ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5811/2013

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 331/201 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R.E.A. și R.D.A. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu, a anulat în parte raportul de inspecție fiscală nr. AA/2010, decizia de impunere nr. 113/2010 și pe cale de consecință a exonerat reclamanții de la plata sumei de 12.392 RON reprezentând majorări de întârziere aferente debitului reprezentând TVA. Totodată, au fost menținute ca legale actele fiscale întocmite pentru suma de 379.248 RON reprezentând TVA și suma de 312.315 RON reprezentând majorări de întârziere.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia de impunere nr. BB/31 mai 2010 emisa de pârâtă și întocmită în baza raportului de inspecție fiscală nr. AA/2010, s-a reținut că reclamanții datorează bugetului de stat suma de 379.248 RON TVA și 324.707 RON majorări de întârziere. Reclamanții au urmat procedura administrativa de contestare a actelor fiscale de impunere, iar prin decizia nr. 113/2010 a fost respinsa contestația.

Pe fondul cauzei, reține instanța de fond că organele fiscale au apreciat ca reclamanții, care au edificat în perioada 01 ianuarie 2006 - 3 decembrie 2009, în baza a 8 autorizații de construire, 33 de apartamente din care au vândut 32 de apartamente, au desfășurat activitate economica in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel ca au devenit persoană impozabilă din perspectiva TVA și s-a apreciat ca livrarea bunurilor s-a realizat în numele asocierii, potrivit art. 125 1 alin. (1) pct. 18, art. 127 alin. (9) și (10) din C. fisc., având obligația de a se înscrie ca plătitori de TVA, potrivit art. 153 din C. fisc., prin depășirea plafonului cifrei de afaceri, potrivit art. 152 alin. (1) din C. fisc.

Analizând probele administrate în cauză, instanța de fond constată că, expertul desemnat a efectua o expertiză contabilă, în interpretarea dispozițiile art. 127 din C. fisc., din punctul de vedere al aplicării TVA, a opinat în sensul că persoanele fizice nu pot fi considerate ca plătitoare de TVA, deoarece nu au calitatea de comercianți, veniturile obținute nu au caracter de continuitate iar concluziile organului fiscal se bazează pe analogii și prezumții. Același expert apreciază că reclamanții au calitatea de soți, iar din punctul de vedere al C. fisc. nu pot fi tratați ca asociați, contrar celor susținute de pârâtă, și anume faptul că potrivit modificărilor aduse C. fisc. prin O.U.G. nr. 106/2007, ambii soți, în calitate de persoane fizice trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A.

În privința verificărilor efectuate asupra cifrei de afaceri pentru fiecare an și stabilirea datei la care reclamanții aveau obligația să se înregistreze ca plătitori de TVA, în expertiză se arată ca pentru anul 2006, reclamanții au obținut un venit de 240.215 RON, peste plafonul de 200.000 RON, astfel ca trebuiau sa se înregistreze ca plătitori de TVA la data de 01 noiembrie 2006; pentru anul 2007, reclamanții au înregistrat un venit de 412.950 RON, peste plafonul de 119.000 RON stabilit de art. 152 din C. fisc., având obligația de înregistrare la data de 01 iulie 2007; pentru anul 2008, in urma depășirii plafonului, reclamanții aveau obligația de a se înregistra la data de 01 septembrie 2008. Totodată, expertul a mai apreciat ca in cauza, că organele fiscale trebuiau sa aplice cota de TVA de 19% la valoarea tranzacțiilor și nu prin folosirea procedeului sutei mărite, potrivit art. 23 alin. (2) din H.G.

nr. 44/2004, prin considerarea taxei inclusa în prețul de vânzare. În speță, instanța de fond reține că reclamanții au obținut cele opt autorizații de construire de mansarde pe blocurile de locuințe și pentru executarea imobilului casa de vacanta P+E+M, pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp, 2006-2009, fiind realizate 33 de apartamente, din care au fost înstrăinate 32. Consideră judecătorul fondului că reclamanții au urmărit, astfel, obținerea de venituri, ceea ce conferă operațiunilor realizate caracter economic, din punctul de vedere al C. fisc., care nu instituie condiția pentru ca o persoana sa devina plătitoare de taxa sa fie înregistrata ca și comerciant, ci se refera la persoana impozabila care desfășoară in mod repetat activitatea de livrare de bunuri, cu scopul determinat de a obține venit cu caracter de continuitate.

