ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 711/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au solicitat:

- anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

- recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

Prin notele scrise pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea excepțiilor și, pe fond, respingerea acțiunii promovate de reclamanții A. ș.a., ca neîntemeiată.

În baza art. 247 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, excepție de fond, absolută și peremptorie.

Întrucât reclamanții solicită recalcularea drepturilor începând cu 01.08.2016, iar acțiunea a fost înregistrată la instanță la 25.02.2022, în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2500, art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (2), art. 2512 alin. (1), art. 2513 și art. 2517 C. civ., a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 25.02.2019 (excepție care, potrivit art. 2513 C. civ., poate fi invocată inclusiv la primul termen de judecată).

Prin sentința civilă nr. 1797 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată; s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., L., F., H., I., K., G., E., M., D., C., B., J., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1797 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cererea sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, precum și faptul că hotărârea atacată a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile 1851/01.04.2021 a Tribunalului Argeș rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2277/2022, a Curții de Apel Pitești și respectiv sentința civilă 6630/24.11.2020 a Tribunalului București rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1393/03.03.2022 a Curții de Apel București.

Astfel, în opinia acestora, raționamentul instanței de judecată a avut în vedere că reclamantii nu dețin hotărâri judecătorești cu privire la recunoașterea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225, ci doar decizii administrative deși au precizat acest lucru încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată (deținerea atât de hotărâri judecătorești cât și decizii administrative). Deși au existat cele două hotărâri judecătorești precizate, intimata ignoră puterea de lucru judecat a sentințelor care le-a acordat dreptul la VRS 605, ulterior datei de 1 ianuarie 2018, iar prima instanță a confirmat acest aspect.

Ca atare, prin Ordinul contestat, trebuia să fie pusă în executare această sentință și nu aplicate dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, așa cum a procedat și instanța prin hotărârea atacată, pentru că aceasta echivalează în realitate cu respingerea acțiunilor prin care li s-a acordat VRS 605,225 RON, introdusă ulterior datei la care salariile au fost plafonate-1 ianuarie 2018, nefiind o problemă de executare a hotărârii ci chiar o problemă de admitere sau respingere a acțiunii.

În fine, prin respingerea solicitărilor acestora care a vizat emiterea unor ordine de salarizare corespunzătoare titlurilor executorii ce le dețin a fost încălcată chiar autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că prin aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și dispozițiile art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, dar și cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, art. 20 alin. (1) din Constituția României.

Ca atare, deși la 1 ianuarie 2018 reclamanții, ca și alți colegi procurori și judecători, aveau o indemnizație calculată prin raportare la o VRS de 605,22 RON, confirmată de o hotărâre judecătorească (deci un drept concret și efectiv, apărat de CEDO - Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33) prin aplicarea acestor dispoziții, indemnizația a scăzut, aplicarea normei citate anihilând indirect efectele acestor hotărâri judecătorești, dar și dispozițiile art. 74 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit căruia, drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.

La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, este calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătorești definitive.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate (evident de lege), deci nu si în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute si stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față -VRS 605,225 RON.

In fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225, reclamanții se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat.

Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă și judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea recurentilor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătorești existente la momentul de față și care dispun și pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au solicitat:

- anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- anularea parțială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv a art. 4 și art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat;

- recalcularea drepturilor salariale și actualizarea sumelor cu indicele ratei inflației și acordarea dobânzii legale.

Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanții formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "Casarea unei hotărâri se poate cerere: (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei."

Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Astfel, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, întrucât nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. În strânsă legătură cu art. 425 din C. proc. civ. sunt și dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Înalta Curte constată că este fondată critica recurenților întemeiată pe acest motiv de casare, sentința recurată fiind nemotivată din perspectiva necesității expunerii unui raționament clar și transparent, subsecvent stabilirii în concret a situației de fapt.

Se constată că prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că începând cu 01.08.2016 procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunale, judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor precum și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere o valoare de referință sectorială de 605,225 RON (art. 1).

