ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 56/2018

Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din data de 19 martie 2018, în Dosarul nr. 2.402/84/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, și art. 31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările și completările ulterioare, în forma indicată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare, în ceea ce privește acordarea aceleiași valori de referință sectorială pentru toți angajații din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", de la data punerii acesteia în plată pentru salariați făcând parte din aceeași familie ocupațională.

Prin Cererea înregistrată cu nr. 2.402/84/2017, reclamanții, având calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex, i-au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Sălaj, Ministerul Justiției și, pentru opozabilitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâților să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei pentru perioada 1.01.2010-1.12.2015, respectiv de 445,5 lei pentru perioada 1.12.2015-1.01.2017 și pe viitor până la intervenția unor modificări legislative privind stabilirea salariilor reclamanților, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței drepturilor salariale lunare neacordate și până la data plății efective a acestora, precum și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data scadenței drepturilor salariale lunare neacordate și până la data plății efective a acesteia.

Prin Sentința civilă nr. 2.237 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Sălaj în Dosarul nr. 2.402/84/2017, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Sălaj și, pentru opozabilitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și au fost obligați pârâții să calculeze și să plătească reclamanților diferențele de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei pentru perioada 9.04.2015--1.12.2015, respectiv de 445,5 lei pentru perioada 1.12.2015-1.01.2017 și pe viitor până la intervenția unor modificări legislative privind stabilirea salariilor reclamanților, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței drepturilor salariale lunare neacordate și până la data plății efective a acestora, precum și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data scadenței drepturilor salariale lunare neacordate și până la data plății efective a acesteia.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A, B și C și au fost obligați pârâții să calculeze și să plătească acestor reclamanți diferențele de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială de 445,5 lei începând de la data angajării și până la data de 1 ianuarie 2017 și pe viitor până la intervenția unor modificări legislative privind stabilirea salariilor reclamanților, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței drepturilor salariale lunare neacordate și până la data plății efective a acestora, precum și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data scadenței drepturilor salariale lunare neacordate și până la data plății efective a acesteia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâții Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Sălaj.

Prin apelul formulat, reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți la plata drepturilor pretinse începând cu anul 2007, solicitând schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii și obligarea pârâților la plata diferențelor de drepturi salariale pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei pentru perioada 1.01.2010-1.12.2015, respectiv de 445,5 lei pentru perioada 1.12.2015-1.01.2017 și pentru viitor.

Pârâții Curtea de Apel Cluj și Tribunalul Sălaj, prin apelul formulat, au solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii în tot a acțiunii.

Prin Încheierea de sesizare din data de 19 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 2.402/84/2017, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a apreciat, asupra sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu întrebarea prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea valorii de referință sectorială de 405 lei prin aplicarea procentelor de 2%, 5% și 11% prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 10/2007) pentru perioada 1.01.2010-1.12.2015, că sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate a sesizării, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă judecății.

Completul de judecată al Curții de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale și-a exprimat opinia că dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări trebuie făcută în sensul constatării că interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1

Instanța de sesizare a reținut că reclamanții sunt personal auxiliar de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, iar salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010).

Ulterior, prin reglementări succesive, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferențelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare.

În acest sens au fost adoptate Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 71/2015) și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin care a fost modificată și completată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015.

În interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât din considerentele hotărârilor judecătorești prin care au fost obligați ordonatorii de credite să plătească indexările de 2%, 5% și 11% rezultă că stabilirea indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală (respectiv Ordonanța Guvernului nr. 10/2007), iar nu în baza unor considerente concrete, aplicabile doar cazurilor respective.

De aceea, activitatea de egalizare a veniturilor la nivelul fiecărui ordonator principal de credite ar fi trebuit să presupună stabilirea celei mai ridicate indemnizații pentru fiecare grad profesional (judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție), fiecare categorie de vechime în muncă și vechime în funcție, prin raportare inclusiv la indemnizațiile în plată la nivelul aceluiași ordonator de credite.

Ulterior, a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal- bugetare, pentru modificarea și completarea unor acte normative și pentru aplicarea unitară a dispozițiilor legale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 31 august 2016.

Prin aceste texte introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, în cadrul aplicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (astfel cum a fost inițial modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), Guvernul a urmărit să elimine din procesul de egalizare a indemnizațiilor raportarea la indemnizațiile stabilite în baza legii, prin hotărâre judecătorească.

