ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 709/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 16.02.2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:

- anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400/27.12.2021, ambele emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400/27.12.2021 după cum urmează:

- revocarea art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, acolo unde este cazul;

- revocarea art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, în sensul recalculării și plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat.

- obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unor noi ordine de salarizare cu eliminarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și cu stabilirea plății diferențelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016.

Prin sentința civilă nr. 168 din 1 februarie 2023, Curtea a respins excepțiile invocate de pârât (lipsa calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material pentru pretențiile anterioare datei de 16.02.2019) și a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Au susținut recurenții-reclamanți, referindu-se la plafonarea drepturilor salariale, că, la momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare a fost calculat prin raportare la o valoare de referință sectorială de 305 RON, mult mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestat printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătorești definitive.

Art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (de lege), nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în aplicare a acestor hotărâri definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față, VRS 605,225 RON.

Au exemplificat recurenții hotărâri judecătorești prin care inclusiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost obligat să recalculeze și să acorde indemnizațiile de încadrare ale reclamanților la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 10.03.2017 și în continuare, cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016. Prin Decizia nr. 561 din 28 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești din dosarul nr. x/2020 a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâre care este obligatorie pentru pârât, în sensul art. 435 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, au arătat că inclusiv ei dețin un titlu executoriu prin care s-a decis recalcularea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225, astfel încât ordinele de salarizare au fost emise cu nesocotirea titlului executoriu obținut de contestatari, fiind nelegale.

Aproape întreg personalul din justiție deține titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referință sectorială și s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu consecința lăsării fără efect a hotărârilor judecătorești care au recunoscut acordarea dreptului și în continuare.

Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere argumentele reținute prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, referitoare la caracterul executoriu al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, neputându-se ignora, la efectuarea stabilirii și plății drepturilor salariale, nivelul maxim statuat prin hotărâri judecătorești definitive care stabilesc un cuantum și componente determinate ale drepturilor salariale avute și cuvenite de drept.

Așadar, câtă vreme prin hotărâri judecătorești definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON.

Art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (de lege), deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale. Calcularea drepturilor salariale cu VRS 605,225 RON reprezintă o corecție salarială, nicidecum o creștere, astfel încât să fie incidente dispozițiile art. 38 alin. (6) din legea menționată, iar, dacă totuși ar fi considerată o creștere, se datorează unor hotărâri judecătorești, nu voinței legiuitorului, astfel încât să fie impusă plafonarea stabilită de acesta.

Au reiterat recurenții faptul că există hotărâri judecătorești prin care s-a înlăturat pentru viitor plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, respectiv sentința nr. 220 din 7 noiembrie 2022 a Curții de Apel Ploiești din dosarul nr. x/2022 și sentința nr. 34 din 13 ianuarie 2023 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios amdinistrativ și fiscal din dosarul nr. x/2022.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a normelor legale incidente și cu privire la excepția prescripției.

Conform Ordinului nr. 2295/07.12.2021, începând cu 01.08.2016 procurorii se salarizează având în vedere o valoare de referință sectorială 605,225 RON, ceea ce echivalează cu recunoașterea voluntară a dreptului, cauză de întrerupere a termenului de prescripție. Astfel, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie este o manifestare unilaterală de voință, care provine de la cel ce beneficiază de efectele prescripției, în cazul de față, debitor, deoarece această manifestare de voință produce efecte juridice, prin aceea că șterge prescripția și face să curgă o nouă prescripție.

De asemenea, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, în cauza Glencore Cereales Frace împotriva Etablissement national des produits de l’agriculture et de la mer, că "(...) urmare a deciziilor de recuperare (...), a avut loc o nouă întrerupere a termenului de prescripție", iar Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut, în Decizia nr. 35/2015, că renunțarea, fie expresă, fie tacită, la prescripția extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeanua de către renunțător a dreptului sau a facultății de a opune prescripția în contra reclamației judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acțiune".

Prin urmare, prin emiterea Ordinului nr. 2905/07.12.2021 pus în aplicare prin Ordinul nr. 2400/27.12.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat la împlinirea termenului de prescripție, respectiv art. 2510 din C. civ.

