ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 651/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 651/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.H. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sibiu, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8629 din 19 iulie 2010

și a Raportului de inspecție fiscală nr. 8629 din 19 iulie 2010 emise de

pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond cu privire la legalitatea și

temeinicia celor două acte atacate.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că activitatea desfășurată a fost supusă unui control

fiscal, verificându-se respectarea legislației fiscale în perioada 01 ianuarie

2005 - 31 decembrie 2009, perioadă în care a încheiat 40 de contracte și 7

antecontracte de vânzare-cumpărare bunuri imobile cu destinația de locuințe,

stabilindu-se prin actele administrativ-fiscale a căror suspendare se solicită,

în mod netemeinic și nelegal, în opinia reclamantului, T.V.A. suplimentară de 1.136.663

RON, la care au fost calculate majorări și dobânzi de întârziere în cuantum de

835.734 RON.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta a invocat excepția prematurității cererii, cu motivarea că

aceasta este formulată înainte de expirarea termenului pentru formularea

contestației administrative și excepția lipsei de interes, decurgând din faptul

că reclamantul și-a desfășurat activitatea ca persoană fizică autorizată,

autorizație care a expirat. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de

suspendare, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

de apel

Prin Sentința nr.

202/F/CA din 7 septembrie 2010, Curtea de Apel Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile prematurității cererii și lipsei de

interes invocate de autoritatea pârâtă și a respins ca neîntemeiată cererea

formulată de reclamantul C.H. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Sibiu.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la excepția

prematurității cererii de suspendare, a avut în vedere caracterul executoriu al

actului administrativ în general, și a celui fiscal în special, dreptul de a

cere în justiție suspendarea executării acestuia născându-se la momentul

emiterii lui de către autoritatea publică competentă.

Exercitarea

contestației administrative și a procedurii prealabile în general constituie o

condiție procedurală de admisibilitate a cererii de suspendare, condiție

îndeplinită în cauză, reclamantul exercitând recursul grațios concomitent cu

înregistrarea cererii de suspendare.

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes, prima instanță a constatat că demersul judiciar al

reclamantului și scopul urmărit de acesta dovedesc în mod evident interesul

său, ca folos practic, neavând relevanță împrejurarea că sediul reclamantului,

ca persoană fizică autorizată, a expirat.

Pe fondul cauzei,

instanța Curții de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 și anume, cazul bine

justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În speță, prin

Decizia de impunere privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații fiscale

stabilite de inspecția fiscală la persoane fizice care realizează venituri din

activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. 8629 din 19 iulie 2010

s-au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale suplimentare în

cuantum de 1.136.663 RON, reprezentând T.V.A., și majorări de întârziere în

cuantum de 835.734 RON.

Prima instanță a

constatat că aspectele reținute de organul fiscal sunt neperceperea T.V.A.

pentru avansurile încasate la încheierea a 33 de contracte de

vânzare-cumpărare, avansuri ce în totalitatea lor au determinat baza de

impunere și care, pe măsura încasării lor, au determinat exigibilitatea T.V.A.

conform art. 134

2

alin. (1) și alin. (2) lit. a) și b) din Legea nr.

571/2003.

Instanța a mai

observat că din contractele de vânzare-cumpărare invocate de reclamant nu

rezultă că cele afirmate de acesta - în sensul că s-a reținut în actele atacate

că în contracte nu se arată perceperea cotei de T.V.A. - ar fi veridice,

stipulându-se cu titlu general pentru fiecare contract că „suma achitată cu

titlu de avans de (...) nu poartă T.V.A., iar diferența de preț de (...) are

T.V.A. inclus”, deducându-se, la o aparentă cercetare, că taxa n-a fost

colectată la încasarea avansurilor respective, astfel că aceste critici nu sunt

de natură a înfrânge prezumția de legalitate a actului atacat.

Referitor la

îndeplinirea condiției privind iminența producerii unei pagube în patrimoniul

reclamantului, a apreciat că aspectele învederate de acesta în legătură cu o

eventuală executare silită cu sume mai mari decât datorează în mod legal și

întoarcerea executării cu mare întârziere în cazul anulării actelor

administrativ-fiscale în litigiu, nu sunt de natură să conducă la o astfel de

concluzie.

în cauză de C.H.

Împotriva hotărârii

Curții de apel a formulat recurs reclamantul C.H., indicând, în drept,

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul susține că

prima instanță a aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. t), precum și art. 125

1

pct. 28 C. fisc. și art. 137 din

același cod.

În esență, recurentul

arată că actele administrativ-fiscale sunt nelegale întrucât ignoră faptul că

momentul colectării T.V.A. reprezintă momentul achitării facturii de către

cumpărător.

Calculul organelor de

inspecție, pe care Curtea de apel a omis să-l verifice, este eronat întrucât

stabilește ca bază de impunere nu doar contraprestația obținută de recurent de

la cumpărător, ci întregul preț, care includea T.V.A. colectat, urmând a se

percepe T.V.A. la T.V.A.

Referitor la paguba

iminentă, recurentul susține că executarea sumei stabilite de organele fiscale

este de natură să creeze un dezechilibru major în activitatea sa, creându-i un

prejudiciu dificil de reparat în viitor.

