ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2206/2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Curții de Apel Craiova – Secția de contencios administrativ și fiscal la data de 12.08.2022 sub nr. x/54/2022, reclamantele A, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti, B, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București și C, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecatoria Sectorului 1 București, au solicitat în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justitie a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016 și, în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare valoarea de referință sectoriala 605 lei începând cu data de 02.03.2017 pentru reclamantele A și B și cu data de 31.12.2017 pentru reclamanta C, și în continuare; luarea de către pârât a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamante a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

La data de 19.10.2022, reclamanta A, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în conformitate cu 204 C. proc. civ., a formulat următoarele precizări si cerere de modificare prin care a solicitat:

- emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr.71/2015 și a OUG nr. 20/2016 și în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare valoarea de referință sectoriala 605 lei începând cu data de 02.03.2017 pentru reclamantele A și B și cu data de 31.12.2107 pentru reclamanta C, stabilirea sporurilor acordate reclamantelor prin raportare la nivelul lunii decembrie 2017, luând în considerare valoarea de referință sectoriala 605 lei începând cu data de 02.03.2017 pentru reclamantele A și B și cu data de 31.12.2107 pentru reclamanta C.

Prin sentința civilă nr. 348 din 22 decembrie 2022 a Curții de Apel Craiova – Secția de contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de către reclamantele A, B și C, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect litigiu privind magistrații, astfel cum a fost modificată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 au formulat recurs reclamantele C, B și A susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., cu referire la neindicarea normelor de drept material aplicate în cauză în contextul admiterii excepției lipsei de obiect a capătului de cerere vizând emiterea de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016 și, în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare valoarea de referință sectoriala 605 lei.

De asemenea, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 38 din Legea nr.153/2017 cu privire la capătul 1 de cerere, cât și cu aplicarea greșită a normei prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 cu referire la capătul de cerere introdus prin cererea modificatoare.

S-a arătat că instanța de fond nu a motivat în niciun fel respingerea capătului 1 de cerere ca rămas fără obiect, din perspectiva argumentelor invocare de recurentele reclamante, mărginindu-se doar sa invoce emiterea Ordinului nr. 2295/7.12.2021 al Procurorului General din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nu s-au analizat argumentele reclamantelor legate de perioada diferită care izvorăște din Sentința civila nr. 3373/22.07.2020 a Tribunalului București, dosar x/3/2020, și nici efectele acestei sentințe prin raportare la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Au considerat recurentele – reclamante că acest capăt de cerere nu este fără obiect, fiind vizată emiterea ordinelor de salarizare conform sentinței menționate și fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Au arătat recurentele reclamante că, deși au solicitat pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție punerea în executare a sentinței civile nr. 3373/22.07.2020 a Tribunalului București, în sensul emiterii ordinului de salarizare corespunzător dispozitivului sentinței, formulând în acest sens plângere prealabilă, pârâtul nu a dat curs acestei solicitări, refuzul acestuia fiind considerat nejustificat.

S-a arătat că prin sentința civilă ce reprezintă titlul executoriu s-a reținut că intenția legiuitorului a fost de a recunoaște și de a prezerva drepturile recunoscute anterior prin hotărâri judecătorești definitive și de a le integra într-un sistem unitar de salarizare nediscriminatoriu, fapt care rezultă din interpretarea coroborată a art. 5 din anexa numărul 6 la Legea 330/2009, raportat la art. 30 3 și 1 din același act normativ. De asemenea, s-au avut în vedere prevederile Legii 71/2015 și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 prin raportare la hotărâri judecătorești care acordă magistraților dreptul la calcularea salariilor prin luarea în considerație a valorii de referință sectoriala 605. Legat de aplicarea valorii de referință sectorială după intrarea în vigoare a Legii unice de salarizare 153/2017 s-a reținut cu putere de lucru judecat incidența în cauză a prevederilor art. 38 din Legea 153/2017 conform cărora drepturile salariale cuvenite anterior actualei legi de salarizare au efect asupra situației salariale ulterioare intrării în vigoare a acestei legi.

În acest context, s-a arătat că ipoteza de aplicare a normei privește situația în care începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, iar o atare situație nu poate interveni decât în procesul de aplicare etapizată a legii, care presupune acordarea de creșteri salariale ori de alte majorări salariale, conform art. 38 alin. (3) din lege, fără ca legiuitorul să fi urmărit plafonarea la nivelul stabilit pentru anul 2022 a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariile de funcție, indemnizațiilor de încadrare aflate/menținute în plată la nivelul pentru luna iunie 2017.