Referitor la acutalizarea cu indicele de inflație și plata dobânzii penalizatoare, au apreciat recurenții că, prin actualizarea sumei debitului, se realizează o reparație parțială prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens), dar, ca urmare a principiului reparării integrale a prejudiciului, se impune și acordarea beneficiului de care au fost lipsiți (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale penalizatoare.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus, după reținerea cauzei spre soluționare, note de ședință prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect în raport cu Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe fondul recursului, a precizat că nu a renunțat la prescripția dreptului la acțiune, în cauză, prin Ordinul nr. 2295/2021, intervenind o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., text indicat explicit în preambulul ordinului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate de recurenta-reclamantă și apărările formulate de intimați, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Soluția instanței de fond a fost criticată de reclamanți, care au invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. În ceea ce privește pct. 6, nemotivarea hotărârii, recurenții nu au formulat nicio critică aptă a fi încadrată în ipoteza acestui motiv de casare.

Însă, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., argumentele din cererea de recurs formulată de reclamanți vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor legale incidente cauzei, în contextul reținerii prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei emiterii ordinului contestat și a netemeiniciei acțiunii pentru restul pretențiilor.

Așa cum rezultă din actele dosarului, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis un act general de salarizare, Ordinul nr. 2295/07.12.2021, prin intermediul căruia a stabilit, la art. 1, că, începând cu data de 1 august 2016, categoriile de personal menționate se salarizează cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 605,225 RON, iar la art. 2 că, începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Instanța de control judiciar apreciază că soluția primei instanțe este pronunțată cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia prescripției, din perspectiva aspectului dacă reclamanții dețineau sau nu o hotărârea judecătorească/un titlu executoriu prin care să beneficieze de VRS 605,225 RON.

Astfel, în fundamentarea soluției de respingere a acțiunii, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții nu au invocat că ar fi beneficiarii unor hotărâri judecătorești executorii prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu o altă dată.

Prima instanță nu a analizat susținerile părților reclamante prin raportare la normele legale incidente în materie, limitându-se să rețină că ordinul atacat a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 Codul muncii, termen care curge de la data emiterii deciziei, 19.12.2021, ceea ce însemană că ordinul are în vedere drepturile VRS în perioada 08.12.2018-09.12.2021. Ca atare, a apreciat că nu poate fi pusă în discuție întreruperea prescripției cu privire la acest drept, constatând că operează termenul de prescripție de 3 ani stabilit de art. 171 din Codul muncii.

Este de observat că, prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au subliniat faptul că prin Decizia nr. 561 din 28 februarie 2022 a Curții de Apel Ploiești din dosarul nr. x/2020 a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, hotărâre care este obligatorie pentru pârât, în sensul art. 435 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, au subliniat faptul că inclusiv ei dețin un titlu executoriu prin care s-a decis recalcularea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225, astfel încât ordinele de salarizare au fost emise cu nesocotirea titlului executoriu obținut de contestatari, fiind nelegale.

Or, prima instanță nu a verificat aceste aspecte, impunându-se lămurirea situației de fapt, în raport cu toate susținerile recurenților-reclamanți.

Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare și în ceea ce privește aspectul privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilită.

Or, în faza procesuală a recursului, la dosar au mai fost depuse de către intimatul-pârât Ordinul nr. 551/12.04.2023 și anexele la acesta, față de care intimatul a invocat excepția rămânerii fără obiect, înscrisuri care nu au fost avute în vedere la soluționarea acțiunii. Acest aspect impune, de asemenea, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, în raport de modificarea situației de fapt și pentru respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție.

Cu ocazia rejudecării cauzei se va proceda la examinarea criticilor invocate de recurenții-reclamanți, inclusiv în raport cu actele depuse la dosar în faza recursului, cu apărările formulate de intimatul-pârât, precum și în raport cu alte eventuale mijloace de probă necesare a fi administrate în cauză, în vederea analizării tuturor aspectelor de fond esențiale, necesare lămuririi situației de fapt.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. împotriva sentinței nr. 168 din 1 februarie 2023 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.