Se mai reține că reclamanții au calitatea de soți, regimul juridic al comunității de bunuri fiind cel al devălmășiei, potrivit dispozițiilor C. fam., în vigoare in momentul realizării tranzacțiilor, așa încât din punct de vedere fiscal s-a apreciat corect ca fiind asocierea a doua persoane, ce au efectuat investiții și au angajat costuri pentru obținerea de venituri din vânzarea de imobile.

Din punctul de vedere al datei la care reclamanții aveau obligația sa se înregistreze ca plătitori de TVA, fiind o operațiune cu caracter de continuitate ce s-a desfășurat pentru perioada 2006-2009, s-a stabilit ca la data de 31 octombrie 2006 s-a realizat o cifra de afaceri in suma de 240.206 RON, care depășește plafonul de scutire de TVA de 200.000 RON, iar obligația de înregistrare era la data de 10 noiembrie 2006. Baza impozabila a fost determinata de organele fiscale prin estimare la suma de 1.996.042 RON, fiind aplicata cota procentuala de 19% la prețul de vânzare al imobilelor, fiind apreciat TVA-ul ca inclus in preț, in lipsa stipulației contrare a parților, nefiind aplicat procedeul sutei mărite.

În privința modului de aplicare a cotei standard de 19% asupra bazei de impozitare, se reține că au fost aplicate prevederile art. 140 din C. fisc. pentru operațiuni impozabile care nu sunt scutite de taxa sau care nu sunt supuse cotei reduse. Astfel, constată instanța de fond că expertul a verificat debitele datorate bugetului de stat raportat la modalitatea de calcul realizată de organele fiscale, și a stabilit ca reclamanții datorează suma de 379.245 RON TVA și 312.315 majorări de întârziere, aspect ce nu a fost contestat de parata, astfel ca a apreciat că se impune exonerarea reclamanților doar de la plata sumei de 12.392 RON majorări de întârziere. 2. Recursurile declarate în cauză Împotriva sentinței nr. 331/2011 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanții R.E.A.

și R.D.A. cât și pârâta D.G.F.P. Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 C. proc. civ. 1. Prin recursul formulat recurenta D.G.F.P. Sibiu susține că hotărârea instanței de fond a fost data cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 156 1 din Legea nr. 571/2003 și ale art. 120 C. proc. fisc. Astfel, se arată că starea de fapt reținută în actele administrative de impunere, în baza căreia organele fiscal au apreciat că activitatea desfășurată este o activitate impozabilă în sensul TVA, în raport de dispozițiile art. 127 alin. (1) - (2) din C. fisc., este corectă, având în vedere că activitatea de vânzare a acestor apartamente a fost efectuată cu scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, și cât timp tranzacțiile au fost efectuate continuu și cu urmărirea realizării de venituri.

În ceea ce privește calculul TVA în valoare de 379.248 RON, recurenta arată că deși instanța de fond a validat concluziile impunerii fiscal înscrise în actele administrative încheiate și implicit a validat calculul majorărilor efectuate de expertul contabil în mod greșit a procedat la exonerarea recurenților-reclamanți de la plata sumei de 12.392 RON majorări în condițiile în care din calculul efectuat de expert rezultă că majorările de întârziere sunt în valoare de 321.315 RON. În acest sens susține recurenta că și dacă instanța de recurs ar considera că s-a strecurat în hotărâre o eroare materială, în loc de 312.315 RON, s-ar înscrie majorările corecte de 321.315 RON, se impune admiterea recursului și modificarea hotărârii greșite.