Au arătat recurentele – reclamate că trebuie recunoscută autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizionala, adică a acelor motive care conțin soluții asupra unor puncte litigioase ale procesului de așa maniera încât doar felul în care au fost aduse în fata judecații (pe cale de apărare ori ca aspecte prealabile cercetării fondului), face ca astfel de soluții sa nu se regăsească în dispozitiv. Intră în autoritate de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, și motivele care susțin soluția, precum si motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți si supuse dezbaterii acestora.

Prin Ordinul nr. 2295/7.12.2021 al Procurorului General din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție s-a recunoscut dreptul de a fi salarizați avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016, limitându-se plata diferențelor salariale ce decurg din recunoașterea acestui drept doar pentru o perioadă de trei ani calculată de la data emiterii actului administrativ sus-menționat si prin raportare la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările si completările ulterioare.

Consideră recurentele – reclamante că Ordinul nr. 2295/7.12.2021 al Procurorului General din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu respecta dispozițiile sentinței nr. 3373/22.07.2020 a Tribunalului București, dosar x/3/2020 și nu constituie o punere în executare a acesteia.

Interpretarea în sensul includerii majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești în sfera noțiunii de „majorări reglementate", cu consecința diminuării indemnizației de încadrare, astfel recunoscută prin Sentința civila nr. 3373/22.07.2020 a Tribunalului București, începând cu data la care aceasta devine egală sau mai mare cu maximul reglementat pentru anul 2022, ar lipsi hotărârea judecătorească definitivă/irevocabilă de caracterul eî efectiv și executoriu.

Astfel, în mod paradoxal, deși cererea a fost admisă, pentru o perioadă de referință anterioară datei de 1 ianuarie 2018, hotărârea judecătorească nu va putea produce efecte juridice dacă reclamanții, prin majorarea cu 25% a indemnizației de bază, începând cu aceeași dată, în condițiile reglementate la alin. (3) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, au atins nivelul indemnizației de încadrare stabilit pentru anul 2022, la care fac trimitere prevederile alin. (6) din lege.

S-a susținut că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

Limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (2) 5, iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, cum este cazul dedus judecății.

Ca urmare, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii ale recurentelor reclamante.

A rezultat că limitările/plafonările stabilite de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr.153/2017 nu sunt aplicabile situațiilor în care creșterea salariului de încadrarea se datorează ori pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, ori emiterii unor acte administrative de regularizare a salariului de încadrare ca urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătorești definitive, cum sunt de exemplu cele prin care magistraților au fost recunoscută și necesitatea calculării coeficientului de multiplicare -VRS 605,225 lei.

Un argument în plus în reținerea nelegalitatii sentinței instanței de fond este și anularea ordinelor menționate în litigii similare, în acest sens fiind redat dispozitivul sentinței nr. 34/13.01.2022 a Curții de Apel București în dosarul nr. x/2/2022 precum și jurisprudența la nivelul familiei ocupationale Justiție prin care s-au anulat ordine similare emise de Ministerul Justiției din care a fost amintită sentința nr. 2434/27.10.2022 a Curții de Apel București.

Totodată, s-a criticat sentința pronunțată și față de încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 25 din Legea nr. 153/2017 cu referire la capătul de cerere introdus prin cererea modificatoare.

Au considerat recurentele – reclamante că, în privința sporurilor, raportarea ar trebui să se facă exclusiv avându-se în vedere anul 2018 și ponderea sporurilor din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare având în vedere ca prin dispoziții legale succesive s-a derogat de la prevederile Legii nr. 153/2017, limita maximă prevăzută de Legea nr. 153/2017 fiind de 45 % pentru un spor de până la 15% din salariul de bază pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, și de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar.

Totodată, prin raportare la interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017, s-a arătat că din bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție și din Adresa nr. 905/VTII-3/2022 rezultă că în perioada 2018- 2022 pragul de 30% prevăzut de art. 25 din Legea 153/2017 nu a fost atins.

Având în vedere motivele invocate, s-a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței civile nr. 348 pronunțate la data de 22 decembrie 2022 de Curtea de Apel Craiova și pe fond admiterea cererii și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 și, în continuare, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare valoarea de referință sectoriala de 605 lei începând cu data de 02.03.2017 pentru reclamantele A și B și cu data de 31.12.2107 pentru reclamanta C, stabilirea sporurilor acordate reclamantelor prin raportare la nivelul lunii decembrie 2017, luând în considerare valoarea de referință sectoriala 605 lei începând cu data de 02.03.2017 pentru reclamantele A și B și cu data de 31.12.2107 pentru reclamanta C, cu eliminarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice si luarea de către parat a măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispozițiilor legale și plata către reclamante a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform prezentei hotărâri, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală, de la scadență până la plata efectivă.

Intimatul – pârât Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a cauzei față de emiterea Ordinului nr. 551 din 12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este nefondat, pentru următoarele considerente:

5.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamantele sunt procurori, în cadrul parchetelor din subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Sentința civilă nr. 3373/22.07.2020, invocată ca titlu executoriu, au fost obligați pârâții la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la valoarea sectorială de referință în cuantum de 605,225 lei, începând cu data de 02.03.2017 pentru reclamantele A și B și cu data de 31.12.2107 pentru reclamanta C, și în continuare, fiind obligați pârâții la plata diferențelor astfel obținute, sume actualizate cu indicele de inflație, precum și la dobânda legală penalizatoare. Sentința a rămas definitivă prin Decizia nr. 794/10.02.2022 a Curții de Apel București în dosarul nr. x/3/2020.

Prin cererea înregistrată sub nr. 9772NI-3/2022 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, reclamantele au solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a OUG nr. 20/2016, începând 02.03.2017 pentru A și B și cu data de 31.12.2107 pentru reclamanta C, și în continuare și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare valoarea de referință sectoriala 605, solicitând astfel punerea în executare a sentinței civile nr. 3373/22.07.2020 definitivă prin Decizia nr. 794/10.02.2022 a Curții de Apel București în dosarul nr. x/3/2020.

Recurentele au considerat că refuzul pârâtului exprimat prin adresa nr. 9772/VI-3/2022 din 12.07.2022 este nejustificat întrucât acesta nu reprezintă o punere în executare a sentinței civile nr. 3373/22.07.2020 a Tribunalului București, dosar x/3/2020.

Prin Ordinul 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație s-a dispus: Art. 1 - Începând cu data de 1 august 2016, procurorii, procurorii militari, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, ofițerii și agenții de politie judiciară și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii „se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, în condițiile” prezentului ordin/ decizie. Art. 2 - Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin/decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Art. 3 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 lei prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești. Art. 4 - În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 lei îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentei decizii. Art. 5 - Drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și personalului conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, calculate potrivit art. 1 și 2 din prezenta decizie se stabilesc prin decizii ale procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Art. 6 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin/ decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Art. 7 - Secția de resurse umane și documentare, Departamentul economico - financiar și administrativ și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și parchetele de pe lângă curțile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentei decizii.

În raport de emiterea Ordinului 2295/07.12.2021, instanța de fond, a considerat că primul capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta modificată, a rămas fără obiect, având în vedere că la nivelul parchetelor s-a recunoscut valoarea de referință sectorială de 605 lei de la data de 1.08.2016, care reprezintă o dată anterioară celor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința invocată.

5.2. În plus, Înalta Curte reține că prin notele scrise depuse în recurs, intimatul – pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat și lipsa de obiect a acțiunii în raport de emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea ordinului 2295/2021.

Observând motivele de recurs ce vizează existența unui refuz nejustificat exprimat prin Adresa nr. 9772/VI-3/2022 din 12.07.2022, raportat la solicitarea de emiterea a unor ordine de salarizare în conformitate cu dispozitivul și considerentele sentinței nr. 3373/22.07.2020, fără a se ține cont de plafonarea prevăzută la art. 38 alin. (6) respectiv, la art. 25 din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că poate fi primită apărarea intimatului – pârât, susținută pe calea excepției lipsei de obiect, în sensul că pretenția concretă dedusă judecății a fost satisfăcută prin emiterea Ordinului nr. 551/2023.

5.3. Analiza motivelor de casare.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată Înalta Curte că raționamentul recurentelor reclamante este greșit, întrucât nemotivarea, ca viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, nu reprezintă o obligație a instanței de judecată de a răspunde tuturor argumentelor pârților, ci presupune lipsa motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Felul în care instanța de fond a apreciat că solicitarea de emitere a ordinelor de salarizare a rămas fără obiect prin emiterea ordinului comun prin care s-a stabilit valoarea de referință sectorială, raportat la aspectele de nelegalitate invocate de recurentele reclamante ce vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) și 25 din Legea nr. 153/2017, nu se încadrează în cazul de casare invocat, ci în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi tratat ca atare de instanța de recurs.

5.4 În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, acesta este, de asemenea, nefondat.

Cu privire la recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 lei, Înalta Curte reține că reclamantele nu invocă/demonstrează existența unei hotărâri judecătorești executorii sau definitive pronunțate în cauzele proprii, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la un cuantum al veniturilor salariale fără limitarea la cele stabilite pentru anul 2022 de Legea-cadru nr.153/2017, caz în care ar fi fost incident principiul autorității de lucru judecat, ce corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială și, pe de altă parte, că egalizarea prin deplafonare se poate realiza doar în limitele impuse de intervenția prescripției extinctive, astfel cum s-a stabilit prin ordinul comun.

Apreciază recurentele – reclamante că deși dețin o hotărâre judecătorească pentru o perioadă de referință anterioară datei de 1 ianuarie 2018, aceasta nu ar putea produce efecte juridice dacă reclamanții, prin majorarea cu 25% a indemnizației de bază, începând cu aceeași dată, în condițiile reglementate la alin. (3) al art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017, au atins nivelul indemnizației de încadrare stabilit pentru anul 2022, la care fac trimitere prevederile alin. (6) din lege.

Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

„(6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.”

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională „Justiție”.

Dispozițiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153 /2017 au făcut obiect al examenului de constituționalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate prin deciziile pronunțate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023.

În esență, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum și o analiză a dispozițiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituțională a subliniat că: „stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice” (paragraful 37).

În raport de aceste dezlegări, a reținut în mod corect prima instanță că prezența unui dispozitiv și a unor considerente generice ale hotărârilor definitive pronunțate de instanța de dreptul muncii privind acordarea în beneficiul reclamantelor a drepturilor salariale prin raportare la nivelul maxim existent, fără a stabili un cuantum concret, determinat valoric, nu înlătură de la aplicare art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care se depășește venitul salarial prevăzut pentru anul 2022.

Din această perspectivă nu se poate reține existența unui refuz nejustificat de emitere a ordinelor de salarizare în sensul invocat de către recurentele – reclamante, în executarea titlului reprezentat de sentința civilă 3373/22.07.2020 a Tribunalului București pronunțată în dosarul nr. x/3/2020.

De asemenea, referitor la sentințele invocate prin care au fost anulate dispoziții din ordine privind plafonarea prevăzută la art. art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte reține că acestea au „putere” doar între părțile din acele cauze judiciare, pârâtul recunoscând aplicabilitatea lor în condițiile art. 3 din Ordinul nr. 2295/7.12.2021 al Procurorului General din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește cuantumul sporurilor, instanța de recurs constată incidența dispozițiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, odată cu intrarea în vigoare a acestui act legislativ.

Astfel, art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, impunând ordonatorului de credite ca „Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.”.

În orice caz, reglementările succesive aplicate modului de stabilire a dreptului salarial cuvenit unui procuror nu au dispus că suma sporurilor cuvenite ca drept ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte.

Astfel, recurentelor - reclamante nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

În plus, în lipsa unei reglementări detaliate cu privire la modul de acordare a sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului pentru păstrarea confidențialității și câtă vreme nu se acordă în acest sens o sumă derizorie, intră în marja de apreciere a ordonatorului de credite determinarea nivelului concret al acelor sporuri, aspectul acesta privind oportunitatea alegerii de către ordonatorul de credite a respectivului nivel dintre mai multe posibile.

Or, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale. Limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunității, se va regăsi în scopul legii, revenind instanței de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și respectarea în conduita autorității emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească.

În consecință, în cauză, revine ordonatorului de credite să aprecieze cuantumul sporurilor acordate în favoarea recurentelor - reclamante prin reindividualizarea acestora, sub condiția ca suma acordată să nu fie modică, Înalta Curte constatând că nu este probat nici din această perspectivă un refuz nejustificat.

Prin urmare, față de cele arătate în prezenta hotărâre, se constată că interpretarea normelor de drept material dată de prima instanță este temeinică și legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul declarat de recurentele-reclamante C, B și A împotriva Sentinței nr. 348 din data de 22 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – Secția Contencios Administrativ și Fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 16 aprilie 2024.