensul necesității analizării tranzacțiilor controlate prin distribuirea egală a prețului între cei doi soți au fost apreciate ca fiind lipsite de temei juridic, curtea statuând că, în conformitate cu prevederile art. 30 din Codul familiei, în timpul căsătoriei bunurile sunt dobândite și deținute în comun, fără a se putea cunoaște până la momentul efectuării partajului cota parte de proprietate a fiecărui soț și, respectiv, cota parte din prețul obținut din vânzarea unor bunuri comune.

S-a arătat că prezumția că soții au dobândit în timpul căsătoriei bunurile în cotă comună de contribuție are caracter relativ și prezintă relevanță în caz de partaj al bunurilor, astfel că plafonul de 35000 euro, pentru a cărui depășire se naște obligația de înregistrare în scop de TVA, nu poate fi analizat individual, pe fiecare soț, ci la nivelul familiei, care, în materie de TVA, acționează ca o asociere în scopuri comerciale, fără personalitate juridică, asimilată de către dispozițiile art. 127 alin. (10) din C. fisc. cu o asociere în participațiune.

În raport de dispozițiile pct. 3 alin. (6) ale Titlului VI din H.G. nr. 44/2004, care prevăd că în situația în care bunurile imobile sunt deținute în coproprietate de o familie, dacă există obligația înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri imobile, unul din soți va fi desemnat să îndeplinească această obligație, precum și în raport de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, s-a reținut că tranzacțiile au fost efectuate de ambii soți, astfel că în mod corect reclamantul A. a fost desemnat să îndeplinească această obligație.

Ca urmare, s-a concluzionat că emiterea actelor atacate pe numele reclamantului, în condițiile în care acestea se referă la acte juridice încheiate de reclamant alături de soția sa, nu constituie un motiv de nelegalitate a acestora, reclamanții neputând fi considerați persoane impozabile separate, caz în care, într-adevăr, se impune ca inspecția fiscală, și respectiv actele fiscale, să se realizeze și, respectiv să se emită, separat, pentru fiecare persoană impozabilă.

Curtea a apreciat că nu este întemeiată nici susținerea conform căreia noțiunea de "exploatare a unor bunuri" exclude activitatea de vânzare, deoarece normele metodologice citate anterior fac referire expresă și la activitățile de vânzare a unor bunuri proprietate personală, inclusiv locuințe proprietate personală, iar definiția cuvântului din DEX se referă la noțiunea largă de "punere în valoare a unui bun".

S-a arătat că, referitor la modul de calcul al TVA, reclamanții au invocat prevederi care se aplică în cazul în care prețul plătit de cumpărător include și TVA, însă, curtea a apreciat că, în situația în care părțile nu au convenit nimic cu privire la TVA, aceasta se determină prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrării, așa cum corect a stabilit organul fiscal.

În ceea ce privește neluarea în calcul a dreptului de deducere a TVA-ului aferent achizițiilor, drept prevăzut de art. 145 alin. (2) C. fisc., curtea a arătat că acest aspect nu face obiectul prezentei cauze, iar exercitarea acestui drept nu este împiedicată de soluția ce se va pronunța în cauză, reclamanții având de urmat procedura prevăzută pentru obținerea TVA deductibil.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanței de fond este criticabilă sub aspectul interpretării și aplicării normelor fiscale incidente raportat la situația dedusă judecății.

Recurenții-reclamanți invocă lipsa calității acestora de persoane impozabile din punct de vedere al TVA, respectiv inexistența unei activități economice.

Arată recurenții că, în calitate de soți și nu de comercianți asociați în participațiune, au achiziționat în anul 2006 terenul de construcții situat în Str. Prof. Aurel Decei, iar în baza Autorizației de construire nr. 1367/2006 emisă de Primăria Municipiului Sibiu, au edificat o singură casă de locuit, pe care ulterior au dezmembrat-o în 19 apartamente, din care 18 le-au vândut unor persoane fizice și unul l-au păstrat în proprietate.

Astfel, apreciază recurenții, nu se poate reține intenția acestora de a desfășura activitate economică din care să obțină un venit cu caracter de continuitate, realizarea construcției având caracter ocazional.

Arată recurenții că nu se situează în nici una dintre categoriile de activități definite în mod expres de art. 127 alin. (2) din C. fisc., că nu au autorizarea efectuării acestor activități, nefiind înregistrați la Oficiul Registrului Comerțului ca și persoane care desfășoară activități comerciale.

Subliniază recurenții că și normele metodologice de aplicare a art. 127 alin. (2) prevăd în mod expres că vânzarea de imobile proprietate personală nu constituie activitate economică, iar caracterul de continuitate prevăzut de aceleași norme se referă la exploatarea bunurilor corporale și nicidecum la vânzarea de imobile proprietate personală.

În opinia recurenților, căsătoria și vânzările de imobile de către soți au caracter civil și nu pot fi încadrate în sfera operațiunilor comerciale, iar vânzarea de bunuri imobile în anul 2007 au efectuat-o în calitate de coproprietari, fiind soț și soție, și nu de asociați în participațiune, așa cum a susținut organul fiscal.

