ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 60/2019

Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a dispus, prin încheierea din 28 iunie 2019, în Dosarul nr. 115/120/2018, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din Codul civil, privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002):

Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 652/2009):

asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției și libertăților cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărește modul de utilizare a acestora; (...)"

Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 22/2002):

Codul civil:

Prin cererea înregistrată la 10 ianuarie 2018 la Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă cu nr. 115/120/2018, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Dâmbovița, Curtea de Apel Ploiești și Ministerul Justiției, să se dispună obligarea pârâților la plata către reclamanți a salariului în cuantum maxim, începând cu data de 9 aprilie 2015, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 lei, indexate cu 10% de la 1 decembrie 2015, actualizate cu rata inflației, precum și dobânda legală.

În motivarea cererii s-a arătat că această valoare de referință sectorială a fost recunoscută prin hotărâre judecătorească de Curtea de Apel Ploiești, începând însă cu o dată ulterioară față de cea de la care s-a solicitat acordarea, că prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (Legea nr. 71/2015) s-a stabilit acordarea salariului și a sporurilor în cuantum maxim începând cu 9 aprilie 2015, iar prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, s-a statuat că la stabilirea cuantumului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare se au în vedere și hotărârile judecătorești.

Reclamanții au învederat că printr-o hotărâre judecătorească a Curții de Apel Ploiești s-a stabilit că personalul auxiliar de specialitate și conex din circumscripția Curții de Apel Ploiești beneficiază de o valoare de referință sectorială de 405 lei majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, cu modificările ulterioare (Legea nr. 293/2015), începând cu data de 1 octombrie 2016, iar nu începând cu 9 aprilie 2015.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că în litigiile dintre salariați și angajatori, având ca obiect drepturile salariale solicitate de aceștia, ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă, întrucât raportul juridic existent între ordonatorii de credite nu este rezultatul unui raport juridic de muncă. Prin urmare, a solicitat admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 28 din 9 ianuarie 2019, Tribunalul Argeș - Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, apreciind că, deși nu este angajatorul reclamanților, această instituție este ordonator de credite, fiind implicată, în eventualitatea unei soluții de admitere a cererii, în asigurarea fondurilor necesare plății drepturilor ce fac obiectul acțiunii.

Pârâtul Ministerul Justiției a declarat apel împotriva acestei sentințe, iar instanța de sesizare a apreciat că prezintă relevanță în cauză modalitatea în care se interpretează atribuțiile Ministerului Justiției în cauzele de natura celei prezente, respectiv dacă există sau nu posibilitatea obligării și a ministerului la plata diferențelor de drepturi salariale și/sau a dobânzii legale.

Prin încheierea de sesizare din 28 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 115/120/2018, completul de judecată al Curții de Apel Pitești - Secția I civilă a apreciat ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-pârât Ministerul Justiției a formulat un punct de vedere prin care a arătat că este de acord cu opinia exprimată prin raport. Astfel, sub aspectul admisibilității sesizării, a considerat că nu este îndeplinită condiția noutății, dat fiind că această chestiune de drept a primit deja o dezlegare în practica judiciară. Pe fondul sesizării a apreciat că, din interpretarea textelor de lege ce fac obiectul analizei, rezultă că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care acesta este ordonator principal de credite.

Completul de judecată al Curții de Apel Pitești - Secția I civilă a arătat că la această curte de apel nu există o practică unitară, existând atât opinia că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă în aceste cauze, precum și opinia contrară, în care se reține prin analogie incidența Deciziei de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În opinia titularului sesizării, în ceea ce privește aceste litigii nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției referitor la cererea de plată a drepturilor salariale și/sau a accesoriilor acestora.

Astfel, potrivit art. 37 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 567/2004), grefierii și grefierii informaticieni sunt numiți prin decizie de către președinții curților de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea, în a căror circumscripție teritorială urmează să își desfășoare activitatea, iar art. 39 din aceeași lege prevede că grefierii arhivari, grefierii registratori, agenții procedurali, aprozii și șoferii sunt numiți prin decizie de către președinții curților de apel sau, după caz, de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă acestea în a căror circumscripție teritorială urmează să își desfășoare activitatea.

Totodată, conform art. 60 din Legea nr. 567/2004, pentru activitatea desfășurată, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanței sau parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în muncă și în specialitate, precum și cu alte criterii prevăzute de lege. Drepturile salariale se stabilesc prin decizia președinților curților de apel, potrivit atribuțiilor detaliate în art. 7 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele instanțelor judecătorești, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 304/2004), iar, potrivit art. 8 din Legea-cadru nr. 284/2010*) privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), monitorizarea și controlul aplicării prevederilor legale privind salarizarea personalului bugetar se realizează de către Guvern, prin Ministerul Justiției, potrivit atribuțiilor din domeniul de activitate al acestei instituții publice, iar stabilirea în concret a drepturilor salariale ce se cuvin personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se realizează prin act administrativ emis de președintele curții de apel.

