ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5811/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5811/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 331/201 din 2 noiembrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții R.E.A.

și R.D.A. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu, a anulat în parte raportul

de inspecție fiscală nr. AA/2010, decizia de impunere nr. 113/2010 și pe cale de

consecință a exonerat reclamanții de la plata sumei de 12.392 RON reprezentând majorări

de întârziere aferente debitului reprezentând TVA. Totodată, au fost menținute ca

legale actele fiscale întocmite pentru suma de 379.248 RON reprezentând TVA și suma

de 312.315 RON reprezentând majorări de întârziere.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia de impunere

nr. BB/31 mai 2010 emisa de pârâtă și întocmită în baza raportului de inspecție

fiscală nr. AA/2010, s-a reținut că reclamanții datorează bugetului de stat suma

de 379.248 RON TVA și 324.707 RON majorări de întârziere.

Reclamanții au urmat procedura

administrativa de contestare a actelor fiscale de impunere, iar prin decizia

nr. 113/2010 a fost respinsa contestația.

Pe fondul

cauzei, reține instanța de fond că organele fiscale au apreciat ca reclamanții,

care

au edificat

în perioada 01 ianuarie 2006 - 3 decembrie 2009, în baza a 8 autorizații de construire,

33 de apartamente din care au vândut 32 de apartamente, au desfășurat activitate

economica in scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel ca

au devenit persoană impozabilă din perspectiva TVA

și

s-a apreciat ca livrarea bunurilor s-a realizat în numele asocierii, potrivit

art. 125

1

alin. (1) pct. 18, art. 127 alin. (9) și (10) din C. fisc.,

având obligația de a se înscrie ca plătitori de TVA, potrivit art. 153 din C.

fisc., prin depășirea plafonului cifrei de afaceri, potrivit art. 152 alin. (1)

din C. fisc.

Analizând probele administrate

în cauză, instanța de fond constată că, expertul desemnat a efectua o expertiză

contabilă, în interpretarea dispozițiile art. 127 din C. fisc., din punctul de vedere

al aplicării TVA, a opinat în sensul că persoanele fizice nu pot fi considerate

ca plătitoare de TVA, deoarece nu au calitatea de comercianți, veniturile obținute

nu au caracter de continuitate iar concluziile organului fiscal se bazează pe analogii

și prezumții.

Același expert apreciază

că reclamanții au calitatea de soți, iar din punctul de vedere al C. fisc. nu pot

fi tratați ca asociați, contrar celor susținute de pârâtă, și anume faptul că potrivit

modificărilor aduse C. fisc. prin O.U.G. nr. 106/2007, ambii soți, în calitate de

persoane fizice trebuie să se înregistreze ca plătitor de T.V.A.

În privința verificărilor

efectuate asupra cifrei de afaceri pentru fiecare an și stabilirea datei la care

reclamanții aveau obligația să se înregistreze ca plătitori de TVA, în expertiză

se arată ca pentru anul 2006, reclamanții au obținut un venit de 240.215 RON, peste

plafonul de 200.000 RON, astfel ca trebuiau sa se înregistreze ca plătitori de TVA

la data de 01 noiembrie 2006; pentru anul 2007, reclamanții au înregistrat un venit

de 412.950 RON, peste plafonul de 119.000 RON stabilit de art. 152 din C. fisc.,

având obligația de înregistrare la data de 01 iulie 2007; pentru anul 2008, in urma

depășirii plafonului, reclamanții aveau obligația de a se înregistra la data de

01 septembrie 2008.

Totodată, expertul a mai

apreciat ca in cauza, că organele fiscale trebuiau sa aplice cota de TVA de 19%

la valoarea tranzacțiilor și nu prin folosirea procedeului sutei mărite, potrivit

art. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, prin considerarea taxei inclusa în prețul

de vânzare.

În speță, instanța de

fond reține că reclamanții au obținut cele opt autorizații de construire de mansarde

pe blocurile de locuințe și pentru executarea imobilului casa de vacanta P+E+M,

pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp, 2006-2009, fiind realizate 33

de apartamente, din care au fost înstrăinate 32.

Consideră judecătorul

fondului că reclamanții au urmărit, astfel, obținerea de venituri, ceea ce conferă

operațiunilor realizate caracter economic, din punctul de vedere al C. fisc., care

nu instituie condiția pentru ca o persoana sa devina plătitoare de taxa sa fie înregistrata

ca și comerciant, ci se refera la persoana impozabila care desfășoară in mod repetat

activitatea de livrare de bunuri, cu scopul determinat de a obține venit cu caracter

de continuitate.

