ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 651/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.H. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8629 din 19 iulie 2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 8629 din 19 iulie 2010 emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond cu privire la legalitatea și temeinicia celor două acte atacate.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că activitatea desfășurată a fost supusă unui control fiscal, verificându-se respectarea legislației fiscale în perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, perioadă în care a încheiat 40 de contracte și 7 antecontracte de vânzare-cumpărare bunuri imobile cu destinația de locuințe, stabilindu-se prin actele administrativ-fiscale a căror suspendare se solicită, în mod netemeinic și nelegal, în opinia reclamantului, T.V.A. suplimentară de 1.136.663 RON, la care au fost calculate majorări și dobânzi de întârziere în cuantum de 835.734 RON. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția prematurității cererii, cu motivarea că aceasta este formulată înainte de expirarea termenului pentru formularea contestației administrative și excepția lipsei de interes, decurgând din faptul că reclamantul și-a desfășurat activitatea ca persoană fizică autorizată, autorizație care a expirat.

Pe fond, a solicitat respingerea cererii de suspendare, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. 2. Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 202/F/CA din 7 septembrie 2010, Curtea de Apel Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile prematurității cererii și lipsei de interes invocate de autoritatea pârâtă și a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C.H. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Referitor la excepția prematurității cererii de suspendare, a avut în vedere caracterul executoriu al actului administrativ în general, și a celui fiscal în special, dreptul de a cere în justiție suspendarea executării acestuia născându-se la momentul emiterii lui de către autoritatea publică competentă.

Exercitarea contestației administrative și a procedurii prealabile în general constituie o condiție procedurală de admisibilitate a cererii de suspendare, condiție îndeplinită în cauză, reclamantul exercitând recursul grațios concomitent cu înregistrarea cererii de suspendare. În ceea ce privește excepția lipsei de interes, prima instanță a constatat că demersul judiciar al reclamantului și scopul urmărit de acesta dovedesc în mod evident interesul său, ca folos practic, neavând relevanță împrejurarea că sediul reclamantului, ca persoană fizică autorizată, a expirat. Pe fondul cauzei, instanța Curții de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și anume, cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În speță, prin Decizia de impunere privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri din activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. 8629 din 19 iulie 2010 s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale suplimentare în cuantum de 1.136.663 RON, reprezentând T.V.A., și majorări de întârziere în cuantum de 835.734 RON. Prima instanță a constatat că aspectele reținute de organul fiscal sunt neperceperea T.V.A. pentru avansurile încasate la încheierea a 33 de contracte de vânzare-cumpărare, avansuri ce în totalitatea lor au determinat baza de impunere și care, pe măsura încasării lor, au determinat exigibilitatea T.V.A.

conform art. 134 2 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003. Instanța a mai observat că din contractele de vânzare-cumpărare invocate de reclamant nu rezultă că cele afirmate de acesta - în sensul că s-a reținut în actele atacate că în contracte nu se arată perceperea cotei de T.V.A. - ar fi veridice, stipulându-se cu titlu general pentru fiecare contract că „suma achitată cu titlu de avans de (...) nu poartă T.V.A., iar diferența de preț de (...) are T.V.A. inclus”, deducându-se, la o aparentă cercetare, că taxa n-a fost colectată la încasarea avansurilor respective, astfel că aceste critici nu sunt de natură a înfrânge prezumția de legalitate a actului atacat.

Referitor la îndeplinirea condiției privind iminența producerii unei pagube în patrimoniul reclamantului, a apreciat că aspectele învederate de acesta în legătură cu o eventuală executare silită cu sume mai mari decât datorează în mod legal și întoarcerea executării cu mare întârziere în cazul anulării actelor administrativ-fiscale în litigiu, nu sunt de natură să conducă la o astfel de concluzie. 3. Recursul declarat în cauză de C.H. Împotriva hotărârii Curții de apel a formulat recurs reclamantul C.H., indicând, în drept, dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul susține că prima instanță a aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t), precum și art. 125 1 pct. 28 C. fisc.

și art. 137 din același cod. În esență, recurentul arată că actele administrativ-fiscale sunt nelegale întrucât ignoră faptul că momentul colectării T.V.A. reprezintă momentul achitării facturii de către cumpărător. Calculul organelor de inspecție, pe care Curtea de apel a omis să-l verifice, este eronat întrucât stabilește ca bază de impunere nu doar contraprestația obținută de recurent de la cumpărător, ci întregul preț, care includea T.V.A. colectat, urmând a se percepe T.V.A. la T.V.A. Referitor la paguba iminentă, recurentul susține că executarea sumei stabilite de organele fiscale este de natură să creeze un dezechilibru major în activitatea sa, creându-i un prejudiciu dificil de reparat în viitor.

