ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5015/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucureși – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal la data de 08.08.2022 sub nr. x/2/2022, reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției a formulat contestație împotriva Ordinului privind stabilirea unor drepturi salariale nr. 413/C din 07.02.2022, în temeiul art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 și a răspunsului administrativ nr. 2/22147/2022 sens în care a solicitat: anularea răspunsului administrativ nr. 2/22147/2022 emis de Ministerul Justiției în soluționarea procedurii prealabile formulate împotriva Ordinului nr. 413/C din 07.02.2022; revocarea parțială a Ordinului nr. 413/C din 07.02.2022; emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației prin raportare la indemnizația judecătorului de judecătorie cu vechime de peste 20 de ani și în raport de următoarele hotărâri judecătorești:

1.sentința civilă nr. 2056 /23.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. X/120/2017 definitivă prin decizia civilă nr. 1206 /10.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești;

2.sentința civilă nr. 1402/18.09.2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. X/120/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 653 /04.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești;

3.sentința civilă nr. 887 din data de 02.10.2020, pronunțată în dosarul nr. X/2/2019 de Curtea de Apel București-Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal;

4.sentința civilă nr. 85 din 27.01.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2/2020 de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal prin care s-a dispus: anularea ordinului de salarizare nr. 5290/C din 20.12.2019, emis de pârâtul Ministerul Justiției, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantei începând din 01.12.2019 și a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției, obligarea pârâtului Tribunalul București să plătească reclamantei diferențele de drepturi salariale rezultate și obligarea pârâtul Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale;

5.sentința civilă nr. 221/ 25.02.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2/2020 de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal;

6.sentința civilă nr. 639/2021 din 23 aprilie 2021 pronunțată în dosar nr. x/2/2020 de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

2.Soluția instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 1796 din data de 29 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal a dispus respingerea, atât a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Justiției, cât și a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

3.Cererile de recurs formulate în prezenta cauză

3.1.Recursul principal formulat de recurenta-reclamantă A

A a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat casarea acesteia, cu admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta a arătat că sentința recurată este nemotivată, având în vedere că argumentele invocate sunt în majoritatea lor extrase din cererea de chemare în judecată, din întâmpinarea pârâtului, continuând apoi cu prezentarea situației de fapt și de drept precum și pasaje ale Deciziei nr. 12 /2022 și ale hotărârii CEDO din 23.04.2019, argumentele proprii ale instanței privind motivele de respingere a cererii de chemare în judecată lipsind cu desăvârșire, astfel că nu sunt respectate prevederile art. 425 C. proc. civ..

Prin sentința recurată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea, reținându-se la finalul motivării că temeiul legal al soluției adoptate este Decizia nr. 12/2022 care este obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial (27 septembrie 2022).

Așa cum a menționat și în contestația la ordin, ce face obiectul cererii pentru care a fost pronunțată sentința recurată prin prezenta cerere, Decizia nr. 12/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii în dosarul nr. x/1/2022 nu are aplicabilitate în cauză, neputând înlătura efectul puterii de lucru judecat consacrat de art. 431 C. proc. civ., în sensul anulării efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în mod definitiv.

Potrivit art. 517 alin. (2) C. proc. civ., „decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese."

In spiritul textului de lege menționat, motivarea în drept a soluției instanței, invocând decizia nr. 12 /2022 pronunțată în recurs în interesul legii, nu are relevanță și nici consecințe în prezenta cauză, puterea de lucru judecat neputând fi răsturnată sau anihilată.

Faptul că sunt alte ordine de salarizare în discuție, însă emise în temeiul aceluiași act normativ, respectiv Legea nr. 153/2017, nu are relevanță, existând în cauză putere de lucru judecat, instanțele de judecată nemaiputând analiza din nou fondul, respectiv acordarea sau nu a unui drept salarial sau încadrarea într-o grilă de salarizare.

Prin numeroase hotărâri, Curtea de Apel București și Tribunalul București au fost obligații la „plata drepturilor salariale echivalente cu sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției (sporul de fidelitate), până la încetarea raportului de serviciu"; prin sentința civilă nr. 221 /25.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel București -Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr. x/2/2022, definitivă prin decizia civilă nr. 5427 /16.11.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior sentinței recuratre și la care se face referire în considerentele prezentei sentințe, s-a dispus anularea în parte a ordinului de salarizare nr. 571/C din 18.02.2020, emis de pârâtul Ministerul Justiției, în ceea ce o privește, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcție de 15-20 ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile cuvenite față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum și la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate.