De asemenea, plata drepturilor salariale se face de tribunal/curte de apel, ordonatori terțiari și secundari de credite.

În aceste condiții, instanța de sesizare a apreciat că interesează soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 și în ale cărei considerente se reține expres, la paragraful 49, că: "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze."

Or, reclamanții au chemat în judecată Ministerul Justiției, solicitând ca acesta să fie obligat direct la plata acestor drepturi salariale rezultate prin recalcularea lor în raport cu majorările invocate. În considerarea atribuțiilor ce îi revin potrivit legii, ca ordonator principal de credite, apelantul din prezenta cauză are obligația de a asigura și vira fondurile necesare plății drepturilor salariale solicitate în contradictoriu cu ceilalți pârâți, iar nu de a plăti direct reclamanților aceste drepturi, neexistând raporturi juridice între reclamanți și Ministerul Justiției.

Titularul sesizării a menționat și că soluția adoptată la întâlnirea trimestrială a judecătorilor din cadrul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Pitești din data de 14 iunie 2019 este în sensul reținerii calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în astfel de litigii având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Din datele și hotărârile judecătorești comunicate de curțile de apel, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, au rezultat următoarele aspecte:

Într-o opinie, s-a apreciat că în litigiile dintre angajați și instituțiile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu există raporturi juridice între reclamanți și acesta, Ministerul Justiției, ca ordonator principal de credite, având doar obligația de a asigura și vira fondurile necesare plății drepturilor solicitate. În sprijinul acestei opinii a fost invocată pentru identitate de rațiune Decizia de recurs în interesul legii nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Într-o altă opinie s-a considerat că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă, întrucât asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției, potrivit art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009. De asemenea s-a reținut că, fără implicarea Ministerului Justiției, hotărârea judecătorească nu ar putea fi pusă în executare; or, executarea este o parte a procesului, iar neparcurgerea acesteia ar atrage încălcarea dreptului la un proces echitabil.

La nivelul Curții de Apel Brașov practica judiciară s-a unificat în sensul că, în situația în care se solicită doar obligarea la plată a drepturilor salariale, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală, iar în situația în care se solicită și obligarea acestuia la alocarea de fonduri pentru drepturilor salariale, s-a apreciat că poate avea calitate procesuală pasivă.

La nivelul Curților de Apel Alba Iulia, Pitești, Cluj și București în practica judiciară a fost făcută distincția între categoria profesională a judecătorilor și cea a personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, rezultând următoarele opinii:

La nivelul Curții de Apel Târgu Mureș s-a constatat existența unei practici neunitare. Astfel, într-o primă opinie s-a considerat că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă, având în vedere că gestionează bugetele curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor, iar într-o a doua opinie s-a apreciat că nu are calitate procesuală pasivă, calitatea sa de ordonator de credite neputând fi confundată cu obligația de asigurare din bugetul propriu a sumelor necesare plății drepturilor salariale ale reclamanților, care nu au calitatea de angajați ai acestuia.

Și la nivelul Curții de Apel Iași s-a constatat existența unei practici neunitare. Astfel, într-un punct de vedere s-a susținut că, în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv obligarea la plata unor drepturi salariale, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, acesta din urmă nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Într-un alt punct de vedere s-a susținut că ordonatorul principal de credite are calitate procesuală pasivă, alături de ordonatorul secundar/terțiar de credite, dat fiind raportul atipic de muncă pe care magistratul îl are cu statul.

Este de menționat că această chestiune de drept a făcut obiectul întâlnirilor profesionale, după cum urmează:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 1.876/C/2.579/III-5/2019 din 9 septembrie 2019, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudență relevantă a Curții Constituționale.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la cerința noutății chestiunii de drept.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condițiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 și art. 222 din Codul civil, Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Aceste prevederi legale stabilesc așadar, obiectul și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o sesizare adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul lor, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, și anume:

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții menționate sunt îndeplinite, pe rolul Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, ca instanță de trimitere, aflându-se soluționarea apelurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Ploiești împotriva Sentinței civile nr. 28 din 9 ianuarie 2019 a Tribunalului Argeș - Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Curtea de Apel Pitești este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, urmând a pronunța în apel o hotărâre definitivă, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, precum și cu art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre un litigiu în materia conflictelor de muncă.