Printr-o altă critică formulate recurenta susține că atât instanța de fond cât și expertul au validat tratamentul fiscal și modul de calcul al TVA pe perioada calendaristică lună dar nu au observat că majorările au fost calculate pentru perioada fiscală trimestrul ori această modalitate de calcul este greșită și este data cu încălcarea dispozițiilor art. 156 1 alin. (1) - (2) și (4) din C. fisc. În acest sens se arată că în condițiile în care reclamanții nu au colaborat cu organele fiscal și nu au făcut nici un fel de declarații dintre cele prevăzute de C. fisc. organele fiscal au fost obligate să estimeze cuantumul veniturilor reclamanților și să stabilească perioada fiscal lunară, astfel că majorările de întârziere nu pot fi calculate decât lunar, iar calculul efectuat de expert este greșit și se impune înlăturarea lui și menținerea obligației fiscal în valoare de 324.707 RON.

2. Prin recursul comun formulat de recurenții R.E.A. și R.D.A. se susține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică fiind incidente, în cauză, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții-reclamanți a arătat următoarele: Astfel, recurenții, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susțin că instanța de fond a analizat exclusiv speța dedusă judecății prin prisma concluziilor intimatei și nu prin prisma adevărurilor dovedite prin concluziile raportului de expertiză, iar, în motivarea data argumentează înlăturarea aproape in integrum, fără o motivare adecvată, a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, în condițiile în care intimata nu a adus apărări, probe și nu a contestat concluziile respectivului raport.

Printr-o altă critică formulată, pe fondul cauzei, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a soluționat cauza fără a tine cont de un fapt argumentat, motivat și probat în apărare, și anume că obligația lor de plată a TVA trebuie tratată în mod individual pentru fiecare dintre recurenți (ceea ce determină o altă data de depășire a plafonului), neretroactivând legea, aspect ce ar fi condus la admiterea acțiunii. În acest sens, consideră recurenții că au probat, în cauză, faptul că trebuiau tratați ca și comercianți în mod distinct neavând relevanță calitatea de soți astfel că data la care devin plătitori de TVA, prin depășirea plafonului, este alta decât cea luată în apreciere de către organul fiscal.

Având în vedere că lucrarea de specialitate prezintă în mod detaliat argumentele din punct de vedere fiscal în ceea ce privește dobândirea calității de comerciant în mod distinct, independent de celălalt covânzător-soț susțin recurenții că argumentele lor sunt dovedite prin prisma acestor concluzii. Pe de altă parte, în opinia recurenților, discutabilă este și valoarea la care se aplică cota TVA, așa cum s-a arătat și în cuprinsul acțiunii și, totodată, și dreptul lor privind deducerea TVA, potrivit pct. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Astfel, se artă că organele fiscale au aplicat cota TVA pornind de la premiza că prețul de vânzare cuprins în contracte este prețul fără TVA, ceea ce a determinat un calcul greșit, total eronat.

În această accepțiune, așa cum a arătat și expertul desemnat în cauză, ignorând principiul neretroactivității legii în timp și principiul calificării în mod distinct a dobândirii calității de comerciant, obligația de plată TVA trebuia determinate pornind de la idea că prețul din actele translative de proprietate este prețul final - preț care include TVA, iar în această accepțiune cota TVA trebuie scăzută din preț. Printr-o ultimă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că dezlegarea data pricinii este mai mult prezentarea unei biografii care indică sediul materiei și nu relevă o analiză temeinică a cauzei, prin prisma probelor administrate de părți, ceea ce a condus instanța de fond spre o interpretare greșită a actelor deduse judecății, cu schimbarea naturii și înțelesului vădit neîndoielnic al acestora.

3. Hotărârea instanței de recurs Înalta Curte examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluția de admitere în parte a acțiunii, pronunțată de instanța de fond fiind corectă, în considerarea celor ce urmează Astfel, recurenții-reclamanți R.E.A. și de R.D.A. au supus controlului de legalitate, în condițiile art. 218 alin. (2) din C. proc. fisc., Decizia nr. 113 din 17 august 2010 a D.G.F.P. a județului Sibiu prin care, în cadrul procedurii administrativ fiscale, li s-a respins ca neîntemeiată contestația formulată împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscal suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. BB din 31 mai 2010 emisă de D.G.F.P.