Mai arată recurenții că, C. fisc., de la intrarea în vigoare, 01.01.2004 și până la 01.01.2010, perioadă înăuntrul căreia aceștia au fost controlați, nu a reglementat situațiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile din patrimoniul personal devin persoane impozabile, din punct de vedere al TVA.

Se arată în motivele de recurs că, la nivelul Uniunii Europene, taxa pe valoare adăugată este reglementată prin Directiva 112/2006/CE privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, iar statul român a înțeles să nu urmeze recomandările directivei în perioada 2007-2009, ci le-a transpus în legislația națională doar prin O.U.G. nr. 109/2009, care a intrat în vigoare la 01.01.2010.

Subliniază recurenții că până la 01.01.2010, atât C. fisc., cât și Normele de aplicare a acestuia, în cazul obținerii de venituri din vânzarea de bunuri imobile de către persoane fizice, nu a definit noțiunea de "caracter de continuitate".

Această noțiune a fost introdusă prin H.G. nr. 1620/2009, publicată în M.O. nr. 927 din 31 decembrie 2009, intrată în vigoare la 01.01.2010, act normativ care prevede inclusiv faptul că vânzarea de părți dintr-un imobil are caracter de continuitate, chiar dacă este un singur imobil, dar, apreciază recurenții, această prevedere nu poate fi aplicată retroactiv pentru anul 2007, când aceștia au efectuat vânzarea locuințelor proprietate personală.

În ceea ce privește problema existenței obligației de plată a TVA și a majorărilor de întârziere în anul 2007, recurenții arată că vânzarea de către orice persoană a unei construcții sau a terenului pe care era construită era operațiune scutită de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

Astfel, recurenții apreciază că scutirea de taxă a operat pentru operațiunea de vânzare de locuințe, deoarece aceștia nu au exercitat dreptul de deducere aferent achizițiilor de materiale și prestări servicii, care au concurat la realizarea imobilului, proprietatea lor, și nici nu au avut dreptul de deducere, nefiind înregistrați în scopuri de TVA în 2007 și nici la încheierea actelor de impunere.

În ceea ce privește calculul greșit al TVA, recurenții subliniază faptul că organul fiscal a calculat în mod greșit TVA, aplicând cota standard de 19% asupra prețului declarat în contractele de vânzare cumpărare și încasat de aceștia.

Arată recurenții că au efectuat vânzarea de imobile proprietate personală către persoane fizice în baza unor contracte de vânzare-cumpărare reglementate de C. civ., pentru care nu a fost necesară emiterea facturii ca document justificativ; că TVA este neutră, se achită de cumpărător și, în cazul unei persoane fizice care achiziționează un bun, este inclusă în prețul plătit, astfel că procedeul ce ar fi trebuit aplicat, în situația în care s-ar fi datorat TVA, ar fi fost cel al sutei mărite, procedeu descris la pct. 23 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304<SUP>1</SUP> din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a deciziei de impunere nr. 2205 din 24 februarie 2010, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală Sibiu, prin care s-au stabilit în sarcina reclamanților obligații suplimentare de plată în sumă de 808.099 RON, din care suma de 415.026 RON reprezintă TVA, iar suma de 393.073 RON reprezintă majorări de întârziere, precum și a deciziei nr. 43 din 26 martie 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, prin care a fost respinsă contestația împotriva deciziei de impunere.

Prin sentința recurată în prezenta cauză, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, considerând că activitatea reclamanților este una economică în sensul legii fiscale, aceștia fiind persoane impozabile în scop de TVA.

Motivele de recurs invocate de recurenții-reclamanți vizează, în principal, anularea actelor contestate pentru că nu au calitatea de persoană impozabilă, iar, în subsidiar, vizează problema existenței obligației de plată a TVA și a majorărilor de întârziere, respectiv aspectul calculului greșit al TVA.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este fondat numai în parte, deoarece soluția instanței de fond, prin care s-a considerat că aceștia au calitatea de persoană impozabilă în scop de TVA, este legală și temeinică.

În actele fiscale contestate s-a reținut că reclamanții au efectuat tranzacții imobiliare în perioada 01.05.2007 - 30.06.2009, desfășurând de o manieră independentă activitate în domeniul exploatării bunurilor corporale imobile, care din punct de vedere fiscal reprezintă activitate economică desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, pentru care dobândesc calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, aspecte reținute și de instanța de fond.

În cadrul motivelor de recurs formulate, reclamanții au invocat faptul că până la modificarea adusă art. 127 prin O.U.G. nr. 109/2009 nu erau reglementate în mod clar și precis situațiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare de bunuri imobile devin persoane impozabile din punct de vedere al TVA, dar o prezentare a cadrului legislativ aplicabil pentru perioada anterioară datei de 01.01.2010 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 109/2009 de modificare a C. fisc.) dovedește contrariul.

Conform art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc.:

"(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate".