Față de toate aceste sentințe definitive, pronunțate în cauze în care a fost reclamantă, există putere de lucru judecat pe care instanța de fond trebuia să o constate, așa cum în mod corect a fost constatată în mod expres și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5427 /16.11.2023, anterior pronunțării prezentei sentințe.

Prin decizia amintită, s-a avut în vedere faptul că prima instanță a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., din perspectiva efectului pozitiv al autorității lucrului judecat. Pentru a fi incident acest efect, nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, având în vedere că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora.

S-a mai reținut, prin decizia amintită, faptul că prin sentința civilă nr. 1402 /18.09.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă în dosar nr. x/120/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 653/04.06.2020 a Curții de Apel Ploiești - Secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, fiind obligați intimații Tribunalul București și Curtea de Apel București la plata, după demararea procedurilor corespunzătoare, în favoarea reclamantei, a drepturilor salariale echivalente cu sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției (sporul de fidelitate), calculate începând cu data de 24.10.2017 și pe toată perioada în care își produce efecte Ordinul nr. 2422 /2018 emis de Ministrul Justiției, care se vor actualiza cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective, Ministerul Justiției având obligația de a efectua procedurile corespunzătoare (alocarea fondurilor) punerii în plată a acestor drepturi salariale. Totodată, conform dispozitivului și considerentelor decizorii ale hotărârilor sus menționate (expuse în cuprinsul sentinței recurate), în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/120/2019 s-a recunoscut, cu caracter definitiv, dreptul intimatei-reclamante la stabilirea indemnizației salariale lunare prin valorificarea sporului de fidelitate - sporului pentru vechime in specialitatea funcției din sistemul justiției în contradictoriu cu aceleași părți chemate în judecată și în cauza de față. A concluzionat astfel ICCJ că, față de soluția definitivă a Tribunalului Dâmbovița, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităților necesare constând în emiterea ordinului de salarizare în concordanță cu dispozițiile hotărârii judecătorești definitive, consecutiv anulării OMJ nr. 571/C/2020, ale cărui prevederi nu respectă această hotărâre. In consecință, criticile și apărările recurentei-pârâte cu privire la inexistența unei norme legale care să confere dreptul reclamantei la sporul de vechime în specialitatea funcției, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. In mod corect instanța de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiul anterior, reprezentând o chestiune litigioasă tranșată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de continuator al Ministerului Justiției nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie, limitându-se la reiterarea apărărilor din fond, care au făcut și obiectul dosarului Tribunalului Dâmbovița nr. x/120/2019. Prin urmare, Înalta Curte a respins, ca nefondate, criticile pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de continuator al Ministerului Justiției, referitoare la greșita reținere în speță a puterii lucrului judecat și la inexistența dreptului reclamantei la stabilirea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a sporului de fidelitate și constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat a fost invocat și în cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, arătând că este consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta beneficiind de acesta în mod indubitabil, astfel că, în mod nelegal, prin sentința pronunțată, instanța de fond nu a făcut o aplicare a acestuia în ceea ce privește stabilirea indemnizației sale prin Ordinul nr. 413/C/07.02.2022 emis de pârâtul Ministerul Justiției.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Esențial este că, potrivit hotărârilor judecătorești definitive anterioare, există o identitate de chestiune litigioasă între aceleași părți, indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu și alături de alte părți, fapt care obligă instanța sesizată ca în al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsură în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății ulterior.

Față de considerentele avute în vedere de instanțele de judecată la pronunțarea hotărârilor judecătorești definitive de-a lungul timpului în ceea ce privește categoria profesională a asistenților judiciari, atâta timp cât există putere de lucru judecat asupra chestiunii de drept supusă din nou controlului judiciar, instanța nu poate pronunța o soluție cu încălcarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.. Deși sunt alte ordine de salarizare în discuție, însă emise în temeiul aceluiași act normativ, respectiv Legea nr. 153/2017, există în cauză putere de lucru judecat, prezenta instanță de judecată nemaiputând analiza din nou fondul. Instanță ulterioară este ținută - strict în ceea ce privește identitatea de chestiune litigioasă - de cele statuate în hotărârile anterioare, ca de un dat juridic pe care nu-1 mai poate pune în discuție și nu-1 mai poate tranșa diferit, ci acesta va fi punctul de pornire de la care își va dezvolta în continuare propriul raționament juridic, în funcție de circumstanțele concrete ale noii pricini deduse judecății.