a județului Sibiu, activitatea de inspecție fiscaă - serviciul inspecție fiscal persoane fizice, pentru suma de 703.955 RON compusă din taxă pe valoarea adăugată în cuantum de 379.248 RON și majorări de întârziere aferente, în sumă de 324.707 calculate pentru o serie de tranzacții imobiliare efectuate în perioada 05 iunie 2006 - 31 decembrie 2009. Prima instanță, pentru argumentele expuse rezumativ la pct. 1, a concluzionat în sensul legalității actelor administrative fiscal contestate, în ceea ce privește stabilirea stării de fapt fiscale precum și a unor obligații de plată în suma de 379.248 RON reprezentând TVA și de 312.315 RON majorări de întârziere, apreciind, doar că se impune exonerarea recurenților-reclamanți de la plata unei părți din cuantumul penalităților calculate, (12.392 RON), însușinduși, în acest sens calculul expus în raportul de expertiză contabilă (varianta i din răspunsul la obiectivul 3) depus la dosarul cauzei.

Această concluzie este corectă, ea fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Astfel, analizând criticile formulate de recurenți în raport cu baza factuală astfel descrisă, Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenți, că sentința atacată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale precum și evaluarea adecvată a materialului probator, instanța de fond ajungând la concluzia corectă că doar obligațiile fiscale în cuantum de 379.248 RON reprezentând TVA și suma de 312.315 RON reprezentând majorări de întârziere, stabilite în sarcina recurenților-reclamanți, calculate pentru o serie de tranzacții imobiliare efectuate în perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009 sunt legale, urmând a fi înlăturate toate criticile formulate de recurenți, în considerarea celor ce urmează: 3.1 În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă D.G.F.P.

a județului Sibiu, Înalta Curte constată că se susține nelegalitatea hotărârii recurare sub aspectul exonerării recurenților-reclamanți de la plata sumei de 12.392 RON reprezentând penalități de întârziere, susținându-se în acest sens atât ipoteza unei erori materiale cât și greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 156 1 din Legea nr. 571/2003 și ale art. 120 C. proc. fisc. Înalta Curte, constată că, instanța de fond, în urma analizei materialului probator administrat în cauză, și-a însușit, în parte concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv varianta i din răspunsul la obiectivul 3, apreciind, astfel că, cuantumul corect al obligațiilor de plată stabilite în sarcina recurenților-reclamanți, cu titlul de penalități de întârziere, calculate pentru perioada 26 aprilie 2007 - 31 mai 2010, este de 312.315 RON și nu de 324.707 RON, cum s-a reținut în actele administrative fiscal contestate.

Cum suma de 12.392 RON, de care au fost exonerați recurenții - reclamanți rezultă dintr-un simplu calcul matematic (324.707 - 312.315 = 12.392) vor fi înlăturate susținerea recurentei-pârâte cu privire la strecurarea unei erori materiale sub aspectul cuantumului penalităților în dispozitivul hotărârii recurate. Vor fi înlăturate și criticile referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. art. 156 1 din Legea nr. 571/2003 și ale art. 120 C. proc. fisc., în condițiile în care, din lecturarea răspunsului la obiectivul 2, în variant însușită de instanța de fond, rezultă că, calculul penalităților aferente s-a făcut în raport de numărul de zile de întârziere calculate până la data încheierii inspecției fiscal adică 31 mai 2010. 3.2 Din analiza motivelor de recurs, formulate de recurenții-reclamanți R.E.A.

și de R.D.A. rezultă că, recurenții-reclamanți nu contestă faptul că tranzacțiile imobiliare pe care le-au desfășurat în perioada 26 aprilie 2007 - 31 mai 2010, reprezintă activități economice desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, și implicit dobândirea calității de persoane impozabilă în sensul art. 127 C. fisc., cu obligația de înregistrare în scopuri de TVA, achiesând în această privință la dezlegarea dată de Curtea de Apel, așa încât aceste aspect dobândind autoritate de lucru judecat nu vor mai face obiectul prezentei analize. 3.2.1.

