ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4836/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 25.02.2022, pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție:

- anularea art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, și obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare cu înlăturarea plafonării instituite asupra drepturilor salariale, sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere;

- anularea art. 4 și art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul recalculării și plății diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, și obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare în acest sens, sub sancțiunea unei penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere;

- anularea Ordinului nr. 2400 din 27.12.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost puse în aplicare prevederile art. 2, 4 și 6 din Ordinul nr. 2295 din 07.12.2021 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce îi privește pe reclamanți.

1.2. Prin sentința civilă nr. 285 din 1 noiembrie 2022, Curtea a respins acțiunea reclamanților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au formulat recurs, solicitând desființarea sentinței recurate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

După ce au prezentat cele reținute de prima instanță au apreciat recurenții că soluția primei instanțe contravine practicii în materie, fiind identificate soluții prin care s-a dispus obligarea instanțelor/parchetelor la plata unei indemnizații de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON.

Mai mult, printr-un act administrativ nu se poate recunoaște un drept patrimonial condiționat de încadrarea în termenul de prescripție, deoarece termenul de prescripție începe să curgă de la data recunoașterii dreptului sau de la data când creditorul a luat cunoștință de creanță.

Astfel, având în vedere că prin Ordinul nr. 2295/07.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut dreptul patrimonial al procurorilor, drept ce constă într-o indemnizație de încadrare calculată prin raportare la o VRS în cuantum de 605,225 RON, acest termen de prescripție începe să curgă la data emiterii ordinului, 07.12.2021.

La momentul elaborării Legii-cadrul nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greșit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la lege, a fost calculat prin raportare la o VRS de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut și recalculat salariile de încadrare ale magistraților, astfel că în anumite situații se atinge și se depășește nivelul salariului de bauză prevăzut pentru anul 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de față, VRS 605,225 RON.

Au mai arătat recurenții că, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative și hotărârilor judecătorești definitive ce au în vedere VRS de 605,225 RON, se află în situația unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022.

Plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, legislativă, executivă și judecătorească.

Au mai făcut recurenții trimitere la Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a reținut că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale, fiind valorificate deciziile menționate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale.

Astfel, câtă vreme prin hotărâri judecătorești s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată luându-se în considerare VRS de 305 RON, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru anul 2022.

Însă, dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, în situația în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale. Plafonarea veniturilor este nelegală și de natură a încălca puterea hotărârilor judecătorești/deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor bănești.

Au mai făcut recurenții trimitere la cele reținute prin Decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, context în care efectele hotărârilor care vizau perioada 2006-2009 au fost extinse pentru viitor, producând efecte în anul 2019-2020.

Valoarea VRS de 605,225 RON a fost recunoscută prin decizii administrative și hotărâri definitive și pentru viitor, iar dispozițiile legale limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022 exclusiv în situația în care devin ulterior mai mare ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu și în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a formulat întâmpinare.

La termenul din 26.10.2023, când pricina a fost reținută spre soluționare, după încheierea ședinței de judecată, la dosar au fost depuse de către intimatul-pârât note de ședință prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat și excepția rămânerii fără obiect în raport de Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, s-au dispus următoarele:

"Art. 1 - Începând cu data de 07.12.2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoare de referință sectorială de 605,225 RON, conform anexei.

Art. 2 - Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public, ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1 din prezentul ordin, își mențin drepturile salariale anterioare.

Art. 3 - Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 din prezentul ordin se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.

Art. 4, secția de resurse umane și documentare din Departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și parchetele de pe lângă curțile de apel vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin."

Pe fond, intimatul-pârât a precizat că nu a renunțat la prescripția dreptului material la acțiune, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că art. 4 din Ordinul nr. 2295/2021 nu face altceva decât să afirme voința emitentului, conform legii civile, de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripție extinctivă, art. 6 din ordin stipulând că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. A menționat că, la emiterea ordinului, s-a ținut seama de adresa nr. x/09.04.2021 a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, din care rezultă că, la nivelul propriu al CSM, s-a dispus cu privire la recunoașterea dreptului la recalcularea indemnizațiilor/salariilor personalului prin raportare la VRS 605,225 RON cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii dispoziției de salarizare.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de recurenți, constată că recursul este nefondat.

Preliminar analizării argumentelor recurenților-reclamanți, Înalta Curte, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 (după încheierea ședinței de judecată), apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție vizând recursul, ci reprezintă o apărare și o precizare a situației faptice existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, 4 și 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 prin care s-a dispus că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului și, respectiv, că plata diferențelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii, apreciind, în esență, că printr-un act administrativ nu se poate recunoaște un drept patrimonial condiționat de încadrarea în termenul de prescripție și că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu pot limita indemnizațiile de încadrare în cazul în care prin hotărâri judecătorești/acte administrative de punere în executare a hotărârilor judecătorești sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale (VRS 605,225 RON),

Înalta Curte, pe lângă considerentele primei instanțe, referitor la prescripție, constată că prezintă relevanță dispozițiile art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și a prevederilor art. 2506 și urm. și art. 2538 C. civ., norme legale care privesc momentul de la care emitentul ordinului contestat recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției.

În ceea ce privește termenul de prescripție, potrivit art. 171 Codul muncii, care guvernează raporturile juridice dintre recurenții-reclamanți și pârât:

"(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului. (...)"

Textul indicat face referire la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, întreruperea termenului putând avea loc exclusiv în cursul prescripției, fără a reglementa situația în care "recunoașterea dreptului" intervine după împlinirea prescripției, situație în care în mod evident nu se mai poate vorbi despre o întrerupere a cursului prescripției.