Se mai reține că reclamanții

au calitatea de soți, regimul juridic al comunității de bunuri fiind cel al devălmășiei,

potrivit dispozițiilor C. fam., în vigoare in momentul realizării tranzacțiilor,

așa încât din punct de vedere fiscal s-a apreciat corect ca fiind asocierea a doua

persoane, ce au efectuat investiții și au angajat costuri pentru obținerea de venituri

din vânzarea de imobile.

Din punctul de vedere

al datei la care reclamanții aveau obligația sa se înregistreze ca plătitori de

TVA, fiind o operațiune cu caracter de continuitate ce s-a desfășurat pentru perioada

2006-2009, s-a stabilit ca la data de 31 octombrie 2006 s-a realizat o cifra de

afaceri in suma de 240.206 RON, care depășește plafonul de scutire de TVA de 200.000

RON, iar obligația de înregistrare era la data de 10 noiembrie 2006. Baza impozabila

a fost determinata de organele fiscale prin estimare la suma de 1.996.042 RON, fiind

aplicata cota procentuala de 19% la prețul de vânzare al imobilelor, fiind apreciat

TVA-ul ca inclus in preț, in lipsa stipulației contrare a parților, nefiind aplicat

procedeul sutei mărite.

În privința modului de

aplicare a cotei standard de 19% asupra bazei de impozitare, se reține că au fost

aplicate prevederile art. 140 din C. fisc. pentru operațiuni impozabile care nu

sunt scutite de taxa sau care nu sunt supuse cotei reduse.

Astfel, constată instanța

de fond că expertul a verificat debitele datorate bugetului de stat raportat la

modalitatea de calcul realizată de organele fiscale, și a stabilit ca reclamanții

datorează suma de 379.245 RON TVA și 312.315 majorări de întârziere, aspect ce nu

a fost contestat de parata, astfel ca a apreciat că se impune exonerarea reclamanților

doar de la plata sumei de 12.392 RON majorări de întârziere.

în cauză

Împotriva sentinței

nr. 331/2011 din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de

contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs

atât reclamanții R.E.A. și R.D.A. cât și pârâta D.G.F.P. Sibiu, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 C. proc. civ.

recurenta D.G.F.P. Sibiu susține că hotărârea instanței de fond a fost data cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 156

1

din Legea nr. 571/2003 și ale art.

120 C. proc. fisc.

Astfel, se arată că starea

de fapt reținută în actele administrative de impunere, în baza căreia organele fiscal

au apreciat că activitatea desfășurată este o activitate impozabilă în sensul TVA,

în raport de dispozițiile art. 127 alin. (1) - (2) din C. fisc., este corectă, având

în vedere că activitatea de vânzare a acestor apartamente a fost efectuată cu scopul

obținerii de venituri cu caracter de continuitate, și cât timp tranzacțiile au fost

efectuate continuu și cu urmărirea realizării de venituri.

În ceea ce privește calculul

TVA în valoare de 379.248 RON, recurenta arată că deși instanța de fond a validat

concluziile impunerii fiscal înscrise în actele administrative încheiate și implicit

a validat calculul majorărilor efectuate de expertul contabil în mod greșit a procedat

la exonerarea recurenților-reclamanți de la plata sumei de 12.392 RON majorări în

condițiile în care din calculul efectuat de expert rezultă că majorările de întârziere

sunt în valoare de 321.315 RON. În acest sens susține recurenta că și dacă instanța

de recurs ar considera că s-a strecurat în hotărâre o eroare materială, în loc de

312.315 RON, s-ar înscrie majorările corecte de 321.315 RON, se impune admiterea

recursului și modificarea hotărârii greșite.

Printr-o altă critică

formulate recurenta susține că atât instanța de fond cât și expertul au validat

tratamentul fiscal și modul de calcul al TVA pe perioada calendaristică lună dar

nu au observat că majorările au fost calculate pentru perioada fiscală trimestrul

ori această modalitate de calcul este greșită și este data cu încălcarea dispozițiilor

art. 156

1

alin. (1) - (2) și (4) din C. fisc.

