ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3035/2024

Ședința publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 07.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, solicitând instanței de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună:- anularea Ordinului nr. 401/C din 7.02.2022 al Ministrului Justiției; - obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin privind stabilirea drepturilor salariale, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.04.2015 și în continuare, raportat la un coeficient de multiplicare 19,000, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată; - obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată;- obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, conform capetelor de cerere 1 și 2, fără aplicarea plafonării instituite conform prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada anterioară datei de 01.01.2018;- obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.01.2018 cu aplicarea modului de calcul prevăzut de anexa nr. V capitolul I lit. A) și de) art. 4 și art. 5 din anexa nr. V, capitolul VIII, secțiunea I din Legea nr. 153/2017, respectiv prin acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% (anexa nr. V, capitolul VIII, secțiunea I, art. 4), sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25%, sporului pentru păstrarea confidențialității de 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare (anexa nr. V, capitolul VIII, secțiunea I, art. 5).- obligarea pârâtei Curtea de Apel București la plata către reclamanți a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunțată, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație; obligarea pârâtei Curtea de Apel București la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă depturilor salariale rezultate, calculată de la scadența fiecărui drept salarial până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 335 din data de 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2015 - 06.11.2016 invocată de pârâtul Ministerul Justiției în ce privește recalcularea drepturilor salariale raportat la coeficientul 19,00 stabilit în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 și pentru perioada 01.08.2016 - 12.03.2017 în ce privește recalcularea drepturilor salariale raportat la valoarea sectorială de 605,225.

Respinge acțiunea formulată de ca fiind prescrisă pentru aceste perioade.

Respinge celelalte excepții invocate de pârât.

Admite în partea acțiunea formulată de reclamanții A., B., C. și D., toți cu domiciliul ales la Curtea de Apel Splaiul Independenței, nr. 5, biroul E92, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în București, și Curtea de Apel București, cu sediul în București, având ca obiect "litigiu privind magistrații".

Anulează în parte Ordinul Ministerului Justiției nr. 401/C/07.02.2022 în ce privește art. 1 și în ce privește pe reclamanți.

Obligă pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare pentru reclamanți începând cu 06.11.2016 și în continuare, raportat la coeficientul 19 stabilit în anexa O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 și începând cu 12.03.2017 raportat la valoarea sectorială 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 anterior datei de 01.01.2018.

Obligă pârâtul Curtea de Apel București la plata diferențelor dintre veniturile stabilite conform prezentei hotărâri și cele efectiv plătite, diferențe actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală calculată de la scadență până la plata efectivă.

Respinge în rest acțiunea."

Împotriva sentinței civile nr. 335 din data de 15 decembrie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, au declarat recurs Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiției.

Ministerul Justiției a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., arătând că instanța de fond a instituit un sistem de salarizare paralel cu cel prevăzut de lege, acordând drepturi salariale neprevăzute de actele normative incidente. Remunerarea magistraților se stabilește în funcție de nivelul instanței, conform art. 6 din Anexa VI la Legea nr. 330/2009 și art. 8 alin. (1) din Anexa VI la Legea nr. 284/2010. Acordarea unor indemnizații echivalente cu cele ale procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. pentru toți magistrații, indiferent de grad, contravine principiului legalității și separației puterilor în stat, fiind interzisă de jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 511/2020).

De asemenea, a invocat excepția tardivității acțiunii, în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede o procedură specială de contestare a ordinelor de salarizare, cu termen de 20 de zile de la comunicarea actului administrativ. Reclamanții nu au contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizației începând cu 06.11.2016, motiv pentru care acțiunea este tardivă, iar hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ministerul Justiției a invocat și excepția lipsei de interes, în temeiul art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., arătând că reclamanții beneficiază deja de recunoașterea drepturilor salariale prin hotărâri judecătorești anterioare, astfel că nu mai justifică un folos practic prin promovarea prezentei acțiuni. Excepția este de fond, absolută și peremptorie, putând fi invocată în orice fază a procesului, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

A mai susținut că instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 1899/2020, modificată prin Decizia nr. 151/2022, s-a stabilit definitiv că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, iar obligația de emitere a ordinului de salarizare nu îi incumbă. În acest sens, se invocă și sentința civilă nr. 828/2022 a Curții de Apel București, care a reținut că titlul executoriu nu impune obligații Ministerului Justiției, ci altor ordonatori de credite.