In ceea ce privește Decizia nr. 12/2022 din 6 iunie 2022 emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 20 septembrie 2022, care a fost reținută ca temei legal al pronunțării soluției împotriva căreia a formulat prezenta cale de atac, consideră că în mod corect a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1091 din 28 februarie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2/2020, faptul că se impune cu prioritate aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în favoarea reclamantei.

Față de toate aceste considerente, prin Decizia nr. 1091 din 28 februarie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat definitiv faptul că reclamanta se află deja în posesia unui „bun", ca urmare a existenței hotărârii judecătorești definitive reprezentate de Sentința civilă nr.1163 /09.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2020, definitivă prin Decizia nr. 5427/16.11.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios administrativ și fiscal.

Recurenta a solicitat totodată a se lua în considerare și Decizia civilă nr. 1287/R /21.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.x/33/2009. Se mai arată în decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj că asistenții judiciari sunt discriminați în sensul art. 2 alin. (1) - 3, art. 6 din OUG nr. 137 /2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de fidelitate, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția vechimii în funcția judiciară cu respectarea incompatibilităților), ci sub pretextul că aparțin de o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. (1) din OUG nr. 137/2000).

Existența discriminării directe a asistenților judiciari rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta Socială Europeană, revizuită (ratificată prin Legea nr. 74 /1999, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5 art. 6 art. 8 art. 39 alin. l lit. a art. 40 alin. (2) lit. c și f, art. 154 alin. (3) art. 165 și art. 155 raportat la art. l din Legea nr. 53/2003, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20 art. 16 alin. (1) art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Se constată, astfel, de Curtea de Apel Cluj, faptul că pretextele invocate de pârâți pentru discriminarea asistenților judiciari (și anume primirea sporului de vechime și perioada determinată a mandatelor) nu reprezintă în nici un caz justificări obiective și rezonabile.

In plus, există și o hotărâre prin care instanța de judecată a lămurit definitiv obligația dispusă Ministerului Justiției privind această vechime în funcție în ceea ce privește asistenții judiciari. Astfel, deși prin încheierea pronunțată la data de 23.06.2021 în dosarul nr. x/120/2019 de Tribunalul Argeș s-a respins cererea formulată de Ministerul Justiției prin care a solicitat lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 550 /10.06.2020 pe motiv că acesta este perfect lămuritor, iar prin modalitatea de redactare se înțeleg cu claritate atât înțelesul, cât și întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, neexistând nici dispoziții contradictorii în cuprinsul acestuia, în considerentele acestei hotărâri s-a explicat ce s-a dispus prin sentința a cărei lămurire se cere și ce înseamnă vechime efectivă în funcție.

Prin această hotărâre a fost lămurită neclaritatea Ministerului Justiției, care de fapt este un refuz continuu de a executa hotărârile judecătorești și nu o neclaritate, instanța explicând că vechimea în funcție dispusă prin Sentința civilă nr. 550 /10.06.2020 nu poate fi vechimea în funcție limitată la 0-3 ani sau 3-5 ani, ci vechimea în funcție prevăzută de Anexa V, Cap.I, lit. A pct.crt.4 din Legea nr. 153/2017, raportată la indemnizația judecătorului de judecătorie, pe tranșe de vechime în funcție până la vechimea de peste 20 de ani, în raport de care indemnizația de încadrare lunară este de 17.250 lei la o gradație 5, așa cum este cazul unora dintre reclamantele din dosarul nr. x/120/2019. In consecință, pentru motivele invocate, a solicitat să se facă aplicarea disp. art. 430 alin. (1) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul constatării puterii lucrului judecat față de hotărârile judecătorești definitive invocate, în special față de Decizia civilă nr. 5427/16.11.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2/2020, decizie menționată în considerentele sentinței recurate și de care instanța de fond nu a ținut cont în mod vădit neîntemeiat.

