ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5429/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 187/F/CA din 07 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, a fost admisă cererea reclamanților P.V. și P.E.D. formulată în contradictoriu cu A.N.A.F. - D.G.F.P. Sibiu și, în consecință, a fost suspendată executarea deciziei de impunere din 25 mai 2010 și a dispoziției nr. 6391 din 25 mai 2010 emise de pârâtă până la data la care se va pronunța instanța de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea actelor administrative atacate. Astfel, instanța a constatat că prin decizia de impunere, reclamanții au fost obligați la plata către bugetul de stat a sumei de 1.074.435 RON TVA și a sumei de 644.516 RON majorări de întârziere.

Organele fiscale au obligat reclamanții la plata taxei pentru tranzacțiile imobiliare efectuate în perioada 2007-2009, deși la data efectuării vânzărilor, organele fiscale nu au cerut ca operațiunile să fie purtătoare de TVA. De asemenea, reclamanții au fost obligați să întocmească actele necesare pentru a fi înregistrați ca persoane fizice plătitoare de TVA. Împotriva titlului de creanță, reclamanții au urmat procedura administrativă, formulând contestație la D.G.F.P. în conformitate cu dispozițiile din C. proc. fisc. Instanța de fond a reținut că suma reținută de organul fiscal în titlul de creanță este considerabilă, iar executarea silită este în măsură să prejudicieze patrimoniul reclamanților.

S-a reținut și faptul că organele fiscale au dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra unor bunuri imobile și mobile aflate în patrimoniul reclamanților. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs autoritatea fiscală – D.G.F.P. Sibiu. În motivarea recursului său, pârâta D.G.F.P. Sibiu a arătat că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). A arătat recurenta că intimații-reclamanți au realizat venituri din vânzarea, în scopul de a obține venituri cu caracter de continuitate, a unor apartamente-locuințe individuale. Din acest punct de vedere, se consideră că în mod corect s-au aplicat prevederile legale expres prevăzute de Legea nr. 571/2003 și legiuitorul a prevăzut expres certitudinea impunerii.

Instanța de fond în mod greșit a avut dubii în ceea ce privește vânzarea de bunuri imobile, cât timp legiuitorul a prevăzut expres caracterul economic al operațiunilor desfășurate de intimați și a prevăzut expres soluția legală. În ceea ce privește prevenirea pagubei iminente, hotărârea instanței de fond este greșită cât timp nu s-a făcut dovada efectivă a începerii executării silite a conturilor bancare ale intimaților. Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este fondată și va fi admisă pentru considerentele următoare: În mod greșit instanța de fond a considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, instanța de fond nu a precizat care este cazul bine justificat, nu s-a raportat la nicio dispoziție din C. fisc., faptul că reclamanții au formulat contestație în conformitate cu prevederile art. 205 C. proc. fisc. nu reprezintă un caz justificat în accepțiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Existența unui caz bine justificat poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul din fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și este el însuși titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice.

De aceea, aprecierile instanței de fond privind îndeplinirea condiției prevenirii pagubei iminente datorată măsurilor asigurătorii nu poate fi primită. Înalta Curte constată că nu există îndeplinită condiția cazului bine justificat. Motivele invocate de reclamanți nu intră sub incidența art. 14 din Legea nr. 554/2004. Astfel, fără a antama fondul cauzei, se reține că însăși reclamanții recunosc că art. 127 alin. (2 1 ) din Legea nr. 571/2003 a introdus ipoteza că și persoanele fizice care vând imobile devin persoane impozabile din punct de vedere al TVA-ului. Împrejurarea că reclamanții, ca persoane fizice, efectuează tranzacții mobiliare (136 apartamente), cu caracter de continuitate, în mod cert nu are caracter domestic, ci economic, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate – în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.

Au arătat reclamanții că este notoriu că persoanele fizice care vindeau un bun imobil nu trebuiau să vândă cu TVA – însă această afirmație nu este primită întrucât reclamanții au vândut 136 apartamente, ipoteză total diferită. Chiar dacă s-ar putea presupune existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamanților, în lipsa unei situații care să reprezinte caz bine justificat, această condiție nu este îndeplinită, întrucât aceasta trebuie raportată la un caz bine justificat, o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ, care nu a fost relevat în speță. Față de cele reținute mai sus, având în vedere că nu au fost dovedite de reclamanți condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 - caz bine justificat și prejudiciu iminent - Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul, va modifica sentința atacată în sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A.F. - D.G.F.P. Sibiu împotriva sentinței nr. 187 din 07 iulie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de P.V. și P.E.D. ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2010.