Pentru dovedirea

acestei condiții, recurentul a atașat, potrivit art. 305 C. proc. civ.,

înscrisuri referitoare la situația sa financiară: Contractul de credit și de

garanție din 8 februarie 2008 și Actul adițional la Contractul încheiat cu

C.E.B. SA, plan rambursare credit, fișa privind impozitul pe veniturile

realizate din salarii pentru anul 2009, adeverința cu veniturile salariale în perioada

iulie - septembrie 2010 eliberată de SC C. SA.

formulate de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu

Prin concluziile

scrise depuse la dosar la data de 31 ianuarie 2011 intimata Direcția Generală a

Finanțelor Publice Sibiu a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a insistat

asupra dispozițiilor legale în baza cărora s-a calculat T.V.A. suplimentară:

art. 134

2

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003, arătând că

avansurile încasate de reclamant nu sunt exceptate de la taxare, fiind incluse

în baza de impozitare.

Referitor la condiția

pagubei iminente, intimata a arătat că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă

în acest sens, deși, potrivit art. 1169 C. civ., avea o atare obligație.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatei, precum și

sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

și de drept relevante

Recurentul-reclamant

a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, cu o cerere de

suspendare, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a Deciziei de impunere

nr. 8629 din 19 iulie 2010 privind T.V.A. și alte obligații fiscale emisă de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală -

Serviciul de Inspecție Fiscală Persoane Fizice, precum și a Raportului de

inspecție fiscală cu aceleași dată, număr și emitent.

Recurentul-reclamant

a depus cauțiunea în cuantum de 80.000 RON, conform art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc., însă, după cum s-a arătat la pct. I.2 din decizie, prima instanță a

reținut că nu sunt îndeplinite condițiile „cazului bine justificat” și „pagubei

iminente”.

Într-adevăr, potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

„În cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de

drept și fără nicio formalitate”.

Analizând în concret,

dacă elementele furnizate de reclamant sunt de natură a crea „o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ” în sensul definiției

legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 prima

instanță a ajuns la concluzia împărtășită și de instanța de recurs, în sensul

că prezumția de legalitate a actelor fiscale nu a fost răsturnată.

Astfel, necontestat,

recurentul a devenit plătitor de T.V.A. începând cu data de 1 august 2007 dar

s-a înregistrat la organele fiscale în acest scop abia la data de 21 iulie

2008, data atribuirii CIF. Recurentul a confirmat, prin nota explicativă dată

cu ocazia controlului fiscal, la 5 iulie 2010, că nu a întocmit evidența

contabilă în ceea ce privește T.V.A., respectiv jurnale pentru

vânzări-cumpărări prin care să asigure evidența corectă și completă a tuturor

operațiunilor.

O altă neregulă

evidențiată de controlul fiscal, de asemenea necontestată, o reprezintă

depunerea decontului T.V.A. și plata T.V.A. trimestrial, în loc de a îndeplini

aceste operațiuni lunar, după cum rezultă din dispozițiile art. 156

1

alin. (1), (2), (3) și (5) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Problema în dispută,

care, în opinia recurentului, antrenează îndeplinirea cerințelor legii pentru

existența „cazului bine justificat” vizează modul de stabilire a bazei de

impunere și implicit calculul T.V.A. stabilită suplimentar.

După cum s-a

evidențiat la pct. I.1, respectiv I.2 din decizie, poziția diferită a părților

derivă din interpretarea diferită a dispozițiilor legale care reglementează

constituirea bazei de impunere a T.V.A. și exigibilitatea acesteia din urmă,

respectiv a art. 134

2

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 571/2003 și a

art. 137 din același act normativ, în contextul unor operațiuni taxabile

numeroase și complexe.

Aceste aspecte nu pot

fi însă tranșate în cadrul procedurii sumare de față, iar prima instanță nu era

îndrituită a lămuri chestiunea legalității actelor administrativ-fiscale,

pronunțându-se asupra modului pretins nelegal de stabilire a creanței fiscale,

după cum susține recurentul.

Numai judecătorul

fondului cauzei poate reține, pe baza unei expertize contabile (care a și fost

dispusă în respectivul litigiu, potrivit extrasului de pe portalul instanțelor)

dacă aspectele reținute la inspecția fiscală corespund realității ce rezultă

din evidențele contribuabilului.

În orice caz, Înalta

Curte observă că recurentul nu contestă debitul fiscal în întregime, ci doar

parțial, în ceea ce privește datoria calculată la suma reprezentând avans din

prețul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, precum și unele diferențe

rezultate din interpretarea diferită a momentului de exigibilitate a T.V.A.

Concluzionând, în

privința primei condiții impuse de lege, Înalta Curte reține că nu a

identificat elemente consistente de nelegalitate extrinsecă sau intrinsecă a

actelor administrativ-fiscale examinate, de natură a proba existența „cazului

bine justificat”.

Potrivit

dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precitat, cele două

condiții impuse de legiuitor trebuie întrunite cumulativ pentru acordarea

suspendării.

Ca urmare, chiar dacă

recurentul a probat în calea de atac, cu înscrisurile enumerate la pct. II.1,

că executarea creanței fiscale îi creează o pagubă iminentă în sensul art. 2

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nu se poate dispune suspendarea

executării.

soluției Înaltei Curți

Pentru considerentele

expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ. și art. 14 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.H. împotriva Sentinței nr. 202/F/CA din 7 septembrie 2010 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.