Ceea ce critică, în principal, pe fondul cauzei, recurenții-reclamanți este faptul că atât organele fiscal cât și instanța de fond, în mod greșit i-au tratat, din punct de vedere fiscal, în raport de tranzacțiile imobiliare desfășurate în perioada de referință, ca și o singură persoană impozabilă, obligată să se înregistreze ca plătitor de TVA, în virtutea calității de soți, ceea ce, în opinia lor, a condus la stabilirea unor obligații fiscal în mod nelegal. Prin urmare, Înalta Curte are a se pronunța asupra corectei aplicări, în cauză, a dispozițiilor art. 125 1 alin. (1) pct. 11 și art. 127 alin. (9) și (10) din C. fisc., în raport de calitatea de soți a recurenților - reclamanți. Astfel, văzând dispozițiile art. 30 C. fam.

(în vigoare la epoca faptelor) prin care se instituie în mod obligatoriu regimul comunității de bunuri, în timpul căsătoriei, indiferent dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei , soții având un drept de proprietate în devălmășia asupra bunurilor mobile sau imobile astfel dobândite, Înalta Curte constată că reclamanții-reclamanți, în calitate de soți, în mod corect, au fost tratați, din punct de vedere fiscal, în raport de tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada de referință, ca o singură persoană impozabilă din perspectiva TVA, în temeiul art. 125 1 alin. (1) pct. 11 și art. 127 alin. (9) și (10) C. fisc.

Este de domeniul evidenței că a accepta susținerile recurenților-reclamanți, în sensul că se impuse a fi tratați ca și două persoane impozabile diferite, cu drepturi și obligații distincte, ar presupune acceptarea ideii că, în timpul căsătoriei, un soț ar putea dispune asupra unui drept de proprietate în devălmășie în nume propriu, așadar independent față de celălalt soț, ceea ce contravine caracterului obligatoriu și unic al regimului comunității de bunuri consacrat de art. 30 alin. (1) C. fam., ceea ce nu poate fi acceptat.

Prin urmare, cum în mod corect instanța de fond, în acord cu organele fiscale, a apreciat că, dat fiind regimul juridic al comunității de bunuri, recurenților-reclamanți, în calitate de soți, au acționat din punct de vedere fiscal, în realizarea unor tranzacții imobiliare ca și o formă asociativă, ce atrage calitatea de persoană impozabilă unică, urmează a fi înlăturate, implicit, și criticile referitoare la stabilirea cifrei de afaceri (prin raportare la veniturile realizate de o singură persoană impozabilă și nu la veniturile separate realizate de fiecare dintre cei doi soți, în calitate de persoane impozabile distincte).

Așadar, cum recurenții-reclamanți, în calitate de unică persoană impozabilă, au desfășurat în perioada de referință, activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, prin care au depășit plafonul de scutire TVA (art. 152 alin. (1) și (6) C. fisc.) și nu au solicitat în termen înregistrarea în scopuri de TVA, potrivit art. 153 alin. (1) C. fisc., în mod corect organele fiscale au stabilit TVA de plată în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 44/2004, și au calculat penalități de întârziere potrivit art. 119 alin. (1) și art. 120 alin. (7) C. proc. fisc. În acest sens, Înalta Curte constatând că, în mod corect instanța de fond a reținut că pentru anul 2006 recurenții-reclamanți au realizat un venit asimilat cifrei de afaceri de 240.216 RON, superior plafonului de 200.000 RON prevăzut în art. 152 din C. fisc.

(forma în vigoare până la 31 decembrie 2006), așa încât aveau obligația să se înregistreze în scopuri de TVA începând cu data de 10 noiembrie 2006; pentru anul 2007, recurenții-reclamanți au înregistrat un venit de 412.950 RON, peste plafonul de 119.000 RON stabilit de art. 152 din C. fisc., având obligația de înregistrare la data de 01 iulie 2007; pentru anul 2008, in urma depășirii plafonului, recurenții-reclamanți aveau obligația de a se înregistra la data de 01 septembrie 2008; urmează a înlătura și criticile formulate de recurenții-reclamanți referitoare la datele depășirii plafonului de scutire TVA, în perioada 2006-2008 și implicit cu privire la data de la care erau obligații să se înregistreze în scopuri de TVA.