Totodată, argumentul reținut de instanța de fond în motivarea sentinței în sensul că ordinul contestat în prezentul litigiu vizează stabilirea drepturilor salariale ale asistenților judiciari având în vedere doar valoarea de referință sectorială de 605,225 lei", precum și că ordinul nu a avut ca obiect stabilirea altor drepturi salariale ale reclamantei, obiectul acestuia fiind strict majorarea salarială raportat la VRS, astfel încât reclamanta nu ar putea critica în prezentul litigiu faptul că pârâtul trebuia să ia în considerare o indemnizație brută lunară în raport cu vechimea efectivă în funcție de peste 20 ani, nu poate fi reținut ca întemeiat, atâta vreme cât vechimea efectivă în funcție este un element în raport de care se stabilește indemnizația brută cuvenită recurentei, astfel că prin utilizarea unei vechimi în funcție mai mică decât cea cuvenită în mod legal, se ajunge implicit la o valoare a drepturilor salariale mult mai mică. În acest sens, prin Ordinul nr. 571/C/2020, anulat prin sentința nr. 221/25.02.2021 s-a dispus stabilirea indemnizației având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 lei, însă atât instanța de fond, în speță Curtea de Apel București, cât și instanța de control judiciar, respectiv, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au reținut că acesta poate fi contestat doar sub aspectul strict al majorării salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială -VRS, ci au considerat că Ordinul poate fi contestat în raport de oricare element ce intră în componența dreptului salarial.

3.2.Recursul incident formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiției

Pârâtul a formulat recurs incident, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului incident, casarea în tot a hotărârii recurate și în rejudecare admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și subrogarea legală a înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile ministerului.

În motivarea recursului incident, s-a arătat că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Justiției, aceasta a fost respinsă în mod greșit.

Se invocă Decizia nr. 13/2016 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, deliberând asupra recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că problema de drept care a generat practica neunitară vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 și ale art. 222 C. civ., cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor interne în Litigiile dintre angajați și instituțiile /unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, raportat la calitatea sa de ordonator principal de credite, fără vreo altă diferențiere. Prin urmare, întrucât și în prezenta cauză se pune în discuție calitatea de ordonator principal de credite în raport de solicitarea unor drepturi de natură salarială a angajaților instanțelor judecătorești, apreciem opinia instanței de fond ca fiind neîntemeiată, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monltorui Oficial.

Așadar, prin Decizia nr.13 din 13.06.2016 pronunțată în Dosarul nr.12/2016, înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanție a executării obligației de Diată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unui legitim, câta vreme atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia respectivă că ordonatorul principal de credite „nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

De asemenea, prin Decizia nr. 60/2019 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apet Pitești, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ICCJ a reținut că „în motivarea Deciziei nr. 13 din 13 iunie 2016 a haltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legiis-a menționat, între altele, că "în măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, fără a pune în discuție atribuțiile legat reglementate ale ordonatorului principat de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

Mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare."

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 491 C. proc. civ., a solicitat constatarea subrogării înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, admiterea recursului incident astfel cum a fost formulat, admiterea excepției invocate, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.Apărările formulate în cauză

4.1.Întâmpinarea depusă de recurentul – pârât Ministerul Justiției

Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare față de recursul principal declarat de reclamantă împotriva sentinței, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În conformitate cu art. 38 C. proc. civ. și ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, reiese că la momentul transmiterii drepturilor și obligațiilor prevăzute în textele mai sus citate, a avut loc transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către înalta Curte de Casație și Justiție.

În speță, hotărârea a fost pronunțată după ce au fost abrogate prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368 /2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, astfel că Ministerul Justiției nu mai justifica la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză și trebuia introdusă de drept în cauză înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu privire la sentințele invocate de reclamantă, se arată că prin decizia nr. 1206/10.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr.x/120/2017, au fost respinse definitiv apelurile declarate de apelantele-reclamante, împotriva sentinței civile nr. 2056/23.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

De asemenea prin sentința civilă nr. 1402/18.09.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2019, a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Justiției pe obligația de plată a drepturilor salariale, menținându-se în apel doar obligația de alocare de fonduri necesare plății.

Sentința civilă nr. 887/02.10.2020 pronunțată de Curtea de apel București în dosarul nr.X/2/2019 a fost desființată prin decizia nr. 5582/2021 a ICCJ, respingând în rejudecare acțiunea reclamantei.

Restul sentințelor invocate sunt pronunțate în materia contenciosului-administrativ de către Curtea de Apel București au fost desființate în recurs prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarele nr. x/2/2019, x/2/2020 și y/2/2020.

Prin Decizia nr. 12/06.06.2022 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța superioară a statuat că ,,în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (51) și ari. 5 alin. (V) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 alin. (1) - (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2075, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare „Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani."

Stabilirea indemnizațiilor la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenților judiciari nu presupune includerea sporului pentru vechimea efectivă în magistratură, reclamanții neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obținut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câștigat de aceștia, în aceleași condiții de vechime.

Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competențele CNCD și instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție.

Prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că „...dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, instanțele de judecată trebuie să țină cont de faptul că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun a fi respectate în egală măsură de către toate autoritățile publice.

4.2.Întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție

Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar în subsidiar respingerea acestuia ca neîntemeiat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Intimata a invocat nulitatea recursului declarat de recurenta-reclamantă, întrucât aceasta nu a indicat niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.; or, neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. atrage, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același act normativ, sancțiunea nulității recursului.

Pe fond, s-a arătat că, în fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta solicită obligarea înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației prin raportare la indemnizația judecătorului de judecătorie cu vechime de peste 20 de ani și în raport ele hotărârile judecătorești invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.

Recurenta - reclamantă a solicitat anularea Ordinului nr. 413/C din 07.02.2022, ordin emis de Ministrului Justiției nr. 1077/C/2023 prin care s-a dispus că, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale asistenților judiciari din cadrul tribunalelor din circumscripția teritorială a Curții de Apel București prevăzuți în Anexele 1-6 la ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

În primul rând, se arată că stabilirea indemnizațiilor la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenților judiciari nu presupune includerea sporului pentru vechimea efectivă îl magistratură, reclamanta neputând beneficia mai mult decât au în plată cei care au obținut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, în aceleași condiții de vechime.

Ca atare, stabilirea nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime îl funcție sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum se stabilește prin Legea nr. 71/2015, nu legitimează recunoașterea vechimii efective in magistratură pentru asistenții judiciari.

Problema acordării vechimii în funcție calculată pentru toată perioada în care a fost exercitată funcția de asistent-judiciar, fără limitarea la 5 ani, cât durează un mandat al unei persoane din această categorie profesională, cu stabilirea drepturilor salariale prin raportare la aceasta, a fost tranșată prin Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. 212/2022; în considerentele acestei decizii a fost analizată pe larg situația asistenților judiciari (prg 160-170).

De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.

Recurenta-reclamantă susține că prin hotărârile judecătorești s-a dispus obligarea pârâților la plata sporului de fidelitate; prin cele două hotărâri menționate, respectiv sentința civilă nr. 2056/23.10.2017 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2017 și sentința civilă nr. 1402/18.09.2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2019 s-a dispus obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor bănești cu titlu de spor fidelitate. Hotărârile judecătorești invocate de reclamantă, pronunțată de instanța specializată în dreptul muncii, nu conțin vreo obligație de emitere a ordinului de salarizare în raport cu vechimea în funcție nelimitată la 5 ani, ci doar obligații patrimoniale de recalculare și plată a drepturilor salariale.

Prin urmare, în acord cu dezlegarea dată prin recursul în interesul legii prin care s-a statuat că egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă în funcție, superioară celei de 5 ani, astfel salarizarea reclamantei se stabilește prin raportare la o vechime în funcție între 3-5 ani, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Vechimea dobândită în perioada cât a exercitat /exercită funcția de asistent judiciar nu se ignoră, ci se ia în considerare ca vechime în muncă, însă nu poate fi inclusă ca parte componentă vechimii în funcție dincolo de limita celor 5 ani prevăzuți de lege.

Cu titlu de practică judiciară, a fost invocată Decizia nr. 5849/07.12.2022 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2/2020.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 și următoarele C. proc. civ.

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alineat 2, coroborat cu art. 4711 și art. 201 alineatele 5 și 6 C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 26.03.2024 a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 22.10.2024, în ședință publică.

La același termen, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului principal promovat de reclamantă, excepție invocată de intimata – pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru considerentele expuse în practicaua încheierii de amânare a pronunțări, din data de 22 octombrie 2024.

6.Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496 C. proc. civ..

6.1.Situația de fapt

A este asistent judiciar în cadrul Tribunalului București începând cu data de 01.07.2000.