În acest sens se arată

că în condițiile în care reclamanții nu au colaborat cu organele fiscal și nu au

făcut nici un fel de declarații dintre cele prevăzute de C. fisc. organele fiscal

au fost obligate să estimeze cuantumul veniturilor reclamanților și să stabilească

perioada fiscal lunară, astfel că majorările de întârziere nu pot fi calculate decât

lunar, iar calculul efectuat de expert este greșit și se impune înlăturarea lui

și menținerea obligației fiscal în valoare de 324.707 RON.

formulat de recurenții R.E.A. și R.D.A. se susține că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre nelegală și netemeinică fiind incidente, în cauză, motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor

formulate, recurenții-reclamanți a arătat următoarele:

Astfel, recurenții, invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susțin că instanța

de fond a analizat exclusiv speța dedusă judecății prin prisma concluziilor intimatei

și nu prin prisma adevărurilor dovedite prin concluziile raportului de expertiză,

iar, în motivarea data argumentează înlăturarea aproape in integrum, fără o motivare

adecvată, a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, în condițiile

în care intimata nu a adus apărări, probe și nu a contestat concluziile respectivului

raport.

Printr-o altă critică

formulată, pe fondul cauzei, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a soluționat

cauza fără a tine cont de un fapt argumentat, motivat și probat în apărare, și anume

că obligația lor de plată a TVA trebuie tratată în mod individual pentru fiecare

dintre recurenți (ceea ce determină o altă data de depășire a plafonului), neretroactivând

legea, aspect ce ar fi condus la admiterea acțiunii.

În acest sens, consideră

recurenții că au probat, în cauză, faptul că trebuiau tratați ca și comercianți

în mod distinct neavând relevanță calitatea de soți astfel că data la care devin

plătitori de TVA, prin depășirea plafonului, este alta decât cea luată în apreciere

de către organul fiscal.

Având în vedere că lucrarea

de specialitate prezintă în mod detaliat argumentele din punct de vedere fiscal

în ceea ce privește dobândirea calității de comerciant în mod distinct, independent

de celălalt covânzător-soț susțin recurenții că argumentele lor sunt dovedite prin

prisma acestor concluzii.

Pe de altă parte, în opinia

recurenților, discutabilă este și valoarea la care se aplică cota TVA, așa cum s-a

arătat și în cuprinsul acțiunii și, totodată, și dreptul lor privind deducerea TVA,

potrivit pct. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Astfel, se artă că organele

fiscale au aplicat cota TVA pornind de la premiza că prețul de vânzare cuprins în

contracte este prețul fără TVA, ceea ce a determinat un calcul greșit, total eronat.

În această accepțiune, așa cum a arătat și expertul desemnat în cauză, ignorând

principiul neretroactivității legii în timp și principiul calificării în mod distinct

a dobândirii calității de comerciant, obligația de plată TVA trebuia determinate

pornind de la idea că prețul din actele translative de proprietate este prețul final

- preț care include TVA, iar în această accepțiune cota TVA trebuie scăzută din

preț.

Printr-o ultimă critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că dezlegarea

data pricinii este mai mult prezentarea unei biografii care indică sediul materiei

și nu relevă o analiză temeinică a cauzei, prin prisma probelor administrate de

părți, ceea ce a condus instanța de fond spre o interpretare greșită a actelor deduse

judecății, cu schimbarea naturii și înțelesului vădit neîndoielnic al acestora.

de recurs

Înalta Curte examinând

sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile

legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză

motivele de nelegalitate invocate, soluția de admitere în parte a acțiunii, pronunțată

de instanța de fond fiind corectă, în considerarea celor ce urmează

Astfel, recurenții-reclamanți

R.E.A.

și de R.D.A. au supus controlului de legalitate, în condițiile art. 218 alin. (2)

din C. proc. fisc., Decizia nr. 113 din 17 august 2010 a D.G.F.P. a județului Sibiu

prin care, în cadrul procedurii administrativ fiscale, li s-a respins ca neîntemeiată

contestația formulată împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscal

suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. BB din 31 mai 2010 emisă de D.G.F.P.

a județului Sibiu, activitatea de inspecție fiscaă - serviciul inspecție fiscal

persoane fizice, pentru suma de 703.955 RON compusă din taxă pe valoarea adăugată

în cuantum de 379.248 RON și majorări de întârziere aferente, în sumă de 324.707

calculate pentru o serie de tranzacții imobiliare efectuate în perioada 05

iunie 2006 - 31 decembrie 2009.

