Decizia nr. 4817/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL. prin mandatar VV., judecători în cadrul Curtii de Apel Timisoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției au solicitat, în temeiul art. 8 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 27.07.2017 și în continuare, și după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 1 53/2017, luând în considerare coeficienții de multiplicare 19,000-23,000 prevăzuți în Anexa I lit. A), punctele 6-13 din O.U.G. nr. 27/2006 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT).

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 111/2022 din 5 mai 2022, a respins excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanții KKK., H., WW., E., V., Y., I., YY. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a admis acțiunea formulata de reclamanții KKK., H., WW., E., V., Y., I., prin reprezentant VV., și de reclamanta YY., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită reclamanților KKK., H., WW., E., V., Y., I., YY. un nou ordin de încadrare, începând cu data de 27.07.2017 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A)/pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT) și a luat act că reclamanții L., GGG., BB., AAA., DDD., HH., au renunțat la judecarea acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că pentru a admite acțiunea, prima instanță a argumentat că, întrucât intimații-reclamanți se află în posesia unei hotărâri judecătorești, definitive, prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se acorda indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente, raportat la coeficientul de multiplicare 19,000 începând cu 27.07.2017, pârâtul avea obligația, în aplicarea prevederilor Anexei V din Legea-cadru nr. 153/2017 și a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 303/2004, de a proceda la emiterea ordinelor individuale de salarizare în mod corespunzător. Totodată, este de observat că prima instanță, deși prin considerente face trimitere la dispozițiile Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, a omis să se pronunțe asupra limitărilor impuse de art. 38 alin. (6) din același act normativ, care dispune următoarele: "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariate ale magistraților a inclus indemnizațiile de încadrare, precum și sporurile, însă valoarea de referință sectorială și coeficienții prevăzuți în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor și al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariția Legii-cadru nr. 153/2017. Așadar, valoarea de referință sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, și coeficienții prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiți în mod concret și direct la calculul indemnizațiilor magistraților sub imperiul legislației anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii nr. 284/2010, doar indirect și prin raportare la legislația anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizațiilor și sporurilor din luna decembrie a anului precedent. În schimb, ținând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 și de aplicarea sa etapizată, indemnizațiile nu pot fi majorate, începând cu 01.01.2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ. Așadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la valoarea de referință sectorială și coeficienții de salarizare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006. respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare reglementați de legislația anterioară nu mai prezintă relevanță. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimatele KKK., H. și I. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 4.2. Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note de ședință prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecată formulată de reclamanta Y. și, totodată, constatând că recursul formulat de Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, îl va admite. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. 5.1. În ceea ce privește cererea de renunțare formulată de reclamanta Y. La data de 7 octombrie 2022, reclamanta Y., în temeiul dispozițiilor art. 406 C. proc. civ., a formulat o cerere prin care învederează instanței că înțelege să renunțe la judecată și, totodată, solicită să se ia act de acest lucru. Conform dispozițiilor art. 406: "(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (...) (4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare. (...) (6) Renunțarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. Când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă." De asemenea, instanța reține faptul că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al reclamantului care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ. Astfel fiind, Înalta Curte, analizând actele dosarului precum și cererea formulată de reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 406 alin. (6) C. proc. civ., va lua act de renunțarea la judecata recursului de față. 5.2. În ceea ce privește recursul formulat de Înalta Curte Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de fond a reținut că intimații-reclamanți dețin o hotărâre judecătorească, respectiv sentința civilă nr. 2196/09.12.2020 pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020 prin care s-a dispus recalcularea drepturilor salariale prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,00, astfel că a admis acțiunea, soluție pe care Înalta Curte nu o împărtășește, aceasta fiind pronunțată cu greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material. Pentru a putea aprecia dacă drepturile stabilite prin sentința civilă nr. 2196/09.12.2020 pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020 pot fi incluse în indemnizația de încadrare este necesar ca instanța de fond să stabilească natura acestor drepturi. Cu alte cuvinte, este necesar ca instanța de fond să stabilească natura juridică a drepturilor acordate prin hotărâri judecătorești reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2016, fiind necesar a verifica dacă aceste drepturi acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, sunt sau nu incluse în cuantumul indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 3/2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023 și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 422/09-05-2024 și Decizia nr. 4/2024 pronunțată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, aceste drepturi au natura juridică a unor despăgubiri, fapt pentru care nu sunt incluse în cuantumul indemnizației de încadrare a judecătorilor. În considerentele Deciziei nr. 4/2024 s-au reținut următoarele: "92. Natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariate stabilite pe cale jurisprudențială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispozițiile ari. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...) . 93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde și din deciziile Curții Constituționale nr. 818, 819 și 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanța de contencios constituțional, examinând inclusiv dispozițiile art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituțională a subliniat că dispozițiile din cuprinsul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate și aplicate în sensul că ar conferi instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituțională, întrucât încalcă principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. 94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariate încasate și drepturile salariate calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salariat discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială." Prin urmare, drepturile recunoscute prin titlul executoriu deținut de reclamanți au fost strict sub forma unor despăgubiri, acordate pentru starea de discriminare invocată în raport cu procurorii DNA și DIICOT, aceste despăgubiri având natura juridică reglementată de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic. Pretenția recunoașterii prin ordin a dreptului de a fi salarizați prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, și în raport cu distincția care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006: - VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică și aplicabilă indiferent de funcția deținută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 și indiferent de nivelul instanței sau parchetului în cadrul căreia/căruia își desfășoară respectiva persoană activitatea); - Coeficientul de multiplicare - element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu funcția deținută în cadrul acestora -de conducere sau de execuție - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menționate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaționale "Justiție"); Astfel fiind, acest element, chiar în condițiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătorești de către o parte din personalul salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006 - sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiție au obligația legală (în raport cu cadrul normativ aplicabil și cu Decizia nr. 794/2016 a CCR) să alinieze indemnizațiile pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, al valorii de referință sectorială, ca reper " unic, de referință în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă. Prin urmare, el nu are o aplicabilitate generală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii. Soluția de respingere a cererii de emitere a unor ordine de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 se impune și în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017. Instanța de fond a reținut că intimații-reclamanți dețin hotărâre judecătorească prin care s-a dispus recalcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, astfel că, reținând autoritatea de lucru judecat, a obligat ÎCCJ la emiterea ordinelor de salarizare. Acțiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Alba a avut ca obiect recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.OT. - O.U.G. nr. 27/2006), având în vedere existența situației de discriminare între indemnizațiile procurorilor din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.OT. și indemnizațiile judecătorilor. Hotărârea pronunțată a fost dată în considerarea existenței unei stări de discriminare, drepturile recunoscute prin aceasta hotărâre fiind strict sub forma unor despăgubiri, acordate pentru starea de discriminare pe care părțile au invocat-o în raport cu procurorii DNA și DIICOT, aceste despăgubiri având natura juridică reglementată de dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000. Între acțiunile în pretenții având ca obiect calcularea drepturilor salariale soluționate de instanțele specializate în litigii de dreptul muncii și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea unui ordin de salarizare, prin raportare la pretenția de recunoaștere a coeficientului de multiplicare 19,000, nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică. În prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați, în a doua situație, este reprezentată de invocarea refuzului de emitere a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. Or, reiese în mod clar că nu există identitate de obiect între cauza ce face obiectul prezentului dosar și obiectul dosarului menționat. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care o va casa cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Y., va anula sentința civilă recurată în limitele renunțării făcute de reclamantă, va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în parte sentința civilă recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamanții KKK., H., WW., E., V., I. și YY., ca neîntemeiată, menținând în rest dispozițiile sentinței.