De asemenea, prin acest ordin s-au stabilit următoarele:

- începând cu 01.01.2018 drepturile se stabilesc potrivit art. 1 în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 (art. 2);

- în cazul personalului căruia i s-a recunoscut valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești (art. 3);

- în cazul personalului stabilit la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din ordin se face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4);

- plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege (art. 6);

Împotriva acestui ordin reclamanții au formulat contestație care a fost respinsă prin adresa nr. x/2022.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au formulat aceleași solicitări ca si prin plângerea prealabilă, prima instanță respingând acțiunea ca neîntemeiată.

O primă critică de nelegalitate invocată de reclamanți vizează data de la care au fost acordate drepturile salariale calculate prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON.

Curtea a reținut că ordinul atacat a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, întrucât din analiza actului de salarizare rezultă că acesta prevede două ipoteze:

- situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însuși ordinul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă;

- situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au susținut, printre altele, că prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, aceștia se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câștigat ce nu poate fi diminuat. Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești (...)

În analizarea acestei probleme litigioase, prima instanță s-a limitat la a reține că în speță reclamanții nu au invocat că sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a examina însă argumentele acestora în sensul că acest drept le-a fost stabilit prin hotărâri judecătorești definitive și, în exercitarea rolului activ, să pună în vedere acestora să depună la dosar respectivele hotărâri.

Prin cererea de recurs, recurentii-reclamanți au precizat că dețin titluri executorii, respectiv sentința civilă nr. 1851/01.04.2021 a Tribunalului Argeș rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2277/2022, a Curții de Apel Pitești și sentința civilă 6630/24.11.2020 a Tribunalului București rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1393/03.03.2022 a Curții de Apel București, instanța de fond ignorând aceste argumente, susțineri care sunt fondate.

Prin urmare, Înalta Curte constată, în raport cu actele anexate recursului, că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, fiind incident motivul de nelegalitate invocat de recurenți prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilită.

Or, prima instanță a reținut în mod greșit că reclamanții nu au invocat faptul că ar fi beneficiarii unor titluri executorii, iar, în faza procesuală a recursului, s-au depus la dosar de către recurenții-reclamanți sentința civilă nr. 1851/01.04.2021 a Tribunalului Argeș rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2277/2022, a Curții de Apel Pitești și sentința civilă 6630/24.11.2020 a Tribunalului București rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1393/03.03.2022 a Curții de Apel București.

Față de aceste motive, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării cauzei se va proceda la examinarea criticilor invocate de recurenții-reclamanți, inclusiv în raport cu hotărârile judecătorești depuse la dosar în faza recursului, cu toate apărările formulate de intimatul-pârât, respectiv ordinele de salarizare depuse de acesta, precum și în raport cu alte mijloace de probă necesare a fi administrate în cauză, respectiv ordinele individuale de salarizare ale recurenților-reclamanți și ordinele care au stat la baza acestora, care urmează a fi coroborate cu celelalte probe, în vederea analizării tuturor aspectelor esențiale necesare soluționării acțiunii.

De asemenea, în cauză urmează să se stabilească în mod corect și cadrul procesual, constatând că recursul declarat de reclamanta N. nu poate fi analizat având în vedere că aceasta figurează atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de recurs, însă în dosarul de fond nu a fost citată, nefiind menționată în hotărârea recurată.

În consecință, fiind găsit fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât viciile identificate în legătură cu hotărârea curții de apel implică o nesoluționare efectivă și reală a cauzei, fiind nesocotite și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Calea de atac fiind admisă potrivit celor învederate în precedent, iar cauza trimisă la rejudecare, nu mai este necesară vreo analiză asupra motivului de casare dezvoltat de recurenții-reclamanți prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 Cod procedură.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanții A., L., F., H., I., K., G., E., M., D., C., B., J. și N. împotriva sentinței civile nr. 1797 din 14 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.