Prima instanță, pentru

argumentele expuse rezumativ la pct. 1, a concluzionat în sensul legalității actelor

administrative fiscal contestate, în ceea ce privește stabilirea stării de fapt

fiscale precum și a unor obligații de plată în suma de 379.248 RON reprezentând

TVA și de 312.315 RON majorări de întârziere, apreciind, doar că se impune exonerarea

recurenților-reclamanți de la plata unei părți din cuantumul penalităților calculate,

(12.392 RON), însușinduși, în acest sens calculul expus în raportul de expertiză

contabilă (varianta i din răspunsul la obiectivul 3) depus la dosarul cauzei.

Această concluzie este

corectă, ea fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Astfel, analizând criticile

formulate de recurenți în raport cu baza factuală astfel descrisă, Înalta Curte

constată, contrar celor susținute de recurenți, că sentința atacată reflectă interpretarea

și aplicarea corectă a prevederilor legale precum și evaluarea adecvată a materialului

probator, instanța de fond ajungând la concluzia corectă că doar obligațiile fiscale

în cuantum de 379.248 RON reprezentând TVA și suma de 312.315 RON reprezentând majorări

de întârziere, stabilite în sarcina recurenților-reclamanți, calculate pentru o

serie de tranzacții imobiliare efectuate în perioada 01 ianuarie 2005 - 31

decembrie 2009 sunt legale, urmând a fi înlăturate toate criticile formulate de

recurenți, în considerarea celor ce urmează:

3.1 În ceea ce privește

recursul declarat de recurenta-pârâtă D.G.F.P. a județului Sibiu, Înalta Curte constată

că se susține nelegalitatea hotărârii recurare sub aspectul exonerării recurenților-reclamanți

de la plata sumei de 12.392 RON reprezentând penalități de întârziere, susținându-se

în acest sens atât ipoteza unei erori materiale cât și greșita interpretare și aplicare

a dispozițiilor art. 156

1

din Legea nr. 571/2003 și ale art. 120 C.

proc. fisc.

Înalta Curte, constată

că, instanța de fond, în urma analizei materialului probator administrat în cauză,

și-a însușit, în parte concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, respectiv

varianta i din răspunsul la obiectivul 3, apreciind, astfel că, cuantumul corect

al obligațiilor de plată stabilite în sarcina recurenților-reclamanți, cu titlul

de penalități de întârziere, calculate pentru perioada 26 aprilie 2007 - 31 mai

2010, este de 312.315 RON și nu de 324.707 RON, cum s-a reținut în actele administrative

fiscal contestate.

Cum suma de 12.392 RON,

de care au fost exonerați recurenții - reclamanți rezultă dintr-un simplu calcul

matematic (324.707 - 312.315 = 12.392) vor fi înlăturate susținerea recurentei-pârâte

cu privire la strecurarea unei erori materiale sub aspectul cuantumului penalităților

în dispozitivul hotărârii recurate.

Vor fi înlăturate și criticile

referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. art. 156

1

din Legea nr. 571/2003 și ale art. 120 C. proc. fisc., în condițiile în care, din

lecturarea răspunsului la obiectivul 2, în variant însușită de instanța de fond,

rezultă că, calculul penalităților aferente s-a făcut în raport de numărul de zile

de întârziere calculate până la data încheierii inspecției fiscal adică 31 mai 2010.

3.2 Din analiza motivelor

de recurs, formulate de recurenții-reclamanți R.E.A. și de R.D.A. rezultă că, recurenții-reclamanți

nu contestă faptul că tranzacțiile imobiliare pe care le-au desfășurat în perioada

26 aprilie 2007 - 31 mai 2010, reprezintă activități economice desfășurată în scopul

obținerii de venituri cu caracter de continuitate, și implicit dobândirea calității

de persoane impozabilă în sensul art. 127 C. fisc., cu obligația de înregistrare

în scopuri de TVA, achiesând în această privință la dezlegarea dată de Curtea de

Apel, așa încât aceste aspect dobândind autoritate de lucru judecat nu vor mai face

obiectul prezentei analize.

