ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5000/2010

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 188/F/CA/2010

din 7 iulie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanții S.S. și S.C.M., în contradictoriu

cu pârâta D.G.F.P. Sibiu, și în consecință, a dispus suspendarea punerii în executare

a deciziei de impunere nr. 6390 din 25 mai 2010 și a dispoziției din 25 mai 2010

emise de pârâtă, până la data la care se va pronunța instanța de fond.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr.

554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere nr. 6390/2010 și a dispoziției

din 25 mai 2010 emise de pârâtă, până la data la care se va pronunța instanța de

fond, susținând că, pe de o parte, este îndeplinită condiția referitoare la prevenirea

producerii unei pagube iminente întrucât creanța fiscală este considerabilă, iar

punerea în executare a actelor respective le-ar prejudicia patrimoniul și veniturile,

iar, pe de altă parte, este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat,

întrucât aparența dreptului este în favoarea reclamanților.

Prin actele contestate,

reclamanții au fost obligați la plata către bugetul statului a sumei de 855.833

RON TVA și a sumei de 471.796 RON majorări de întârziere, pentru tranzacțiile imobiliare

efectuate în perioada 2008-2009, deși la data efectuării vânzărilor, organele fiscale

nu au cerut ca operațiunile să fie purtătoare de TVA. Totodată, s-a impus reclamanților

să întocmească actele necesare pentru a fi înregistrate ca persoane fizice plătitoare

de TVA.

Împotriva titlului

de creanță, reclamanții au urmat procedura administrativă, formulând contestație

la D.G.F.P., potrivit art. 205 C. proc. fisc.

Reclamanții au

achitat cauțiunea stabilită de instanță, potrivit art. 215 C. proc. fisc.

Sub aspectul cazului

bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, instanța

a luat în considerare faptul că reclamanții au contestat legalitatea și temeinicia

creanței, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 127 C.

fisc. privind plata TVA, astfel că este necesară stabilirea legalității creanței

fiscale, anterior executării silite a debitului.

Instanța a apreciat

că este îndeplinită condiția pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș)

din Legea nr. 554/2004, întrucât suma stabilită drept creanță către bugetul statului

este considerabilă, iar executarea silită, este în măsură să prejudicieze patrimoniul

reclamanților, în condițiile în care aceștia sunt parte în derularea unui contract

de credit bancar, iar în cauză aceștia au depus în probațiune cărțile de muncă și

adeverințele privind veniturile realizate. În același sens, instanța a avut în vedere

și faptul că organele fiscale au emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii,

la data de 23 aprilie 2010 asupra conturilor de disponibilități și depozitelor constituite

la bănci pe numele reclamanților, cât și asupra unor bunuri imobile, terenuri, case

de locuit, părți sociale și autoturisme, proprietatea reclamanților, prin poprire

asigurătorie și sechestru asigurător.

Împotriva sentinței

civile nr. 188/F/CA/2010 din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, considerând-o nelegală și netemeinică a declarat recurs

pârâta D.G.F.P. a județului Sibiu, invocând ca temei legal al recursului dispozițiile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Prin cererea de

recurs recurenta-intimată aduce, în esență, următoarele critici sentinței atacate.

Se apreciază că

în mod greșit instanța de fond a reținut că a fost dovedită existența pagubei iminente

și a cazului bine justificat, astfel cum impun dispozițiile art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește

cerința referitoare la „cazul bine justificat”, astfel cum a fost definit de legiuitor

în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă susține că aceasta nu

a fost dovedită deoarece din documentele depuse la organul fiscal de către intimații-reclamanți

rezultă că aceștia au desfășurat activitate economică prin vânzarea unui număr de

78 de apartamente în perioada 2007-2009, în scopul de a obține venituri cu caracter

de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., astfel că nu există dubii

cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal, respectiv a deciziei de

impunere nr. 6392 din 25 mai 2010 și a dispoziției din 25 mai 2010.

Referitor la paguba

iminentă astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 se

arată că această cerință nu a fost dovedită, iar simpla afirmație că orice executare

va duce la o pagubă ce nu ar putea fi înlăturată decât prin pronunțarea unei hotărârii

de suspendare nu satisface cerința expresă a legii. Aceasta cu atât mai mult cu

cât paguba nu a fost probată și nu s-a avut în vedere faptul că reclamanții au obținut

venituri considerabile din transferul dreptului de proprietate asupra unui număr

de imobile, astfel că nu ar fi afectați foarte tare de o executare silită.

Intimații-reclamanți

S.S. și S.C.M.

au formulat întâmpinare prin care

au combătut criticile formulate de recurenta-pârâtă, susținând că acestea sunt străine

de pricina dedusă judecății. De asemenea, se arată că a fost făcută dovada pagubei

iminente prin înscrisurile depuse la dosar cât și a cazului bine justificat, astfel

că se impune respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile

care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și din perspectiva

prevederilor art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., apreciază că acesta

este fondat.

Potrivit art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, pentru a

admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca

regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și

să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14

alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură

excepțională.

Îndeplinirea condițiilor

cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului,

care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor

de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare

a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube

în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare

legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării

executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă

prejudecarea fondului litigiului.

În speță, motivele

invocate de intimații-reclamanți nu au caracterul unor indicii aparente care să

răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o

analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Pe de altă parte,

după cum se constată, prima instanță, soluționând cererea de suspendare a apreciat

în mod eronat că este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat

prin simplul fapt al formulării recursului administrativ, apreciind că este necesară

stabilirea creanței fiscale anterior executării silite a debitului, fără a menționa

împrejurările de fapt și de drept care au format convingerea că în cauză există

o îndoială serioasă în privința actului administrativ fiscal, a cărui suspendare

se solicită.

Prin urmare, în

mod eronat instanța de fond a apreciat că fost dovedită îndeplinirea condiției „cazului

bine justificat”, astfel cum a fost definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea

nr. 554/2004.

Cât privește criticile

referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de

asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că

paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe

concludente.

Înscrisurile depuse

de intimații-reclamanți nu sunt de natură să formeze convingerea instanței în sensul

iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul

în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului

de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei

pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul

actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate

plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente

nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sau cuantumul mare

al sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia,

întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea

actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului

de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea

Legii nr. 554/2004.

De asemenea, nici

susținerile privind începerea procedurii executării silite asupra bunurilor mobile

și imobile din patrimoniul intimaților-reclamanți nu se încadrează în definiția

pagubei iminente, întrucât instituirea sechestrului asigurător nu lipsește pe aceștia

de folosința bunurilor imobile menționate în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

În concluzie,

în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că

sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea

de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reținută

situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere

toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza I,

alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va

respinge cererea de suspendare formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.G.F.P. a județului Sibiu împotriva sentinței civile nr. 188/F/CA/2010

din 7 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării

actelor administrative indicate, formulate de reclamanții

S.S. și S.C.M.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2010.