Or, în cauză, recurenții-reclamanți susțin că debitorul obligației a recunoscut expres dreptul la recalcularea salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu 01.08.2016, în baza unui act administrativ emis la 07.12.2021, și că din acest moment, al emiterii ordinului, ar începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani.

În lipsa unei norme speciale referitoare la recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că devin aplicabile prevederile normei generale, respectiv dispozițiile art. 2506 și urm C. civ.

Potrivit art. 2506 C. civ., privind efectele prescripției împlinite,

"(1) Prescripția nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.

(4) Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.(...)"

Textul face trimitere la aplicarea regulilor de la renunțarea la prescripție, guvernate de dispozițiile 2507-2511 C. civ.

Conform art. 2507,

"Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită"

Modul în care se poate renunța la prescripție este reglementat de art. 2508 C. civ., text potrivit căruia această renunțare poate fi expresă sau tacită, iar renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, putând "rezulta numai din manifestări neechivoce".

În ceea ce privește efectele renunțării la prescripție, se constată că, potrivit art. 2510 C. civ., o astfel de renunțare conduce la curgerea unei noi prescripții, de același fel.

Referitor la recunoașterea dreptului, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2538 C. civ.,

"(1)Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.

(2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.

(3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori personală.(...)"

Din interpretarea sistematică a textelor de lege, se observă că legiuitorul nu pune semn de egalitate între cele două manifestări de voință ale părților, recunoașterea dreptului și renunțarea la prescripție.

În acest sens, prin raportare la dispozițiile art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris după împlinirea termenului de prescripție, indiferent dacă este vorba despre o recunoaștere expresă sau tacită, va fi întotdeauna urmată de aplicarea regulilor referitoare la renunțarea la prescripție pentru a putea produce efecte asupra prescripției, o recunoaștere expresă a dreptului de către debitor nefiind echivalentă unei renunțări la prescripție (exprese sau tacite).

Altfel spus, ipoteza unei recunoașteri exprese a dreptului, prin act scris, după împlinirea cursului prescripției, nu conduce în mod necesar la concluzia unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, cu excepția situației în care recunoașterea expresă a dreptului este însoțită de renunțarea expresă la prescripția împlinită sau de acte neechivoce din partea debitorului ce conturează concluzia unei renunțări tacite la prescripție.

În lipsa unei renunțări exprese sau tacite la prescripția împlinită, simpla recunoaștere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligații scadente în interiorul termenului de prescripție, în cazul prestațiilor succesive fiind vorba despre obligații scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaștere a dreptului.

Aplicând acest raționament cauzei de față, Înalta Curte constată că, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul-pârât a recunoscut, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani în care recurenții-reclamanți ar fi putut pretinde recalcularea indemnizațiilor, faptul că aceștia ar fi trebuit să beneficieze de aplicarea unei valori de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Însă, o astfel de recunoaștere nu reprezintă renunțare expresă la prescripția împlinită, în conținutul actului administrativ contestat neexistând o astfel de manifestare de voință a emitentului.

Dispozițiile art. 4 din ordin, articol a cărui anulare a fost solicitată de către recurenții-reclamanți, reprezintă o precizare din partea emitentului cu privire la "limitele" manifestării sale de voință, în sensul în care acesta acceptă și dispune executarea voluntară a obligațiilor scadente începând cu 3 ani anteriori emiterii actului.

Totodată, recunoașterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripției, nu reprezintă nici renunțare tacită la prescripția împlinită, deoarece o astfel de renunțare ar trebui să fie neechivocă.

Însă, din analiza întregului conținut al actului contestat, rezultă că, dimpotrivă, intenția emitentului a fost expresă în sensul de a nu renunța la prescripția împlinită, ci de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere.

Așadar, deși este incontestabil faptul că la art. 1 al ordinului atacat emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" recurenților-reclamanți trebuia realizată prin raportare la VRS de 605,225 RON, o astfel de recunoaștere nu este de natură a reprezenta renunțare la prescripția împlinită, care să dea posibilitatea creditorilor să solicite executarea obligațiilor prescrise.

Referitor la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, începând cu 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenților conform VRS de 605,225 au fost recunoscute fără a fi condiționate de această plafonare, plafonarea fiind prevăzută, conform art. 2 din ordin, începând cu data de 01.01.2018.

Însă, conform ultimului ordin depus la dosar de către intimatul-pârât, Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, drepturile salariale ale recurenților au fost recunoscute conform VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018 fără a se mai face referire la plafonarea prevăzut de art. 38 alin. (6) din legea-cadru menționată.

Prin urmare, perioada pentru care ar fi aplicabilă plafonarea drepturilor salariale este 01.01.2018-07.12.2018.

Relativ la acest aspect, reține Înalta Curte că, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Fără a fi reluate considerentele primei instanțe, care, de altfel, nici nu au fost combătute de către recurenți, aceștia reiterând aceleași argumente ca și cele expuse în acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, astfel că nu se poate stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative ori în atribuțiile Curții Constituționale, neputându-se reține că art. 38 alin. (6) ar încălca principiul separației și echilibrului puterilor în stat.

În ceea ce privește argumentul recurenților, privind discriminarea ce s-ar crea între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, instanța de control judiciar are în vedere și cele statuate la paragraful 86 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că,

"86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. împotriva sentinței nr. 285 din 1 noiembrie 2022 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 octombrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.