Astfel, egalizarea indemnizațiilor nu se mai face prin raportare la aceste indemnizații maxime în plată, ci doar prin raportare la indemnizații stabilite în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Curtea Constituțională însă, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 3

În cuprinsul deciziei, Curtea Constituțională a statuat în sensul că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea- cadru nr. 284/2010.

Curtea Constituțională a concluzionat în sensul că efectul neconstituționalității art. 3

Ca atare, în condițiile în care se face dovada existenței în plată a unor indemnizații care aveau incluse în indemnizația de încadrare lunară creșterile salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, salariul de bază/indemnizația de încadrare pentru personalul din justiție trebuie stabilit (ă) în raport cu acestea și anterior datei de 9 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii 71/2015, cu respectarea termenului de prescripție a acțiunii.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat, aproape în unanimitate, că practica judiciară identificată este unitară, în sensul că, în ceea ce privește acordarea aceleiași valori de referință sectorială pentru toți angajații din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", dispozițiile legale incidente nu pot constitui temei pentru acordarea drepturilor salariale solicitate decât din momentul intrării lor în vigoare, respectiv de la data de 9 aprilie 2015.

A fost identificată o singură hotărâre a instanței de trimitere (Decizia nr. 400 din 2 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 4.984/117/2017) prin care drepturile salariale au fost acordate începând cu data de 24 februarie 2014, aceasta fiind data de la care s-a făcut dovada că în favoarea altor salariați din familia ocupațională "Justiție" a fost recunoscută o salarizare maximă în plată calculată prin raportare la o valoare sectorială de referință de 405 lei.

La nivelul Curții de Apel Târgu Mureș, în practica judiciară, s-a făcut distincție între personalul din familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție", căruia i s-au recunoscut aceste drepturi salariale prin hotărâri judecătorești irevocabile, și personalul din familia ocupațională "Justiție" care nu deține asemenea hotărâri.

Prin Adresa nr. 1.360/C/1.803/III-5/2018 din 14 iunie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Jurisprudența constituțională în materie de egalizare salarială la nivel maxim este ilustrată de Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

În cuprinsul acesteia s-a reținut că "la momentul pronunțării prezentei decizii, există magistrați și personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătorești prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizație cei 18% stabiliți prin Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens, magistrați și personal asimilat care beneficiază de hotărâri judecătorești prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizație cei 18% stabiliți prin Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, iar ordonatorul de credite nu a emis ordine de salarizare corespunzătoare în acest sens și magistrați și personal asimilat care nu beneficiază de hotărâri judecătorești prin care li s-a stabilit dreptul de a avea inclus în indemnizație cei 18%, stabiliți prin Ordonanța Guvernului nr. 10/2007".

De asemenea, s-a reținut că "prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim".

Curtea Constituțională a apreciat că "hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și respectiv 11% acordate magistraților și personalului asimilat, au aplicabilitate generală și se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat) ", și întrucât "hotărârile judecătorești invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate se referă la majorarea indemnizațiilor de încadrare, vizând, de fapt, și întreaga familie ocupațională a «Justiției», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate. Însă, dispozițiile de lege criticate exclud recunoașterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice", ceea ce afectează art. 124 și 126 din Constituție, precum și principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, "deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4) - (6) din Constituție, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească". De asemenea, a statuat că articolul analizat contravine și principiului egalității consacrat de art. 16 din Constituție, deoarece stabilește că "persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă. De altfel, dispozițiile de lege criticate lipsesc de sens și, practic, anulează voința legiuitorului și rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, și de a elimina inechitățile existente".

Curtea a consfințit că "pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea- cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice".

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma «salarizat la același nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice."

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În privința regularității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi îndeplinite în mod cumulativ, respectiv:

Prioritar, se impune deci o analiză a existenței acestor condiții de admisibilitate a sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale.

Cu privire la prima cerință, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nefiind pronunțată până la acest moment o hotărâre definitivă.

