Decizia nr. 2616/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 12 iulie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG. și HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. (menționați în tabelul nominal, anexă la cerere - f. x din dosar), judecători și foști judecători în cadrul Curții de Apel Galați, prin reprezentant HH., persoană împuternicită să primească corespondența legată de proces, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună, în temeiul art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin luarea în considerare și a coeficienților de multiplicare stabiliți în anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, în raport de funcțiile deținute sau cu care sunt asimilate, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015 și în viitor, până la încetarea stării de discriminare.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 110 pronunțată la 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii, invocate de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, ca neîntemeiate, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. și HH. - reprezentant al reclamanților și persoană împuternicită cu primirea CCC., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI și CURTEA DE APEL GALAȚI și a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru fiecare reclamant în parte, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA + DIICOT, prin luarea în considerare și a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, în raport de funcțiile deținute de reclamanți sau cu care sunt asimilate, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015, potrivit deciziei civile nr. 1746/04.11.2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, definitivă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 110 pronunțată la 28 ianuarie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Ministerul Justiției și ulterior prin subrogarea de drept în toate drepturile și obligațiile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîtnemeiată. După o succintă prezentare a situației de fapt, recurentul-pârât a adus argumente juridice structurate în cinci critici principale, fiecare vizând aspecte esențiale de legalitate și temeinicie ale hotărârii atacate, astfel: - reclamanții au beneficiat deja de diferențele salariale prin hotărâri pronunțate în materia dreptului muncii, astfel că nu mai justifică un interes actual și personal în formularea unei noi acțiuni. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., orice cerere trebuie să fie susținută de un interes determinat, legitim, personal, născut și actual, iar excepția lipsei de interes este una de fond, absolută și peremptorie, conform art. 247 alin. (1) din același cod. În consecință, se solicită admiterea excepției și respingerea acțiunii ca lipsită de interes. - instanța de fond a omis să stabilească un moment terminus pentru recalcularea drepturilor salariale, deși reclamanții au solicitat emiterea ordinelor pentru perioada 09.04.2015 și pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare. Prin această omisiune, instanța a înlăturat indirect plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede că, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază nu pot depăși nivelul stabilit pentru anul 2022. De asemenea, se arată că dispozițiile art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel că nu mai pot constitui temei juridic pentru admiterea acțiunii. În plus, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), art. 8 și art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc în mod exclusiv drepturile salariale ale personalului vizat, iar art. 162 alin. (3) din Codul Muncii prevede că sistemul de salarizare se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. Prin urmare, acordarea unor drepturi salariale fără limită temporală este inadmisibilă și nelegală. - depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond. Ministerul pârât argumentează că stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, conform jurisprudenței Curții Constituționale (Deciziile nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 838/2009), care a statuat că instanțele nu pot anula sau refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nu pot crea norme pe cale judiciară. - Prin hotărârea atacată, instanța a acordat drepturi salariale corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. tuturor magistraților, indiferent de gradul profesional, ceea ce determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, încălcând principiul separației puterilor în stat. - titlurile pronunțate în favoarea reclamanților au avut caracterul unor despăgubiri și nu au modificat indemnizația de încadrare. Recurentul-pârât susține că aceste titluri nu pot constitui temei pentru emiterea de ordine de ministru privind stabilirea drepturilor salariale, întrucât despăgubirile nu schimbă natura juridică a indemnizației. De asemenea, ordinele emise în favoarea altor angajați din sistemul de justiție au efecte relative, fiind pronunțate în executarea unor hotărâri judecătorești cu efecte inter partes, și nu intră sub incidența Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care viza drepturi salariale cu aplicabilitate generală. - lipsa de claritate a cererii reclamanților în privința coeficienților de multiplicare solicitați. Instanța de fond nu a pus în vedere reclamanților să precizeze concret în raport cu ce coeficient de multiplicare se solicită reîncadrarea, deși Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13, prevede coeficienți diferiți corespunzători funcțiilor de procuror general, adjunct, consilier, șef secție, șef serviciu, șef birou și procuror. În lipsa acestei precizări, instanța nu putea dispune emiterea ordinelor de reîncadrare, întrucât nu era determinat nivelul salarial solicitat prin raportare la funcțiile deținute de reclamanți. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 110/28.01.2022 și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere încălcarea normelor de procedură, depășirea atribuțiilor instanței de fond și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente în materia salarizării.