Ministerul Justiției a criticat înlăturarea indirectă a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin obligarea la recalcularea indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului 19,000 și a valorii de referință sectoriale de 605,225 RON, fără a se preciza momentul terminus. Potrivit art. 1 alin. (3) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, drepturile salariale nu pot depăși nivelul stabilit pentru anul 2022. În sprijinul acestei interpretări se invocă Decizia nr. 34/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 763/2020, nr. 310/2019, nr. 700/2019).

Prin urmare, obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul 19,000 este neîntemeiată, întrucât hotărârile anterioare au acordat despăgubiri, nu drepturi salariale cu caracter permanent. Aceste despăgubiri nu modifică indemnizația de încadrare, iar ordinul de salarizare nu poate viza plata unor despăgubiri, ci doar stabilirea drepturilor salariale.

A mai arătat că se contestă obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru perioada anterioară emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021. Potrivit acestui ordin, începând cu data emiterii, drepturile salariale se stabilesc având în vedere VRS de 605,225 RON, cu respectarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 vizează cuantumul brut al salariului de bază, nu valoarea de referință sectorială, fiind aplicabilă doar consilierilor de probațiune, nu magistraților.

În concluzie, Ministerul Justiției solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând temeiurile legale și jurisprudențiale menționate, precum și subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile sale.

Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, a invocat subrogarea legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, în temeiul art. 142 alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 304/2022, coroborat cu art. 38 din C. proc. civ.. Se susține că, odată cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023 (Legea nr. 368/2022), Ministerul Justiției nu mai justifică calitatea procesuală pasivă în cauză, atribuțiile privind salarizarea judecătorilor fiind preluate de Înalta Curte. Cu toate acestea, se menține interesul Ministerului Justiției în formularea căii de atac, având în vedere necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit calitatea de debitor al obligațiilor deduse judecății.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege. Stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, iar instanțele nu pot substitui voința legislativă prin hotărâri judecătorești care modifică regimul legal aplicabil. Se invocă jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 1325/2008, nr. 818-821/2008, nr. 838/2009, nr. 51/2020), care a statuat că instanțele nu pot anula sau înlocui acte normative cu putere de lege prin norme create pe cale judiciară.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au fost formulate mai multe critici distincte. Prima vizează respingerea nejustificată a excepției tardivității formulării acțiunii, în raport cu procedura specială de contestare prevăzută de art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017. Se susține că reclamanții nu au contestat în termen legal actele administrative individuale prin care li s-au stabilit drepturile salariale, motiv pentru care acțiunea este tardivă.

A doua critică privește lipsa de interes a reclamanților, în condițiile în care aceștia beneficiază deja de recunoașterea diferențelor salariale prin hotărâri judecătorești anterioare. Se invocă art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ., precum și caracterul absolut și peremptoriu al excepției, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

A treia critică vizează încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 1899/2020, modificată prin Decizia nr. 151/2022, s-a stabilit definitiv că Ministerul Justiției nu are calitate procesuală pasivă, iar obligația de emitere a ordinului de salarizare nu îi incumbă. Se invocă și sentința civilă nr. 828/2022 a Curții de Apel București, care confirmă inexistența unei obligații în sarcina Ministerului Justiției în contextul valorii de referință sectorială de 605,225 RON.

A patra critică privește ignorarea plafonării stabilite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, instanța de fond dispunând recalcularea indemnizației fără a preciza un moment terminus, ceea ce conduce la depășirea plafonului maxim legal. Se invocă Decizia nr. 34/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile nr. 763/2020, nr. 310/2019, nr. 700/2019, nr. 77/2020), care confirmă legalitatea plafonării și competența exclusivă a legiuitorului în stabilirea drepturilor salariale.

