ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4666/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 octombrie 2020, pe rolul Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X. cu domiciliul procesual ales la Tribunalul București persoana însărcinată cu primirea corespondenței fiind L., judecători în cadrul Tribunalului București, secția a III-a, au chemat in judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, și Tribunalul București, având în vedere sentința civilă nr. 267/03.03.2020 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1518/12.10.2020 pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești, pe care o invocă cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, potrivit dis. art. 431 alin. (2) C. proc. civ. civ., ținând seama de faptul că pârâtul Ministerul Justiției nu a răspuns favorabil plângerii administrative prealabile formulate de către subsemnații, în temeiul art. 8 și art. 2 lit. 11) din Legea nr. 554/2004, solicitând emiterea de către Ministerul Justiției a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 28.06.2016 și în continuare, și după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând in considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale in raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT — O.U.G. nr. 27/2006), și luarea de către cei trei pârâți a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat reclamanților prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamanți a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadentă până Ia plata efectivă.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 40/2021 din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a admis în parte acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București . ii) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților un nou ordin de încadrare începând cu data de 28.06.2016, iar pentru reclamanta X. începând cu 22.10.2016, și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA si DIICOT). iii) a respins în rest acțiunea.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 40/2021 din 18 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și rejudecarea pe fond a cauzei cu consecința respingerii acțiunii. Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susținut următoarele critici: În primul rând, recurentul a subliniat că dispozițiile art. 1 alin. 5l din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, precum și cele ale art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 și 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016. Prin urmare, la acest moment, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituționala prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor și nici deciziile instanței supreme prin s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept gnerate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acțiunii. Potrivit art. 521 alin. (4) C. proc. civ., care dispune aplicarea în corespunzător a dispozițiilor art. 518, dezlegarea de principiu dată prin hotărârea prealabilă problemelor de drept "își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalitații dispoziției legale" care a generat chestiunea de drept pentru care a fost necesară sesizarea instanței supreme. Anexa (a O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantelor potrivit dispozițiilor acesteia. Potrivit actelor normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006, salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a Il-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secțiunea a ll-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă. Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Cap. 1 Secțiunea 1, art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege." Art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a din Legea nr. 153/2017 statuează că "indemnizația de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcției, gradului, gradației și vechimii în funcție, prevăzută în anexele nr. 1 - IX". De asemenea, art. 8 Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că "(1) Judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți au dreptul, pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor sau, după caz, cu gradul profesional obținut, cu funcția deținută și, după caz, cu vechimea în muncă și în funcție, potrivit prevederilor prezentei legi. Art. 9 prevede că "Indemnizațiile de încadrare ale judecătorilor si ale procurorilor sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. A) și, respectiv, lit. B)." Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariate unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional, a constatat neconstituționatitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor DNA și DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) sa primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ. Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanțele de judecată care se subrogă competențelor legiuitorului se desprinde din Decizia nr. 51/2020 pronunțata de Curtea Constituțională, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții din legile de salarizare în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin soluția pronunțată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituțional al separației puterilor în stat, subrogându-se atât competențelor constituționale ale legiuitorului, cât și celor ale instanței de contencios constituțional. Prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a reținut, în esență, că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Curtea a precizat ca, "în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1)din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective". De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Totodată, susține recurentul-pârât că soluția dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-310710 Agafiței a fost în sensul că întrebările preliminare formulate de instanța de trimitere sunt inadmisibile, deoarece dispozițiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancționator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situației de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistrați. Astfel, analizând admisibilitatea întrebărilor preliminare, Curtea a constatat că situația prezentată excedează cadrelor generale stabilite de Directivele 2000/43 și 2000/78 în vederea combaterii anumitor discriminări. Principiul egalității de tratament consacrat de aceste directive se aplică în funcție de motivele/criteriile enumerate exhaustiv la art. 1 din directivele menționate. Astfel, articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede că aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. La rândul său, Directiva 2000/43 are ca scop, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, stabilirea unui cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice. În aceste condiții, apreciază că prin hotărârea apelată se acordă drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare. Susține recurentul-pârât, contrar instanței de fond, că în speță nu este vorba de creșteri salariale, decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept neputând fi aplicată prin analogie. De asemenea, nu este aplicabilă nici Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, care se referă la drepturi stabilite prin hotărâri judecătorești care produceau efecte la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, iar nu la hotărâri judecătorești care privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Prin urmare, chiar dacă prin hotărâri judecătorești au fost acordate despăgubiri în raport de coeficientul de multiplicare corespunzător indemnizațiilor procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, acestea nu au fost incluse în indemnizația de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia, iar dispozițiile acelor hotărâri au încetat la data intrării în vigoare a noilor legi ale salarizării, O.U.G. nr. 27/2006 fiind abrogată prin Legea nr. 330/2009, lege în temeiul căreia Ministerul Justiției a emis noi ordine de salarizare. Mai susține recurentul-pârât că, prin sentința recurată, prima instanță a acordat în mod nelegal drepturile salariale solicitate și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, contrar art. 1 alin. (3) din acest act normativ și art. 162 alin. (3) Codul muncii.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinări față de recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, având în vedere următoarele considerente: Înalta Curte constată că, pronunțând o soluție de admitere a acțiunii, prima instanță nu a analizat fondul dreptului referitor la un anume nivel al salarizării, ci a avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 267 din 03.03.