3.2.1. Ceea ce critică,

în principal, pe fondul cauzei, recurenții-reclamanți este faptul că atât organele

fiscal cât și instanța de fond, în mod greșit i-au tratat, din punct de vedere fiscal,

în raport de tranzacțiile imobiliare desfășurate în perioada de referință, ca și

o singură persoană impozabilă, obligată să se înregistreze ca plătitor de TVA, în

virtutea calității de soți, ceea ce, în opinia lor, a condus la stabilirea unor

obligații fiscal în mod nelegal.

Prin urmare, Înalta Curte

are a se pronunța asupra corectei aplicări, în cauză, a dispozițiilor

art. 125

1

alin. (1) pct. 11 și

art. 127 alin. (9) și

(10) din C. fisc.,

în raport de calitatea de soți a recurenților

- reclamanți.

Astfel, văzând dispozițiile art. 30 C. fam. (în vigoare la epoca faptelor)

prin care se instituie în mod obligatoriu regimul comunității de bunuri, în timpul

căsătoriei, indiferent dacă

în actul de achiziție

au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei

, soții având

un drept de proprietate în devălmășia asupra bunurilor mobile sau imobile astfel

dobândite, Înalta Curte constată că

reclamanții-reclamanți, în calitate de soți, în mod corect, au

fost tratați, din punct de vedere fiscal, în raport de tranzacțiile imobiliare efectuate

în perioada de referință, ca o singură persoană impozabilă din perspectiva TVA,

în temeiul art. 125

1

alin. (1) pct. 11 și art. 127 alin. (9) și (10)

C. fisc.

Este de domeniul evidenței că a accepta susținerile

recurenților-reclamanți, în sensul că se impuse a fi tratați ca și două persoane

impozabile diferite, cu drepturi și obligații distincte, ar presupune acceptarea

ideii că, în timpul căsătoriei, un soț ar putea dispune asupra unui drept de proprietate

în devălmășie în nume propriu, așadar independent față de celălalt soț, ceea ce

contravine caracterului obligatoriu și unic al regimului comunității de bunuri

consacrat de

art.

30

alin. (1) C. fam., ceea ce nu poate fi acceptat.

Prin urmare, cum în mod corect instanța de fond, în acord cu organele

fiscale, a apreciat că, dat fiind regimul juridic al comunității de bunuri, recurenților-reclamanți,

în calitate de soți, au acționat din punct de vedere fiscal, în realizarea unor

tranzacții imobiliare ca și o formă asociativă, ce atrage calitatea de persoană

impozabilă unică, urmează a fi înlăturate, implicit, și criticile referitoare la

stabilirea cifrei de afaceri (prin raportare la veniturile realizate de o singură

persoană impozabilă și nu la veniturile separate realizate de fiecare dintre cei

doi soți, în calitate de persoane impozabile distincte).

Așadar, cum

recurenții-reclamanți, în calitate de unică persoană impozabilă, au desfășurat în

perioada de referință, activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter

de continuitate, prin care au depășit plafonul de scutire TVA (art. 152 alin. (1)

și (6) C. fisc.) și nu au solicitat în termen înregistrarea în scopuri de TVA, potrivit

art. 153 alin. (1) C. fisc., în mod corect organele fiscale au stabilit TVA de plată

în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 44/2004, și

au calculat penalități de întârziere potrivit art. 119 alin. (1) și art. 120

alin. (7) C. proc. fisc.

În acest sens, Înalta

Curte constatând că, în mod corect instanța de fond a reținut că pentru anul 2006

recurenții-reclamanți au realizat un venit asimilat cifrei de afaceri de 240.216

RON, superior plafonului de 200.000 RON prevăzut în art. 152 din C. fisc. (forma

în vigoare până la 31 decembrie 2006), așa încât aveau obligația să se înregistreze

în scopuri de TVA începând cu data de 10 noiembrie 2006; pentru anul 2007, recurenții-reclamanți

au înregistrat un venit de 412.950 RON, peste plafonul de 119.000 RON stabilit de

art. 152 din C. fisc., având obligația de înregistrare la data de 01 iulie 2007;

pentru anul 2008, in urma depășirii plafonului, recurenții-reclamanți aveau obligația

de a se înregistra la data de 01 septembrie 2008; urmează a înlătura și criticile

formulate de recurenții-reclamanți referitoare la datele depășirii plafonului de

scutire TVA, în perioada 2006-2008 și implicit cu privire la data de la care erau

obligații să se înregistreze în scopuri de TVA.