Prin art. 1 din Ordinul MJ nr.413/C/07.02.2022 s-a dispus că, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale asistenților judiciari din cadrul tribunalelor din circumscripția teritorială a Curții de Apel București prevăzuți în Anexele 1-6 la ordin, se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Prin contestația adresată Ministerului Justiției și înregistrată sub nr. 22147 /14.03.2022, reclamanta a solicitat revocarea în parte a OMJ nr. 413/C/07.02.2022 și emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare în raport cu vechimea efectivă în funcție de peste 20 ani.

Pârâtul a răspuns solicitării reclamantei, prin care și-a exprimat explicit refuzul de soluționare favorabilă, susținând în esență că nu există temei în legislația incidentă cu privire la stabilirea indemnizației asistenților judiciari în raport de vechimea efectivă în funcție și a invocat Minuta Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din data de 6 iunie 2022.

Prin prezentul demers judiciar, reclamanta contestă Ordinul privind stabilirea unor drepturi salariale nr. 413/C din 07.02.2022 și a răspunsul administrativ nr. 2/22147 /2022, solicitând anularea răspunsului administrativ nr. 2/22147/2022 emis de Ministerul Justiției, revocarea parțială a Ordinului nr. 413 /C din 07.02.2022 și emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației prin raportare la indemnizația judecătorului de judecătorie cu vechime de peste 20 de ani și în raport de hotărârile judecătorești invocate în susținerea cererii de chemare în judecată.

6.2.Analiza motivelor formulate de recurenta-reclamantă prin recursul principal și a apărărilor aferente invocate de intimatul-pârât

6.2.1.O primă critică a recurentei se referă la nemotivarea acesteia, arătându-se că argumentele invocate sunt în majoritatea lor extrase din cererea de chemare în judecată, din întâmpinarea pârâtului, continuând apoi cu prezentarea situației de fapt și de drept precum și cu pasaje ale Deciziei nr. 12 /2022 și ale hotărârii CEDO din 23.04.2019, argumentele proprii ale instanței privind motivele de respingere a cererii de chemare în judecată lipsind cu desăvârșire; astfel, nu sunt respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., motiv de casare ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 Cod de procedură civilă.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea sau motivarea insuficientă nu pot fi reținute raportat la sentința atacată.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea; astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

„În continuare, Curtea reiterează că, deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Împrejurarea că prima instanță a ales o anumită modalitate de expunere a raționamentului ce a stat la baza soluției adoptate nu poate fi cenzurată din perspectiva acestui motiv de casare, cât timp din considerente se desprinde structura logico-juridică a argumentației ce a fundamentat soluția.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

6.2.2.În cadrul motivelor de casare întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat mai întâi faptul că Decizia nr. 12/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii în dosarul nr. x/1/2022 nu are aplicabilitate în cauză, neputând înlătura efectul puterii de lucru judecat consacrat de art. 431 C. proc. civ., în sensul anulării efectelor hotărârilor judecătorești pronunțate în mod definitiv.

Cu prioritate, trebuie analizate efectele acestor hotărâri, pentru a se putea verifica dacă există o putere de lucru judecat care să fie invocată.

Acțiunea de față privește Ordinul nr. 413/C/07.02.2022 emis de pârâtul Ministerul Justiției, prin care i-a fost recunoscută reclamantei o vechime de 3-5 ani în funcția de asistent judiciar.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizației prin raportare la indemnizația judecătorului de judecătorie cu vechime de peste 20 de ani în raport de mai multe hotărâri judecătorești, ce vor fi analizate în cele ce urmează.

I.Dosar nr. x/120/2017

Prin cererea de chemare în judecată, mai mulți reclamanți printre care și reclamanta din cauza de față au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București plata drepturilor salariale restante pentru o perioadă de 3 ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, actualizate cu rata inflației până la plata efectivă, drepturi constând în diferența dintre indemnizațiile ce rezultă prin aplicarea indexărilor de 25% și indemnizația efectiv încasată de fiecare dintre reclamanți; în subsidiarul acestui capăt de cerere, obligarea pârâtei în favoarea reclamanților la plata diferențelor salariale în perioada aprilie 2015 până la zi și în continuare, actualizate cu rata inflației, diferențe constând în indemnizația de încadrare în plată pentru fiecare grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, care include, cumulat, indexări totale de 25% și sporul de fidelitate și cea efectiv încasată de către fiecare dintre reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 2056/23.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2017, a fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București să asigure finanțarea, iar pe pârâtul Tribunalul București să plătească diferențele salariale dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale de către reclamanți și cele cuvenite ca urmare a stabilirii un cuantum al indemnizației de încadrare la nivelul maxim în plată acordat personalului în funcții, grad, gradație, vechime în funcție sau specialitate similare cu cele ale reclamanților, începând cu data de 9.04.2015 și până la data stabilirii drepturilor salariale cu respectarea Legii nr. 71/2015, sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflației începând cu data scadenței și până la data plății efective.