Este îndeplinită și condiția potrivit căreia lămurirea chestiunii de drept trebuie să fie esențială pentru soluționarea pe fond a cauzei, în condițiile în care reclamanții, invocând calitatea lor de personal auxiliar de specialitate (grefieri și grefieri arhivari la judecătorie), au solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea inclusiv a pârâtului Ministerului Justiției la plata sumelor în litigiu. Prin urmare, dacă s-ar considera că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă, acțiunea reclamanților va putea fi soluționată pe fond și în raport cu acest pârât.

Totodată, este îndeplinită și condiția de admisibilitate conform căreia este necesar ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită și nici ca aceasta să facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, verificările efectuate conducând la o astfel de concluzie.

În ce privește condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, aceasta nu este îndeplinită, așa cum se va arăta în cele ce urmează.

Astfel cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit în mod consecvent în jurisprudența sa

S-a statuat, astfel, că este îndeplinită cerința noutății atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări legale recent intrate în vigoare, cărora instanțele nu le-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial, precum și atunci când se impun anumite clarificări într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reinterpretarea textului de lege analizat.

Totodată, trebuie admis că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de un act normativ recent intrat în vigoare, care are un potențial mai mare de a conține probleme de drept noi, susceptibile să creeze practică neunitară, ci și de o reglementare mai veche, sub condiția însă ca înaintea instanțelor de judecată problema de drept respectivă să fie nou apărută.

Rezultă că, pe măsură ce chestiunea de drept primește dezlegări din partea instanțelor de judecată, în urma unor interpretări care o vizează în mod direct și care se concretizează într-o practică judiciară care se acumulează (indiferent dacă aceasta este unitară sau neunitară), caracterul de noutate se pierde.

Prin raportare la intenția avută în vedere de legiuitor atunci când a instituit mecanismele de unificare a practicii judiciare, condiția noutății trebuie privită ca fiind unul dintre elementele de esențială diferențiere între cele două mecanisme de unificare: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja existentă (el propunând un control a posteriori), hotărârea prealabilă are ca scop prevenirea unei astfel de practici, ea funcționând în vederea realizării unui control a priori.

În legătură cu prezenta sesizare este de observat că problema de drept a cărei lămurire îi este solicitată Înaltei Curți de Casație și Justiție a primit deja rezolvare prin numeroase hotărâri judecătorești pronunțate de către tribunale și curți de apel, prin care este dezlegată în mod specific, sprijinit pe argumente uneori ample.

De asemenea, această chestiune de drept a făcut obiectul întâlnirilor profesionale ale judecătorilor, așa cum rezultă din referirile cuprinse în capitolul VII al prezentei decizii, încă din anul 2018, dezbaterile purtate conducând la interpretări ce vin să confirme lipsa de noutate a acestei chestiuni de drept.

În aceste circumstanțe, devine evident că atâta vreme cât dispozițiile legale ce fac obiectul sesizării au fost interpretate și aplicate de către instanțe prin hotărâri judecătorești definitive, caracterul de noutate a problemei de drept s-a estompat semnificativ, nemaiputându-se considera că această condiție de admisibilitate a sesizării este îndeplinită, în sensul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

De asemenea se constată că nu este îndeplinită nici cerința referitoare la gradul de dificultate a chestiunii de drept, de natură a conduce la antrenarea mecanismului de unificare reprezentat de sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, reținută ca atare de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul jurisprudenței dezvoltate în aplicarea prevederilor art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție vizând procedura pronunțării unei hotărâri prealabile s-a arătat că trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății

Or, în speță, chestiunea de drept adusă în dezbatere nu ridică o asemenea dificultate serioasă, în contextul în care dispozițiile legale incidente sunt îndeajuns de clare și au făcut deja obiectul interpretării și aplicării, în concret, de către instanțele judecătorești care s-au pronunțat asupra acestora, existând suficiente elemente pentru ca instanța de sesizare să poată soluționa cauza.

Pentru aceasta, este necesar a se identifica și analiza prevederile legale incidente, urmând ca din interpretarea coroborată a acestora să se deducă concluziile vizând prerogativele Ministerului Justiției și natura raportului juridic dintre acesta și personalul instanțelor judecătorești cu referire la plata drepturilor salariale.

De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

În motivarea acestei decizii s-a menționat, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare.

Dat fiind că mecanismul de unificare a practicii judiciare, prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat atâta vreme cât legiuitorul a instituit anumite condiții restrictive și cumulative de admisibilitate, iar în cauză nu sunt îndeplinite cerințele referitoare la noutatea și dificultatea chestiunii de drept cu care a fost sesizată instanța supremă, prezenta sesizare urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.