A cincea critică vizează obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, deși titlurile executorii invocate de reclamanți conferă doar dreptul la despăgubiri, nu la modificarea indemnizației de încadrare. Se susține că despăgubirile acordate nu au schimbat natura juridică a drepturilor salariale, neexistând temei pentru emiterea unui ordin de salarizare.

A șasea critică privește obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON pentru perioada anterioară emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021. Se arată că majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 viza exclusiv cuantumul brut al salariului de bază, iar nu sporurile sau valoarea de referință sectorială, aceasta nefiind aplicabilă familiei ocupaționale "Justiție". Se invocă dispozițiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 și art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

În final, se invocă practica judiciară recentă, predominant în sensul respingerii acțiunilor similare ca neîntemeiate sau rămase fără obiect, precum și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție (nr. 5007/2019, nr. 4618/2019, nr. 3456/2018, nr. 2182/2019), care confirmă legalitatea plafonării și inexistența obligației de emitere a unor ordine de salarizare în sensul solicitat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate.

În cauză, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la coeficientul 19,00 începând cu data de 01.04.2015, conform art. 1 pct. 1 din Legea nr. 71/2015 și art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017. Au invocat ca temei al petitului și Ordinul Președintelui ICCJ nr. 282/2020 pentru magistrații asistenți și sentința civilă nr. 147/2020 a Curții de Apel Craiova.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea noului ordin de încadrare salarială prin raportare la VRS 605,225 RON retroactiv, începând cu perioada 01.08.2016, invocându-se discriminarea în raport de alte categorii profesionale ale căror drepturi salariale au fost stabilite cu această dată, conform Ordinului nr. 2295/2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ și Ordinul Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare, precum și Ordinul ICCJ ce a vizat raportarea la VRS 605,225 RON pentru personalul de specialitate asimilat judecătorilor.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare pentru reclamanți începând cu 06.11.2016 și în continuare, raportat la coeficientul 19 stabilit în anexa O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 și începând cu 12.03.2017 raportat la valoarea sectorială 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 anterior datei de 01.01.2018.

Recurenții Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție au invocat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate numai în privința capetelor de cerere referitoare la coeficientul de multiplicare 19,000, întrucât instanța de fond a conferit acestor drepturi natura unor elemente salariale generale, deși jurisprudența obligatorie a instanței și practica Curții Constituționale (Decizia nr. 794/2016, Decizia nr. 763/2020) au statuat că drepturile obținute prin hotărâri judecătorești în temeiul coeficienților aferenți procurorilor DNA și DIICOT au natura juridică a unor despăgubiri pentru discriminare, acordate în temeiul O.G. nr. 137/2000, și nu pot fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară.

Înalta Curte reține că pretenția recunoașterii prin ordin a dreptului de a fi salarizați prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, în raport cu distincția care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, respectiv:

- VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică și aplicabilă indiferent de funcția deținută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 și indiferent de nivelul instanței sau parchetului în cadrul căreia/căruia își desfășoară respectiva persoană activitatea);

- Coeficientul de multiplicare- element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu funcția deținută în cadrul acestora -de conducere sau de execuție - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menționate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaționale "Justiție");

Astfel fiind, acest element, chiar în condițiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătorești de către o parte din personalul salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006 sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiție au obligația legală să alinieze indemnizațiile pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte are în vedere și faptul că prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizației de încadrare/salariului de bază al valorii de referință sectorială, ca reper " unic, de referință în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate generala, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Soluția se impune și în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

Ulterior pronunțării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunțând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați.

Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte".

S-a reținut astfel că "respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/a completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială." (considerentul nr. 94).

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este, așadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut, în privința coeficienților de multiplicare că aceștia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport cu nivelul instanței sau al parchetului și cu funcția ocupată," (considerentul nr. 72).

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia și respingerea cererii privind acordarea coeficientului 19,000 ca neîntemeiată.