Acțiunea introductivă privește un litigiu având ca obiect un conflict de muncă (drepturi salariale), care se află în competența de primă instanță a tribunalului, iar Curtea de Apel Cluj judecă pricina în ultimă instanță, potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

De lămurirea chestiunii ce face obiectul sesizării depinde soluționarea pe fond a apelului, întrucât: prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat plata diferențelor salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială de 405 lei începând cu data de 1 ianuarie 2010, prin sentința pronunțată de instanța de fond s-a admis în parte cererea, reținându-se că diferențele astfel calculate pot fi acordate doar începând cu data de 9 aprilie 2015, iar prin apelul formulat de reclamanți s-a criticat această soluție, considerându-se că este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate de către prima instanță a prevederilor art. 5 alin. (1

Cerința privind noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării nu este însă îndeplinită. De asemenea, chestiunea în discuție nu constituie o problemă de drept reală, cu un grad de dificultate care să impună lămurirea acesteia de către instanța supremă pe calea procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, chiar dacă art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept", atât doctrina, cât și jurisprudența creată la nivelul completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au subliniat faptul că sesizarea trebuie să privească o problemă de drept reală, dedusă din calitatea normei pozitive, care fie este lacunară, fie este neclară, îndoielnică.

S-a arătat că, pentru asigurarea eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin raportare la rezolvarea litigiului în care a intervenit, se impune ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o problemă juridică ce ridică dificultăți de interpretare a unor norme susceptibile de interpretări diferite, care, aplicate în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste potențiale interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate, trebuie arătate în sesizare.

În această ordine de idei, nu reprezintă o astfel de chestiune de drept care să impună pronunțarea unei hotărâri prealabile realizarea unor operațiuni de identificare a legii aplicabile unui anumit raport juridic și de aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu (operațiuni care sunt atribute ale judecătorului cauzei).

În speță nu poate fi ignorat faptul că titularul sesizării nu a indicat în mod concret motivele pentru care a considerat chestiunea de drept ca fiind una dificilă și care ar fi de natură să genereze modalități diferite de interpretare, limitându-se să arate că "jurisprudența creată până în prezent la nivelul instanțelor nu este atât de consistentă încât să se poată conchide că ar exista o jurisprudență constantă și continuă în materia de referință".

Contrar acestei afirmații, se reține, în primul rând, că nici norma cuprinsă în art. 5 alin. (1

În acest context, trebuie subliniat faptul că aceste norme nu au generat practică judiciară divergentă până în prezent și nu pot fi considerate că ar constitui o chestiune de drept nouă, în condițiile în care actele normative au fost adoptate pentru reglementarea salarizării în anii 2015 și 2016, iar până în prezent au fost lămurite aspectele esențiale pentru aplicarea lor, atât de către Curtea Constituțională, cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, a constatat că dispozițiile art. 3

A reținut că "prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților) s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5

De asemenea, instanța de contencios constituțional a constatat că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice, afectează art. 124 și 126 din Constituție, precum și principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4) - (6) din Constituție, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească.

În plus, s-a arătat că, din moment ce situația juridică a personalului bugetar de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii este identică, atunci și tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizația de încadrare - trebuie să fie același, nefiind permis, spre exemplu, ca magistrați de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii, să aibă indemnizații de încadrare diferite.

Totodată, dispozițiile art. 3

Ca efect al neconstituționalității art. 3

În privința dispozițiilor art. 3

Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

În cuprinsul acestei decizii s-a arătat că personalul din "celelalte autorități și instituții publice" la care se referă textul supus interpretării sunt: Administrația Prezidențială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autorități ale administrației publice locale, alte autorități publice, autorități administrative autonome (altele decât Consiliul Concurenței și Curtea de Conturi), precum și instituțiile din subordinea acestora, finanțate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale.

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

Făcând referire la Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a observat că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5

Totodată, s-a arătat că "a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive, decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecința aplicării sau nu a prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive să producă consecințe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice".

Prin aceeași decizie s-a observat că "hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală", astfel că aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 1 alin. (5

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că "dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări".

Așadar, având în vedere toate aceste aspecte prezentate, completul de judecată al instanței de sesizare dispune de toate elementele necesare pentru o corectă aplicare a legii la litigiul pendinte, ținând seama și de celelalte principii de drept și instituții juridice incidente.

De altfel, practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție, fiind valorificate totodată deciziile mai sus menționate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale.

Verificarea premiselor sesizării, determinate de circumstanțele litigiului, precum și modalitatea de formulare a întrebării relevă faptul că instanța de trimitere nu pune în discuție, de fap