ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5000/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 188/F/CA/2010 din 7 iulie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții S.S. și S.C.M., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu, și în consecință, a dispus suspendarea punerii în executare a deciziei de impunere nr. 6390 din 25 mai 2010 și a dispoziției din 25 mai 2010 emise de pârâtă, până la data la care se va pronunța instanța de fond.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere nr. 6390/2010 și a dispoziției din 25 mai 2010 emise de pârâtă, până la data la care se va pronunța instanța de fond, susținând că, pe de o parte, este îndeplinită condiția referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente întrucât creanța fiscală este considerabilă, iar punerea în executare a actelor respective le-ar prejudicia patrimoniul și veniturile, iar, pe de altă parte, este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat, întrucât aparența dreptului este în favoarea reclamanților.

Prin actele contestate, reclamanții au fost obligați la plata către bugetul statului a sumei de 855.833 RON TVA și a sumei de 471.796 RON majorări de întârziere, pentru tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 2008-2009, deși la data efectuării vânzărilor, organele fiscale nu au cerut ca operațiunile să fie purtătoare de TVA. Totodată, s-a impus reclamanților să întocmească actele necesare pentru a fi înregistrate ca persoane fizice plătitoare de TVA. Împotriva titlului de creanță, reclamanții au urmat procedura administrativă, formulând contestație la D.G.F.P., potrivit art. 205 C. proc. fisc. Reclamanții au achitat cauțiunea stabilită de instanță, potrivit art. 215 C. proc. fisc. Sub aspectul cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, instanța a luat în considerare faptul că reclamanții au contestat legalitatea și temeinicia creanței, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 127 C. fisc.

privind plata TVA, astfel că este necesară stabilirea legalității creanței fiscale, anterior executării silite a debitului. Instanța a apreciat că este îndeplinită condiția pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât suma stabilită drept creanță către bugetul statului este considerabilă, iar executarea silită, este în măsură să prejudicieze patrimoniul reclamanților, în condițiile în care aceștia sunt parte în derularea unui contract de credit bancar, iar în cauză aceștia au depus în probațiune cărțile de muncă și adeverințele privind veniturile realizate.

În același sens, instanța a avut în vedere și faptul că organele fiscale au emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, la data de 23 aprilie 2010 asupra conturilor de disponibilități și depozitelor constituite la bănci pe numele reclamanților, cât și asupra unor bunuri imobile, terenuri, case de locuit, părți sociale și autoturisme, proprietatea reclamanților, prin poprire asigurătorie și sechestru asigurător. Împotriva sentinței civile nr. 188/F/CA/2010 din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, considerând-o nelegală și netemeinică a declarat recurs pârâta D.G.F.P. a județului Sibiu, invocând ca temei legal al recursului dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Prin cererea de recurs recurenta-intimată aduce, în esență, următoarele critici sentinței atacate. Se apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că a fost dovedită existența pagubei iminente și a cazului bine justificat, astfel cum impun dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește cerința referitoare la „cazul bine justificat”, astfel cum a fost definit de legiuitor în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă susține că aceasta nu a fost dovedită deoarece din documentele depuse la organul fiscal de către intimații-reclamanți rezultă că aceștia au desfășurat activitate economică prin vânzarea unui număr de 78 de apartamente în perioada 2007-2009, în scopul de a obține venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., astfel că nu există dubii cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal, respectiv a deciziei de impunere nr. 6392 din 25 mai 2010 și a dispoziției din 25 mai 2010. Referitor la paguba iminentă astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 se arată că această cerință nu a fost dovedită, iar simpla afirmație că orice executare va duce la o pagubă ce nu ar putea fi înlăturată decât prin pronunțarea unei hotărârii de suspendare nu satisface cerința expresă a legii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât paguba nu a fost probată și nu s-a avut în vedere faptul că reclamanții au obținut venituri considerabile din transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de imobile, astfel că nu ar fi afectați foarte tare de o executare silită. Intimații-reclamanți S.S. și S.C.M. au formulat întâmpinare prin care au combătut criticile formulate de recurenta-pârâtă, susținând că acestea sunt străine de pricina dedusă judecății. De asemenea, se arată că a fost făcută dovada pagubei iminente prin înscrisurile depuse la dosar cât și a cazului bine justificat, astfel că se impune respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc.

civ., apreciază că acesta este fondat. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În speță, motivele invocate de intimații-reclamanți nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății. Pe de altă parte, după cum se constată, prima instanță, soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod eronat că este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat prin simplul fapt al formulării recursului administrativ, apreciind că este necesară stabilirea creanței fiscale anterior executării silite a debitului, fără a menționa împrejurările de fapt și de drept care au format convingerea că în cauză există o îndoială serioasă în privința actului administrativ fiscal, a cărui suspendare se solicită.

Prin urmare, în mod eronat instanța de fond a apreciat că fost dovedită îndeplinirea condiției „cazului bine justificat”, astfel cum a fost definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004. Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente. Înscrisurile depuse de intimații-reclamanți nu sunt de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sau cuantumul mare al sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

De asemenea, nici susținerile privind începerea procedurii executării silite asupra bunurilor mobile și imobile din patrimoniul intimaților-reclamanți nu se încadrează în definiția pagubei iminente, întrucât instituirea sechestrului asigurător nu lipsește pe aceștia de folosința bunurilor imobile menționate în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii. În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. a județului Sibiu împotriva sentinței civile nr. 188/F/CA/2010 din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării actelor administrative indicate, formulate de reclamanții S.S. și S.C.M. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.