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, prin care Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București au fost obligați la recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei X. începând cu 22.10.2016, iar a celorlalți reclamanți începând cu 28.06.2016 și în continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,00 stabilit în Anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 și să-i plătească contravaloarea diferenței dintre indemnizația de încadrare stabilită astfel și indemnizația actuală de încadrare, calculată începând cu 28.06.2016, respectiv 22.10.2016 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare și actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda legată penalizatoare începând cu aceleași date. și până la data plății efective a debitului principal constând în diferențele dintre indemnizația de încadrare stabilită potrivit celor dispuse și indemnizația actuală de încadrare. Această sentință a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelurilor, prin decizia nr. 1518 din 12 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă în dosarul nr. x/2019. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că pentru a se reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în cauză nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, raportat la prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel fiind, trebuie recunoscut ca intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora și care conturează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat. Față de soluția definitivă a Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a recunoscut dreptul reclamanților la încadrarea salarială cu coeficientul 19,00, obligația dispusă în prezentul litigiu asigură doar o completă executare efectivă a dreptului recunoscut, respectiv îndeplinirea de către minister a formalităților necesare, constând în emiterea ordinului de salarizare. În consecință, apărările recurentului-pârât Ministerul Justiției cu privire la inexistența unei norme legale care să confere un astfel de drept reclamantei, care au făcut obiectul analizei în cuprinsul sentinței civile nr. 267/2020 a Tribunalului Dâmbovița, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Cât privește criticile recurentului-pârât referitoare la stabilirea prin hotărârea recurată a unui alt sistem de salarizare decât cel prevăzut de legiuitor și la încălcarea legilor salarizării, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost în mod legal înlăturate de instanța de fond, pe de-o parte ca urmare a reținerii autorității de lucru judecat, iar pe de altă parte efectuând o analiză proprie a legislației în materia salarizării pentru perioada anterioară anului 2017. Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că instanța de fond a constatat în mod judicios caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite noul ordin de salarizare pentru reclamanți. Astfel, din analizarea legislației în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienții de multiplicare" funcției de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienții de ierarhizare prevăzuți de Legea nr. 330/2009 și nici valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010. Această situație privind modalitatea de calcul a indemnizației pentru judecători și procurori s-a păstrat și după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010. Potrivit art. 38 din acest act normativ: " (1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții." În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare. De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din același act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015. La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice. Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări: 1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins: "(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: «

La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins: "(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării. (1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției." Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare." Totodată, soluția primei instanțe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Consttuționale a României, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare. Această decizie consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor. Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale. Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituțional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație. Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituțională reținând în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale. În cuprinsul deciziei s-a menționat că: "Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim." Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare". Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Mai mult, în cauza de față nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 și a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 date de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura dezlegării unor chestiuni de drept și obligatorii pentru instanțe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reținut mai sus, ci și de interpretarea sistematică și coroborată a unor dispoziții legale, antereferite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și continuând cu Legea nr. 153/2017. Pe cale de consecință, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaționale justiție existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistrați care dețineau aceeași funcție și îndeplineau aceleași condiții de vechime și care beneficiau de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizația de încadrare pentru cei care nu erau la același nivel, trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată. Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât în sensul că este greșită premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stablit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), în susținerea căreia a făcut trimitere la paragraful 32 (privind neîndeplinirea cerinței de admisibilitate prevăzută de art. 515 C. proc. civ.) din Decizia nr. 11/04.05.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii. Prin această decizie, instanța supremă a mai reținut că "(38). Așadar, prin hotărârile judecătorești din prima orientare jurisprudențială nu s-a tranșat dacă reclamanții judecători sunt îndreptățiți la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizației de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea. (39). Față de cele expuse, se constată că hotărârile judecătorești atașate memoriului nu relevă tranșarea aceleiași chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanțele care au admis cererile reclamanților, cât și cele care le-au respins s-au raportat și la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie.", astfel că interpretarea dată de recurentul-reclamant prin raportare la decizia nr. 11/2020 este lipsită de suport. În același sens este și susținerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulteriore O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar reținut de acesta, afirmând existenței unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reținut în decizia nr. 51/2020 a Curții Constituționale la care a făcut trimitere recurentul. Că este așa o confirmă și reținerea instanței supreme în Decizia nr. 11/2020 antereferită: "45. Astfel, reclamanții, susținând că, în cadrul aceleiași funcții ocupaționale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferențe de drepturi salariale față de indemnizațiile care se cuveneau procurorilor D.N.A și D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea; așadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispozițiile din ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, dar și pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate și pe Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanți, potrivit căreia coeficienții de multiplicare în discuție ar fi fost deja recunoscuți altor magistrați aflați în situații identice, instanțele au examinat discriminarea reglementărilor succesive și au statuat asupra necesității egalizării indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată." Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că sunt valabile și în dosarul de față aspectele reținute de instanță în sentința nr. 267/2020 a Tribunalului Dîmbovița (definitivă) cu privire la interpretarea și aplicarea legilor incidente salarizării reclamantului, sentință în raport cu care reclamanții din prezența cauză s-au adresat pârâtului Ministerul Justiției cererea privind emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare brută lunară să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 22.07.2019 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (corespunzător salarizării procurorilor DNA și DIICOT – O.U.G. nr. 27/2006), refuzul acestuia fiind contestat prin demersul judiciar de față. Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat.