ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2288/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.03.2022 sub dosar nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC. și DD., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, au solicitat: (i) anularea în parte a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021, respectiv prevederile art. 2, 4 și 6 din acest Ordin, a adresei nr. x/2022 din 03.02.2022, toate emise de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, (ii) calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, (iii) actualizarea sumelor menționate cu indicele de inflație la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor diferențe salariale. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1742 din 14 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (nouă) a hotărât următoarele: - a respins excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, astfel cum fost invocată de partea pârâtă; - a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel cum a fost invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în limita capetelor de cerere vizând plata drepturilor salariale litigioase, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale; - a respins capetele de cerere vizând plata drepturilor salariale litigioase, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale, formulate în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă; - a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1742 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au formulat recurs, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la plafonarea drepturilor salariate, recurenții-reclamanți au arătat că anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, salariul de încadrare al magistraților procurori, respectiv personal de specialitate juridică, din cadrul Ministerului Public era compus din două elemente: coeficient de multiplicare pentru fiecare funcție în parte, în raport de vechimea în muncă și în funcție, și valoarea de referință sectorială (VRS). Angajatorii din cadrul Familiei ocupaționale Justiție nu au aplicat sau au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 și până în prezent, fapt dovedit prin hotărârile judecătorești definitive prin care s-a recunoscut modul greșit de calcul al salariilor și, implicit, recalcularea acestora retroactiv și pentru viitor. La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, a fost calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON, mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătorești definitive. Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (de lege), nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față - VRS 605,225 RON. În acest sens, recurenții-reclamanți au indicat hotărâri judecătorești prin care s-a stabilit calcularea salariului la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON: sentința civilă nr. 369/14.04.2021 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020 definitivă, sentința civilă nr. 1852/10.06.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020 definitivă, sentința civilă nr. 2703/26.11.2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020 definitivă, sentința civilă nr. 864/02.04.2021 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020. Cu titlu de exemplu, au arătat că prin sentința civilă nr. 369/14.04.2021 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 561 din 28.02.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020 a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu alți ordonantori de credite. Au fost obligați pârâții, inclusiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să recalculeze și să acorde indemnizațiile de încadrare ale reclamanților la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 10.03.2017 și în continuare, cuantum ce cuprinde majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Prin decizia nr. 561 din 28.02.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020 a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În consecință, această hotărâre este obligatorie pentru pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul prevederilor art. 435 alin. (1) C. proc. civ. Mai mult decât atât, recurenții-reclamanți susțin că inclusiv ei dețin un titlu executoriu prin care s-a decis de către o instanță judecătorească recalcularea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 (este vorba de Hot. nr. 1852/10.06.2021, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul cu nr. x/2020, definitivă - atașată). Prin urmare, ordinele de salarizare au fost emise de pârât cu nesocotirea titlului executoriu obținut de contestatari. Simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii ale reclamanților. În consecință, ordinele de stabilire a drepturilor salariale emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt nelegale raportat la titlurile executorii deținute de recurenți, care astfel sunt lipsite de orice efecte. Mai mult, aproape întreg personalul din justiție deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorială și s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeași consecință și anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare. În fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, recurenții-reclamanți susțin că se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat. În plus, plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea lor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora. Nu în ultimul rând, au solicitat să fie avute în vedere argumentele din Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care este obligatorie și pe care le-au redat în cuprinsul cererii de recurs. Prin urmare, nu se poate ignora, la efectuarea stabilirii și plății drepturilor salariale, nivelul maxim de salarizare statuat prin hotărârile judecătorești definitive care stabilesc un cuantum și componente determinate ale drepturilor salariale avute și cuvenite de drept. Rezultă astfel, din motivarea instanței de contencios constituțional, că neplata salariilor recurenților prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătorești, reprezintă o încălcare a unui drept constituțional. Așadar, câtă vreme prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON. Însă art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale. Mai mult, calcularea drepturilor salariale cu VRS 605,225 reprezintă, în realitate, o corecție salarială, nicidecum o creștere astfel încât să fie incidente dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar dacă totuși acest lucru este considerat o creștere, ea se datorează, așa cum s-a mai arătat, unor hotărâri judecătorești, nu voinței legiuitorului, astfel încât să fie impusă plafonarea stabilită de acesta. Pe de altă parte, contrar instanței de fond, recurenții-reclamanți au opinat că poate fi avută în vedere decizia nr. 7/2019 pronunțată de către Î.C.C.J.-Completul pentru recursuri în interesul legii, care se aplică mutadis - mutandis în prezenta cauză, de aici trebuind a fi extrase principiile aplicabile, chiar dacă situația de fapt reglementată este doar similară și nu identică. Față de argumentele mai sus prezentate, au solicitat să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 este de natură a încălca mențiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale. În altă ordine de idei, recurenții-reclamanți au arătat că există deja hotărâri judecătorești prin care s-a înlăturat, pentru viitor, plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, exemplificând sentința nr. 220/07.11.2022 (atașată), pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul cu nr. x/2022, soluția pronunțată în dosarul cu nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Cu privire la excepția prescripției, recurenții-reclamanți au considerat că instanța fondului a făcut o aplicare greșită a normelor legale incidente. Astfel, Conform Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, "începând cu data de 01 august 2016, procurorii [...] din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii, se salarizează având în vedere valoare de referință sectorială 605,225 RON", ceea ce echivalează cu recunoașterea voluntară a dreptului, care este cauză de întrerupere a termenului de prescripție, ceea ce înseamnă că pârâtul prin emiterea ordinului de salarizare a renunțat la invocarea prescripției, deci nu mai poate opune prescripția extinctivă. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că recunoașterea de datorie poate fi cuprinsă într-un act juridic unilateral al debitorului (ÎCCJ, secția a II-a civilă, dec. nr. 780/04.05.2017). Totodată s-a arătat de către instanța de contencios constituțional faptul că "prescripția nu stinge dreptul subiectiv în substanța lui, drept care continuă să subziste, și nici obligația corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie" (CCR, dec. nr. 54/2016). După redarea dispozițiilor art. 2507, art. 2537 și art. 238 C. civ., recurenții-reclamanți au susținut că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie este o manifestare unilaterală de voință, care provine de la cel ce beneficiază de efectele prescripției, în cazul de față, de la debitor. Deoarece, această manifestare de voință produce efecte juridice - prin aceea că șterge prescripția începută și face să curgă o nouă prescripție -, fără îndoială că ea este un act juridic. În consecință, ea trebuie să aibă un caracter voluntar și să îndeplinească cerințele generale de valabilitate specifice actelor juridice (în acest sens, I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 744). Conform doctrinei, recunoașterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voință făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția, prin care se atestă existența unui drept potrivnic și care este de natură să producă asupra sa consecințe juridice negative (M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Editura Universul Juridic, București, 2010, pag. 591). Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în cazul în care recunoașterea datoriei este voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, ea este de natură să producă efectul întreruptiv a cursului prescripției dreptului material la acțiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2538 noul C. civ.). Înalta Curte a precizat că, prin îndeplinirea condițiilor menționate mai sus, efectul întreruptiv al prescripției se produce de drept (ipso iuris), chiar dacă recunoașterea este făcută în cursul derulării procedurii de executare silită. Prin urmare, noua prescripție care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoașterii este de aceeași natură cu cea înlăturată, adică prescripția dreptului material la acțiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită. (ÎCCJ, secția a II-a civilă, dec. nr. 404/05.02.2013). Totodată Curtea de Justiției a Uniunii Europene a reținut că "(...) urmare a emiterii deciziilor de recuperare (...), a avut loc o nouă întrerupere a termenului de prescripție (EE. împotriva Etablissement national des produits de I ’agriculture et de la mer). S-a mai arătat că "recunoașterea tacită a dreptului reclamantelor la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus-menționate trebuie valorizată de instanță, cel puțin, ca renunțare tacită a pârâților la beneficiul prescripției dreptului material la acțiune împlinite. Or, este de principiu că renunțarea, fie ea expresă, fie tacită, guvernată de vechea reglementare (art. 1838 și 1839 din C. civ. din 1864), la prescripția extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunțător a dreptului sau a facultății de a opune prescripția în contra reclamației judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului ia acțiune" (ÎCCJ Completul pentru dezlegare a unor probleme de drept, dec. 35/2015). Întrucât prescripția extinctivă are regimul juridic al unei sancțiuni civile, cu consecința pierderii unui drept subiectiv civil în ipoteza neexecutării lui de către debitor (dreptul subiectiv civil se transformă din unul perfect, susceptibil de executare pe calea constrângerii jurisdicționale în unul natural, susceptibil doar de executare voluntară), normele juridice care o reglementează se impune a fi interpretate strict, fără a fi extinsă sfera lor de incidență. (CA Timișoara, secția I civilă, dec. civ. nr. 175/1 1.03.2020). Conform art. 2506 alin. (4) din C. civ. "Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Față de toate aspectele precizate anterior, recurenții-reclamanți au considerat că se află în situația prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400 din 27.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constituind exact actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi. Prin urmare, prin emiterea actelor administrative sus-menționate, P.I.C.C.J. a renunțat la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 din C. civ. care prevede la alin. (1) "După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel". În ceea ce privește cererea privind actualizarea cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare, au arătat că în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit. Devine evident faptul că, prin executarea cu întârziere a obligației de plată, creditorul a suferit un prejudiciu patrimonial. Ca urmare, sunt incidente dispozițiile art. 1 raportat la art. 166 alin. (1) și art. 278 alin. (1) din Codul muncii raportate la art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv art. 1 alin. (3), art. 2 și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor ("damnum emergens"), cât și beneficiul de care acesta este lipsit ("lucrum cessans"). 1.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinări în cauză. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenții-reclamanți, constată că recursul este nefondat. 2.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind salarizarea magistraților și a personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, a ofițerilor și agenților de poliție judiciară, a specialiștilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, solicitând calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.082016 și pentru viitor și, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Așadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani. Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit", și că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție." Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenței recunoașterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ. Aplicând aceste considerente la speța dedusă judecății, este de observat că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă cu depășirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale. Așa cum reiese din conținutul art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere. Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat. Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin nu este nelegală. Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatului-pârât debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive. În egală măsură, reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță. Revenind la ordinul contestat în cauză, din conținutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora. Este de observat că recurenții-reclamanți prin cererea de recurs, au arătat că beneficiază de un titlu executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1852/10.06.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția Civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă ca urmare a respingerii apelului pârâților, prin decizia civilă nr. 562/28.02.2022 a Curții de Apel Ploiești, secția Civilă. Instanța de control judiciar constată că prin acest titlu executoriu li s-a recunoscut doar unora dintre reclamanții din prezenta cauză dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 27.07.2017, fiind respinsă ca prescrisă cererea în ceea ce privește drepturile salariale pentru perioada anterioară acestei date. Prin urmare, recurenților reclamanți le sunt aplicabile prevederile art. 3 din ordinul contestat, în baza hotărârii judecătorești menționate, nefiind vorba de recunoașterea drepturilor lor la VRS 605,225 RON începând cu data de 07.12.2021 (data emiterii ordinului - așa cum se prevede la art. .4). Prin urmare, recurenții-reclamanți nu intră în sfera de aplicare a art. 4 din ordinul contestat. Recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea ordinului întrucât dreptul acestora ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești prin care instanțele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, însă reclamanții nu pot invoca o vătămare prin art. 4 din ordin, câtă vreme nu aceasta este ipoteza ce le este aplicabilă, ci art. 3 din ordin, care se referă la executarea plății drepturilor cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești. În condițiile în care prin sentința ce reprezintă titlu executoriu menționată anterior s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada anterioară datei de 27.07.2017, nu poate fi încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri și obligați intimați - pârâți să recunoască reclamanților un drept pentru exercitarea căruia o instanță de judecată a considerat că a intervenit prescripția extinctivă. Mai mult decât atât, recurenții-reclamanți, titulari ei înșiși ai unui titlu executoriu nu pot invoca în beneficiul lor situația altor colegi care dețin titluri executorii cu recunoașterea dreptului la VRS 605,225 RON începând cu o dată anterioară celei recunoscute reclamanților prin titlu executoriu, respectiv cu data de 01.08.2016. Hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamanții în acțiune, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu. Referitor la al doilea aspect invocat de recurenții-reclamanți care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenților conform VRS de 605,225 au fost recunoscute fără a fi condiționate de această plafonare, plafonarea fiind prevăzută, conform art. 2 din ordin, începând cu data de 01.01.2018. Însă, conform Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, drepturile salariale ale recurenților au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru menționată. Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018. Relativ la acest aspect, reține Înalta Curte că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022." Fără a fi reluate considerentele primei instanțe, Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative ori în atribuțiile Curții Constituționale, neputându-se reține că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separației și echilibrului puterilor în stat. În ceea ce privește argumentul recurenților, privind discriminarea ce s-ar crea între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, instanța de control judiciar are în vedere și cele statuate la paragraful 86 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că, "86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanți ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,