Pentru dovedirea acestei condiții, recurentul a atașat, potrivit art. 305 C. proc. civ., înscrisuri referitoare la situația sa financiară: Contractul de credit și de garanție din 8 februarie 2008 și Actul adițional la Contractul încheiat cu C.E.B. SA, plan rambursare credit, fișa privind impozitul pe veniturile realizate din salarii pentru anul 2009, adeverința cu veniturile salariale în perioada iulie - septembrie 2010 eliberată de SC C. SA. 4. Apărările formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 31 ianuarie 2011 intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a insistat asupra dispozițiilor legale în baza cărora s-a calculat T.V.A.

suplimentară: art. 134 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003, arătând că avansurile încasate de reclamant nu sunt exceptate de la taxare, fiind incluse în baza de impozitare. Referitor la condiția pagubei iminente, intimata a arătat că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă în acest sens, deși, potrivit art. 1169 C. civ., avea o atare obligație. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei, precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, cu o cerere de suspendare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a Deciziei de impunere nr. 8629 din 19 iulie 2010 privind T.V.A.

și alte obligații fiscale emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Fiscală Persoane Fizice, precum și a Raportului de inspecție fiscală cu aceleași dată, număr și emitent. Recurentul-reclamant a depus cauțiunea în cuantum de 80.000 RON, conform art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., însă, după cum s-a arătat la pct. I.2 din decizie, prima instanță a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile „cazului bine justificat” și „pagubei iminente”. Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Analizând în concret, dacă elementele furnizate de reclamant sunt de natură a crea „o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ” în sensul definiției legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prima instanță a ajuns la concluzia împărtășită și de instanța de recurs, în sensul că prezumția de legalitate a actelor fiscale nu a fost răsturnată. Astfel, necontestat, recurentul a devenit plătitor de T.V.A. începând cu data de 1 august 2007 dar s-a înregistrat la organele fiscale în acest scop abia la data de 21 iulie 2008, data atribuirii CIF.

Recurentul a confirmat, prin nota explicativă dată cu ocazia controlului fiscal, la 5 iulie 2010, că nu a întocmit evidența contabilă în ceea ce privește T.V.A., respectiv jurnale pentru vânzări-cumpărări prin care să asigure evidența corectă și completă a tuturor operațiunilor. O altă neregulă evidențiată de controlul fiscal, de asemenea necontestată, o reprezintă depunerea decontului T.V.A. și plata T.V.A. trimestrial, în loc de a îndeplini aceste operațiuni lunar, după cum rezultă din dispozițiile art. 156 1 alin. (1), (2), (3) și (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. Problema în dispută, care, în opinia recurentului, antrenează îndeplinirea cerințelor legii pentru existența „cazului bine justificat” vizează modul de stabilire a bazei de impunere și implicit calculul T.V.A.

stabilită suplimentar. După cum s-a evidențiat la pct. I.1, respectiv I.2 din decizie, poziția diferită a părților derivă din interpretarea diferită a dispozițiilor legale care reglementează constituirea bazei de impunere a T.V.A. și exigibilitatea acesteia din urmă, respectiv a art. 134 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 și a art. 137 din același act normativ, în contextul unor operațiuni taxabile numeroase și complexe. Aceste aspecte nu pot fi însă tranșate în cadrul procedurii sumare de față, iar prima instanță nu era îndrituită a lămuri chestiunea legalității actelor administrativ-fiscale, pronunțându-se asupra modului pretins nelegal de stabilire a creanței fiscale, după cum susține recurentul.

Numai judecătorul fondului cauzei poate reține, pe baza unei expertize contabile (care a și fost dispusă în respectivul litigiu, potrivit extrasului de pe portalul instanțelor) dacă aspectele reținute la inspecția fiscală corespund realității ce rezultă din evidențele contribuabilului. În orice caz, Înalta Curte observă că recurentul nu contestă debitul fiscal în întregime, ci doar parțial, în ceea ce privește datoria calculată la suma reprezentând avans din prețul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, precum și unele diferențe rezultate din interpretarea diferită a momentului de exigibilitate a T.V.A. Concluzionând, în privința primei condiții impuse de lege, Înalta Curte reține că nu a identificat elemente consistente de nelegalitate extrinsecă sau intrinsecă a actelor administrativ-fiscale examinate, de natură a proba existența „cazului bine justificat”.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precitat, cele două condiții impuse de legiuitor trebuie întrunite cumulativ pentru acordarea suspendării. Ca urmare, chiar dacă recurentul a probat în calea de atac, cu înscrisurile enumerate la pct. II.1, că executarea creanței fiscale îi creează o pagubă iminentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu se poate dispune suspendarea executării. 2. Temeiul legal al soluției Înaltei Curți Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.H. împotriva Sentinței nr. 202/F/CA din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.