În aplicarea prevederilor art. 127 alin. (2) C. fisc., în H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a C. fisc. se prevede că:

"În sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.: obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.. Transferul bunurilor sau serviciilor achiziționate în scop personal de persoanele fizice în patrimoniul comercial în scopul utilizării pentru desfășurarea de activități economice, nu este o operațiune asimilată unei livrări de bunuri/prestări de servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă bunurilor/serviciilor respective prin aplicarea procedurii de ajustare prevăzută la art. 148 și 149 din C. fisc.".

Art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc. nu a fost modificat începând cu anul 2007, anul aderării României la UE, ci a fost introdus un nou aliniat la acest articol (art. 127 alin. (21) în anul 2009, prin care s-a prevăzut că "Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme".

Într-adevăr, așa cum susțin și recurenții, începând cu 01.01.2010 au fost modificate și Normele metodologice de aplicare a C. fisc. (prin H.G. nr. 1620/2009, cu aplicare de la 01.01.2010) și au fost detaliate situațiile în care persoanele fizice devin persoane impozabile.

Din interpretarea dispozițiilor legale și a probelor administrate rezultă că recurenții-reclamanți au realizat activități economice de o manieră independentă care nu au fost utilizate în scopuri personale, ci pentru obținerea de venituri cu caracter de continuitate și, astfel, au dobândit calitatea de persoană impozabilă în scop de TVA.

Față de susținerile recurenților-reclamanți ce vizează cadrul legislativ în materie și lipsa de claritate a acestuia anterior anului 2010, se constată că acestea sunt nefondate.

Aceste dispoziții legale au făcut obiectul analizei Curții de Justiție a Uniunii Europene, chiar în cauza pentru care a fost suspendată judecata prezentului recurs, respectiv C-183/14 și s-a precizat de către instanța europeană că "nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții de drept național nu stabilesc în mod suficient de clar și precis că livrarea unei construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită poate, în anumite cazuri, să fie supusă TVA-ului".

Referitor la momentul la care recurenții-reclamanți au dobândit această calitate, pentru că există critici în această privință în recursul declarat de reclamanți, se impune să se stabilească legalitatea hotărârii instanței de fond.

Organele de control fiscale au stabilit că obligația de plată a TVA revine reclamanților începând cu data de 01.05.2007, deoarece în luna martie 2007 au realizat o cifră de afaceri în sumă totală de 155.279 RON, depășind plafonul de 119.000 RON, echivalentul a 35.000 euro, calculat la cursul de schimb de la data aderării.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar rezultă că, într-adevăr, acest plafon a fost depășit în luna martie 2007, iar potrivit art. 152 alin. (3) teza I C. fisc., forma în vigoare la acel moment:

"Persoanele impozabile care depășesc în cursul unui an fiscal plafonul de scutire, sunt obligate să solicite înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoare adăugată în regim normal, în termen de 10 zile de la data constatării depășirii".

În condițiile în care instanța de fond a reținut desfășurarea de către reclamanți a activităților economice în sensul art. 127 C. fisc., nu se poate aprecia că data înregistrării ca plătitor de TVA de către reclamanți este alta decât cea la care a fost depășit plafonul prevăzut de C. fisc. pentru scutire, mai ales că la calculul plafonului a cărui depășire duce la dobândirea calității de plătitor de TVA, se iau toate valorile tranzacțiilor efectuate, chiar dacă ele erau scutite de plata TVA, iar actele fiscale contestate, din acest punct de vedere, sunt întocmite cu respectarea prevederilor legale.

În speța de față, tranzacțiile derulate de recurenți intră în mod cert în sfera de aplicare a prevederilor art. 127 alin. (2) din C. fisc. Cu toate acestea, recurenții nu s-au înregistrat în scopuri de TVA după depășirea plafonului de scutire la data de 31 martie 2007, motiv pentru care în mod corect s-a dat eficiență dispozițiilor art. 153 alin. (7) din cod, potrivit cărora "organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu."

Prin urmare, nu vor fi reținute criticile recurenților-reclamanți ce se referă la momentul de la care aveau obligația de a se înregistra ca plătitor de TVA, însă sunt fondate criticile acestora ce vizează baza impozabilă pentru care a fost calculată TVA și majorările aferente.

Chiar dacă actele fiscale sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calității de persoană impozabilă și al desfășurării de activități cu caracter de continuitate, în raport de răspunsul dat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la întrebarea preliminară în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, întrebare adresată de Înalta Curte referitoare la modul de calcul al TVA aferent acestor genuri de tranzacții, se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 7.11.2013, a stabilit că:

"atunci când prețul bunului a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA-ului datorat pentru operațiuni supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA-ul solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA-ul".

Având în vedere aceste concluzii, organele fiscale au procedat incorect când au aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării și, de aceea, pentru refacerea calculelor, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare și, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 314 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că situația de fapt nu este pe deplin stabilită și se impune efectuarea unei expertize de specialitate, va fi admis recursul, va fi casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 362/2012 din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2015.