Prin decizia civilă nr. 1206/10.05.2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanți și de pârâți.

Înalta Curte constată că cele două hotărâri judecătorești au avut ca aplicabilitate perioada aprilie 2015 și până la data de 23.10.2017, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/120/2019, astfel că din punct de vedere temporal, hotărârile judecătorești pronunțate în această cauză nu pot fi invocate cu putere de lucru judecat în raport de Ordinul nr. 413/C/07.02.2022 emis de pârâtul Ministerul Justiției, prin care i-a fost recunoscută reclamantei o vechime de 3-5 ani în funcția de asistent judiciar.

II.Dosar nr. x/120/2019

Prin acțiunea înregistrată la data de 05.03.2019 pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/120/2019, reclamanta A în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul București, a solicitat obligarea pârâților la plata diferențelor salaríale rezultate între indemnizația stabilită prin acordarea sporului pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției (sporul de fidelitate) și indemnizația efectiv încasată, calculate începând cu trei ani anteriori introducerii acțiunii, si pe viitor, pana la încetarea raportului de serviciu al subsemnatei, actualizate cu indicele de inflație si la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit lunar pana la data plații efective și obligarea paraților să demareze procedurile corespunzătoare punerii în plată a acestor drepturi salariale recunoscute prin hotărârea ce se va pronunța, respectiv să emită un nou Ordin de salarizare în acest sens și să solicite fondurile necesare achitării acestor venituri.

Prin sentința civilă nr. 1402/18.09.2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr.x/120/2019, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2056/23.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2017, pentru intervalul 28.02.2016-23.10.2017, și respinsă, pentru acest motiv, acțiunea în ceea ce privește pretențiile cuprinse în acest interval; a fost admisă în parte acțiunea și au fost obligați intimații Tribunalul București și Curtea de Apel București, la plata, după demararea procedurilor corespunzătoare, în favoarea reclamantei, a drepturilor salariale echivalente cu sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției (sporul de fidelitate), calculate începând cu data de 24.10.2017 și pe toată perioada în care își produce efecte Ordinul nr. 2422/2018 emis de Ministrul Justiției, care se vor actualiza cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective, Ministerul Justiției având obligația de a efectua procedurile corespunzătoare (alocarea fondurilor) punerii în plată a acestor drepturi salariale; a fost respinsă acțiunea pentru perioada ulterioară încetării efectelor Ordinului nr. 2422/2018 emis de Ministrul Justiției.

Sentința a reținut că se va avea însă în vedere faptul că Ordinul de încadrare al reclamantei, având o aplicabilitate temporală limitată, nu îi conferă acesteia dreptul la recunoașterea pretențiilor și „pentru viitor”, adică mai mult de perioada de 5 ani prevăzută în cuprinsul ordinului.

Decizia civilă nr. 653 /04.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești a respins apelurile declarate de pârâți, ca nefondate.

Prima instanță din cauza de față a reținut că nu poate fi constatat efectul pozitiv al puterii lucrului judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deoarece prin sentința civilă nr. 1402/18.09.2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/120/2019 a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Justiției cu privire la obligația de plată a drepturilor salariale, menținându-se în apel doar obligația de alocare de fonduri necesare plății.

Înalta Curte mai constată că sentința de mai sus a acordat drepturile salariale echivalente cu sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției (sporul de fidelitate), calculate începând cu data de 24.10.2017 și pe toată perioada în care își produce efecte Ordinul nr. 2422 /2018 emis de Ministrul Justiției.

Ca urmare, din punct de vedere temporal, nici hotărârile judecătorești pronunțate în această cauză nu pot fi invocate cu putere de lucru judecat în raport de Ordinul nr. 413/C/07.02.2022 emis de pârâtul Ministerul Justiției, prin care i-a fost recunoscută reclamantei o vechime de 3-5 ani în funcția de asistent judiciar.