În rest, criticile invocate de recurenți sunt nefondate, întrucât instanța de fond s-a limitat la aplicarea dispozițiilor legale și jurisprudențiale obligatorii privind valoarea de referință sectorială și sporurile prevăzute de Legea nr. 153/2017, fără a depăși atribuțiile puterii judecătorești și fără a încălca normele de drept material.

În ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale și jurisprudențiale relevante.

Astfel, prin Decizia nr. 55/2021 a Înaltei Curți - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că valoarea de referință sectorială constituie element de generalitate al indemnizației de încadrare, aplicabil întregii familii ocupaționale "Justiție". De asemenea, Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 749/2016 și nr. 763/2020, a confirmat obligația ordonatorilor de credite de a asigura egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim aflat în plată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond de a obliga pârâții la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, precum și de a aplica sporurile prevăzute de anexa V din Legea nr. 153/2017, este legală și temeinică.

Criticile referitoare la înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi primite, întrucât instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale, stabilind că plafonarea operează doar începând cu 01.01.2018, iar pentru perioada anterioară drepturile salariale trebuie calculate la nivelul maxim aflat în plată.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile invocate de Ministerul Justiției cu privire la excepțiile tardivității și lipsei de interes a acțiunii.

Din considerentele sentinței recurate, rezultă că argumentele invocate în susținerea excepției tardivității de către Ministerul Justiției în fața instanței de fond au fost circumscrise excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Înalta Curte reține că Ministerul Justiției, prin cererea de recurs, a invocat pentru prima dată faptul că reclamanții ar fi depășit termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (2) din Anexa V, Cap. VIII din Legea-cadru nr. 153/2017, termen aplicabil plângerii formulate împotriva hotărârilor organelor de conducere competente.

Acest termen are natura unui termen de decădere, dar verificarea respectării lui presupune analiza situației de fapt și a înscrisurilor depuse, fiind o chestiune ce trebuia pusă în discuția instanței de fond.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, limitată la verificarea legalității hotărârii atacate în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. El nu poate fi transformat într-o etapă de primă invocare a unor excepții procesuale relative, care trebuiau ridicate în fața instanței de fond.

Prin urmare, excepția tardivității, întemeiată pe depășirea termenului de 30 de zile, nu are caracter de ordine publică absolută, ci privește condițiile de exercitare a acțiunii. Ca atare, ea trebuia invocată în fața primei instanțe, pentru a putea fi analizată în cadrul dezbaterilor contradictorii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că excepția tardivității, raportată la termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (2) din Anexa V, Cap. VIII din Legea nr. 153/2017, a fost invocată pentru prima dată în recurs și, ca atare, nu poate fi analizată în această etapă procesuală.

Cu privire la excepția lipsei de interes, Înalta Curte reține că, în cauză, reclamanții au solicitat nu doar plata diferențelor salariale, ci și emiterea unui nou ordin de încadrare prin care drepturile salariale să fie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, cu aplicarea corectă a VRS și a sporurilor prevăzute de lege.

Hotărârile judecătorești anterioare au vizat plata unor diferențe salariale cu caracter de despăgubiri, dar nu au produs efectul modificării ordinelor de salarizare pentru viitor. Prin urmare, reclamanții justifică interesul în obținerea unui act administrativ de salarizare conform legii, distinct de executarea titlurilor anterioare.

Interesul nu poate fi negat pe motivul existenței unor hotărâri anterioare, întrucât obiectul prezentei acțiuni privește legalitatea unui act administrativ (Ordinul nr. 401/C/2022), iar nu doar executarea unor titluri.

În consecință, excepția lipsei de interes a fost corect respinsă de instanța de fond, reclamanții justificând un folos practic actual în obținerea anulării ordinului contestat și emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la valoarea sectorială de 605,225 RON.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge ca neîntemeiate capetele de cerere vizând aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 335/2022 din 15 decembrie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și rejudecând:

Respinge capetele de cerere vizând coeficientul de multiplicare 19 ca neîntemeiate.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.