Totodată, în condițiile în care în conținutul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții-reclamanți, în perioada de referință, se regăsește înscris în mod expres doar noțiunea de preț de vânzare, fără a se menționa în mod expres că prețul include și TVA, iar recurenții-reclamanți nu au adus dovezi de natură a conduce la conturarea unei alte stări de fapt fiscale decât cea reținută în actele administrativ fiscal contestate, în mod corect organele fiscal, au determinat TVA colectată în sumă de 379.248 RON prin aplicarea cotei de 19% asupra prețului stabilit prin contractile de vânzare-cumpărare, respectiv la o bază impozabilă, în sumă de 1.996.042 RON, estimate în condițiile art. 6 și art. 7 C. fisc., în temeiul art. 140 alin. (1) din C. fisc., așa încât vor fi înlăturate și criticile formulate de recurenți pe acest aspect.

Prin urmare, nici cu privire la criticile recurenților-reclamanți circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu au fost prezentate argumente de natură a demonstra că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu greșita aplicare a legii. 3.2.2 Totodată, recurenții-reclamanți mai critică hotărârea instanței de fond atât sub aspectul calității motivării cât și în ceea ce privește interpretarea probatoriului administrat în cauză și implicit înlăturarea concluziilor raportului de expertiză. În ceea ce calitatea motivării Dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care au fost înlăturate cererile părților, au fost respectate de judecătorul fondului, aspect care rezultă din chiar considerentele sentinței recurate.

Chiar dacă, împărtășirea unui alt punct de vedere decât cel susținut de recurenții-reclamanți, ca și preluarea unei părți din apărările autorității pârâte nu este întotdeauna explicită, acest lucru nu este de natură a conduce la reformarea hotărârii recurate, în sensul solicitat de recurenții-reclamanți, în condițiile în care instanța de recurs și-a însușit soluția pronunțată de instanța de fond și a completat argumentele expuse în considerentele hotărârii recurate. Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat. În ceea ce privește înlăturarea greșită a concluziilor raportului de expertiză, de către instanța de fond, ceea ce a condus, în opinia recurenților-reclamanți, la pronunțarea unei sentințe nelegale.

Această critică nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicate de recurentă, aprecierea probelor reprezentând activitatea proprie, a fiecărui magistrat de a cântări materialul probator administrat, de a decela asupra acestuia, luând în considerare susținerile părților. În speță, chiar dacă prima instanță nu și-a argumentat detaliat concluziile cu privire la valoarea probatorie a expertizei contabile întocmite în cauză și nu a motivat de ce nu și-a însușit în întregime concluziile acesteia, nu poate conduce la concluzia că hotărârea recurată este nelegală numai pentru că părerea instanței nu concordă cu cea a recurenților - reclamanți sau a expertului, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 201 alin. (1) din C. proc.

civ. expertizele se dispun pentru „lămurirea unor împrejurări de fapt”, interpretarea și aplicarea dreptului la cazul concret fiind atributul exclusiv al instanței de judecată. În fine, nefondate sunt și criticile vizând incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme instanța de fond nu a schimbat cu nimic nici natura și nici înțelesul actelor juridice deduse judecății, ceea ce rezultă de altfel și din expunerea rezumativă a considerentelor, de mai sus, pronunțându-se în limitele investirii sale și raportat la obiectul acțiunii de față.

Având în vedere că prin cele două cereri de recurs formulate de fiecare din părțile litigante au fost reluate susținerile și apărările prezentate și în fața primei instanțe, fiind exprimată în acest sens nemulțumirea fie pentru neadmiterea în totalitate a acțiunii, fie pentru admiterea parțială a pretențiilor reclamantei, iar în fața Înaltei Curți nu au fost aduse argumente faptice sau legale suplimentare și convingătoare, se constată că nu există motive pentru reformarea sentinței pronunțate de instanța de fond, care a aplicat corect dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anulând în parte actele administrativ fiscale contestate. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de R.E.A. și de R.D.A., respectiv de D.G.F.P. Sibiu împotriva sentinței nr. 331 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2013.