Totodată, în condițiile

în care în conținutul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenții-reclamanți,

în perioada de referință, se regăsește înscris în mod expres doar noțiunea de preț

de vânzare, fără a se menționa în mod expres că prețul include și TVA, iar recurenții-reclamanți

nu au adus dovezi de natură a conduce la conturarea unei alte stări de fapt fiscale

decât cea reținută în actele administrativ fiscal contestate, în mod corect organele

fiscal, au determinat TVA colectată în sumă de 379.248 RON prin aplicarea cotei

de 19% asupra prețului stabilit prin contractile de vânzare-cumpărare, respectiv

la o bază impozabilă, în sumă de 1.996.042 RON, estimate în condițiile art. 6 și

art. 7 C. fisc., în temeiul art. 140 alin. (1) din C. fisc., așa încât vor fi înlăturate

și criticile formulate de recurenți pe acest aspect.

Prin urmare, nici cu privire

la criticile recurenților-reclamanți circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu au fost prezentate

argumente de natură a demonstra că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată

cu greșita aplicare a legii.

3.2.2 Totodată, recurenții-reclamanți

mai critică hotărârea instanței de fond atât sub aspectul calității motivării cât

și în ceea ce privește interpretarea probatoriului administrat în cauză și implicit

înlăturarea concluziilor raportului de expertiză.

În ceea ce calitatea motivării

Dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la arătarea motivelor de fapt și de drept

care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care au fost înlăturate

cererile părților, au fost respectate de judecătorul fondului, aspect care rezultă

din chiar considerentele sentinței recurate.

Chiar dacă, împărtășirea

unui alt punct de vedere decât cel susținut de recurenții-reclamanți, ca și preluarea

unei părți din apărările autorității pârâte nu este întotdeauna explicită, acest

lucru nu este de natură a conduce la reformarea hotărârii recurate, în sensul solicitat

de recurenții-reclamanți, în condițiile în care instanța de recurs și-a însușit

soluția pronunțată de instanța de fond și a completat argumentele expuse în considerentele

hotărârii recurate.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este, de

asemenea, nefondat.

În ceea ce privește înlăturarea

greșită a concluziilor raportului de expertiză, de către instanța de fond, ceea

ce a condus, în opinia recurenților-reclamanți, la pronunțarea unei sentințe nelegale.

Această critică nu se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicate de recurentă,

aprecierea probelor reprezentând activitatea proprie, a fiecărui magistrat de a

cântări materialul probator administrat, de a decela asupra acestuia, luând în considerare

susținerile părților.

În speță, chiar dacă prima

instanță nu și-a argumentat detaliat concluziile cu privire la valoarea probatorie

a expertizei contabile întocmite în cauză și nu a motivat de ce nu și-a însușit

în întregime concluziile acesteia, nu poate conduce la concluzia că hotărârea recurată

este nelegală numai pentru că părerea instanței nu concordă cu cea a recurenților

- reclamanți sau a expertului, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 201 alin. (1)

din C. proc. civ. expertizele se dispun pentru „lămurirea unor împrejurări de fapt”,

interpretarea și aplicarea dreptului la cazul concret fiind atributul exclusiv al

instanței de judecată.

În fine, nefondate sunt

și criticile vizând incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8

C. proc. civ., câtă vreme instanța de fond nu a schimbat cu nimic nici natura și

nici înțelesul actelor juridice deduse judecății, ceea ce rezultă de altfel și din

expunerea rezumativă a considerentelor, de mai sus, pronunțându-se în limitele investirii

sale și raportat la obiectul acțiunii de față.

Având în vedere că prin

cele două cereri de recurs formulate de fiecare din părțile litigante au fost reluate

susținerile și apărările prezentate și în fața primei instanțe, fiind exprimată

în acest sens nemulțumirea fie pentru neadmiterea în totalitate a acțiunii, fie

pentru admiterea parțială a pretențiilor reclamantei, iar în fața Înaltei Curți

nu au fost aduse argumente faptice sau legale suplimentare și convingătoare, se

constată că nu există motive pentru reformarea sentinței pronunțate de instanța

de fond, care a aplicat corect dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

anulând în parte actele administrativ fiscale contestate.

Văzând și dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată

și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de R.E.A. și de R.D.A., respectiv de D.G.F.P. Sibiu împotriva sentinței nr. 331

din 2 noiembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2013.