Apărări formulate în cauză Intimații-reclamanți au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Procedura derulată Prin încheierea de ședință din 2 noiembrie 2023, Înalta Curte a suspendat judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 517 alin. (1 1 ) C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. La data de 21 noiembrie 2024 recurentul-pârât Ministerul Justiției a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei. Prin notele scrise de puse la data de 4 noiembrie 2025, recurenta-pârâtă Înalta Curte de casație și Justiție a solicitat a se face aplicare Deciziei RIL nr. 4/2024. La data de 09 aprilie 2025, intimații-reclamanți au depus la dosar concluzii scrise prin care au înțeles să invoce excepția perimării recursului și în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Asupra excepției de perimare invocată pe cale de întâmpinare, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 416 alin. (1) și (2) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni", termenul curgând de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță, iar potrivit dispozițiilor art. 420 C. proc. civ. perimarea se constată și din oficiu. Astfel, perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la judecarea cererii făcute, dedusă din faptul nestăruinței în timpul prevăzut de lege, și intervenind din necesitatea de a pune punct stării de incertitudine privind raporturile juridice deduse judecății prin cererea lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina părții. Altfel spus, perimarea operează cu condiția ca timp de 6 luni să nu se fi săvârșit niciun act de procedură în scopul judecării cauzei, situație datorată lipsei de diligență a părților ce nu au acționat în acest scop, deși aveau posibilitatea să o facă. Totuși, art. 416 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu ...". Curtea constată că suspendarea judecății a fost dispusă în această cauză la 02.11.2023, în temeiul art. 517 alin. (1) 1 C. proc. civ., în raport de dosarul ÎCCJ-RIL nr. x/2023 Soluționarea dosarului nr. x/2023 a intervenit prin decizia nr. 4/11.03.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, partea I. În acest context, Înalta Curte reține că art. 514 C. proc. civ. prevede că "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.". Totodată, art. 517 C. proc. civ. dispune în sensul "(1 1 ) Cauzele similare aflate pe rolul instanțelor la data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care soluționarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform alin. (4) … (4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.". Așadar, art. 517 alin. (1) 1 C. proc. civ. instituie un caz de suspendară facultativă, instanța judecătorească fiind cea care apreciază măsura în care, odată declanșată procedura recursului în interesul legii, îi este necesară dezlegarea problemei de drept din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Raportat la aspectele deja consemnate, în cauză pot fi aplicate mutatis mutandis considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în decizia nr. 2/2022, care a statuat asupra repunerii cauzei pe rol din oficiu în cazul suspendării facultative dispuse de către instanță în baza dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la soluționarea cauzei de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte a reținut prin decizia amintită: "47. Prin urmare, deși motivul de suspendare facultativă bazat pe existența unei cauze pendinte pe rolul CJUE nu era prevăzut expres de niciunul dintre textele care reglementau acest incident procedural anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 310/2018, în condițiile în care normele care reglementează suspendarea facultativă sunt unele dispozitive, instanța de judecată fiind chemată să decidă cu privire la oportunitatea aplicării lor, în vederea unei bune administrări a justiției, ținând seama de caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare a dreptului unional pronunțate de CJUE și pentru preîntâmpinarea pronunțării unor hotărâri naționale contrare normelor europene, odată ce instanța națională, luând în considerare ansamblul circumstanțelor cauzei, a decis că se impune așteptarea hotărârii instanței europene, tot ea trebuie să dispună continuarea judecății, de îndată ce constată că s-a dat o rezolvare respectivei chestiuni prejudiciale. 48. Având acest răspuns la cererea adresată instanței supreme de către titularul sesizării, respectiv că instanța de judecată care a adoptat măsura suspendării facultative a procesului pe acest temei este obligată, după pronunțarea hotărârii de către CJUE, să dispună din oficiu reluarea judecării procesului, este evidentă și dezlegarea celeilalte chestiuni de drept, și anume faptul că într-un asemenea caz nu se poate constata, în baza art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., cu raportare la art. 413 alin. (1) pct. 1 din același cod, perimarea cererii de chemare în judecată, respectiv a căii de atac, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părții, timp de 6 luni.". În mod corespunzător, ținând seama de caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare pronunțate de instanța supremă în procedura recursului în interesul legii și pentru preîntâmpinarea perpetuării practicii judiciare neunitare, odată ce instanța judecătorească, luând în considerare ansamblul circumstanțelor cauzei, a decis că se impune așteptarea hotărârii instanței supreme, tot judecătorului îi revine să dispună continuarea judecății, de îndată ce constată că s-a dat o rezolvare respectivei chestiuni ce a generat în trecut o jurisprudență neunitară. Nu este determinant faptul că art. 415 C. proc. civ. prevede că "Judecata cauzei suspendate se reia: 1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor; 2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părții interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1 - 6; 3. din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție; 4. prin alte modalități prevăzute de lege.", anume că nu a fost prevăzută la art. 415 pct. 3 și ipoteza de la art. 517 alin. (1) 1 C. proc. civ.. Astfel, norma juridică amintită nu conține o enumerare limitativă a cazurilor în care instanța este obligată să reia din oficiu judecata, ci prin reglementarea respectivă legiuitorul răspunde problemelor de interpretare generate în trecut de practica judiciară și care își găsiseră o reflectare în jurisprudența cu caracter obligatoriu a instanței supreme. În sfârșit, rațiunea suspendării reglementate de art. 517 alin. (1) 1 C. proc. civ. nu trebuie căutată exclusiv în beneficiul obținut de părți prin intermediul interesului privat al acestora, anume pronunțarea acelei soluții care corespunde unei linii unitare de aplicare și interpretare a normei juridice, ci totodată și în considerente referitoare la interesul public prin asigurarea unei jurisprudențe unitare și previzibilitatea aplicării și interpretării legii în situații similare sau identice. În aceste condiții, nu își găsește fundamentare o delimitare absolută între, pe de o parte, procedurile vizând sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în scopul dezlegării unei chestiuni de drept sau sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în scopul interpretării dreptului unional, iar, pe de altă parte, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii, câtă vreme toate acestea sunt menite să confere atât părților, cât și instanțelor judecătorești o interpretare unitară a normelor juridice relevante unui proces. Față de cele reținute, instanța de recurs va respinge ca neîntemeiată excepția perimării cererii de recurs, invocată de intimații-reclamanți. Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Demersul judiciar al reclamanților, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin luarea în considerare și a coeficienților de multiplicare stabiliți în anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, în raport de funcțiile deținute sau cu care sunt asimilate, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015 și în viitor, până la încetarea stării de discriminare. Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București prin sentința recurată a admis acțiunea, iar pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție (subrogrată în drepturile și obligațiile Ministerul Justiției în litigiile de natură salarială) a formulat recurs, criticile fiind circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești"), instituția recurentă a invocat faptul că acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanțele de judecată care se subrogă competențelor legiuitorului desprinzându-se și din jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 838/2009), care a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative; în aceste condiții, s-a arătat că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților. Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situația depășirii de către instanțe a atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceasta înțelegându-se incursiunea autorității judecătorești în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituționale sau de către legile organice, instanța săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. Or, ceea ce invocă recurenta nu se încadrează în această ipoteză, cât timp verificarea legalității unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluțiile prevăzute de art. 18 din aceeași lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluție la care instanța este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal și temeinic ca urmare a admiterii acțiunii în contencios administrativ; în consecință, admiterea acțiunii și obligarea la emiterea actului adminsitrativ cu un anumit conținut nu reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, ci o exercitare întocmai a acestora. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat. Deși aceste critici au fost încadrate de recurentă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă, în fapt, încălcarea cadrului normativ incident în materia salarizării magistraților, critici care se circumscriu, însă, prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizat. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către instituția recurentă, Înalta Curte constată că potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Înalta Curte reține, sub imperiul acestei norme de drept, că se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În speță, prin criticile subsumate acestui motiv de casare, s-a invocat faptul că instanța de fond nu a observat că reclamanții nu au interes în promovarea acțiunii, întrucât li s-au acordat deja diferențele salariale prin hotărârea pronunțată în materia dreptului muncii. Critica formulată sub aspectul faptului că reclamanții nu au interes este nefondată. Intimații-reclamanți, în calitate de judecători activi sau pensionari, sunt titularii drepturilor salariale pretins încălcate și, în consecință, au interes în cauză. În speță, însă, ceea ce se critică este soluția dată de către instanța de fond cu privire la fondului problemei și, prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fondul pretențiilor deduse judecății, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs constată că recursul este fondat. Recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție a pretins că instanța de fond ar fi trebuit să respingă cererea privind obligarea sa la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizației de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, criticând faptul că judecătorul fondului a reținut că reclamanții dețin o hotărâre judecătorească de care nu poate face abstracție, pronunțată în materia dreptului muncii, vizând recunoașterea stării de discriminare și repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, litigiul respectiv fiind soluționat în baza dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, drepturi ce au fost acordate sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care aceasta a invocat-o. În ceea ce privește solicitarea de emitere a ordinului cu luarea în considerare a Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 la nivelul indemnizațiilor procurorilor DNA + DIICOT, prin luarea în considerare și a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod nelegal a admis acest capăt de cerere. În acest sens, se reține că, ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024. Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că: "Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". S-a reținut astfel că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială." (considerentul nr. 94). În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este, așadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială. Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată," (considerentul nr. 72). În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-au reținut următoarele: "Așadar, atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări." În ceea ce privește hotărârea invocată (decizia civilă nr. 1746/2020 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I-a civilă în dosarul nr. x/2018) și care a stat la baza pronunțării soluției primei instanțe, Înalta Curte constată că, prin hotărârea judecătorească menționată, nu s-a instituit în sarcina pârâților obligația de a emite noi ordine de salarizare reclamanților. Apoi, din perspectiva invocării existenței unui drept "câștigat" prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive, chiar și supuse principiului obligativității, Înalta Curte, contrar celor reținute de judecătorul fondului, constată că, prin hotărârea invocată, drepturile câștigate au avut caracterul unor despăgubiri, și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Din considerentele deciziei definitive menționate prin acțiune și sentință rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare fiind indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre părțile reclamante. Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor Direcției Naționale Anticorupție și Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătorești și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, așa cum a reținut instanța de fond. Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârilor menționate în sensul dorit de reclamanți, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțate de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanți în cauză. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârii judecătorești anterior menționată, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea/modificarea ordinului de salarizare prin includerea coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică. Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speței, Înalta Curte va constata că, printr-o greșită aplicare a principiilor legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii și al ierarhizării pe verticală și orizontală, așa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanță a reținut că hotărârile judecătorești invocate de intimații-reclamanți impun obligarea recurenților-pârâți la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la coeficienții de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia și respingerea cererii privind acordare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, ca neîntemeiată. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și, în rejudecare și va respinge acțiunea.