ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1600/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.02.2019 pe rolul Tribunalului Alba – secția I civilă, reclamanții A., B., C., D., E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu data de 01.12.2015 și obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 599/2019 din 17.04.2019, Tribunalul Alba – secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș.

Prin sentința civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019, Tribunalul Mureș – secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 711 din 1 noiembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 711 din 1 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții D., A., E., C. și B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Mureș, în baza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 3 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuielile de judecată, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului critică respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată pentru motivul că nu ar fi demonstrat că s-au adresat în prealabil cu o cerere către ordonatorul de credite, din care să reiasă pretinsul refuz nejustificat al angajatorului cu privire la reîncadrarea salarială a procurorilor.

Consideră că prin hotărârea recurată s-au încălcat dispozițiile ce vizează competența de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. referitoare la necompetența de ordine publică; art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul; art. 1 din Codul muncii; art. 278 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora normele Codului muncii se aplică și raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă.

Recurenții-reclamanți apreciază că, în raport cu acest motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.), se impunea respingerea excepției necompetenței materiale, având în vedere că acțiunea are ca obiect plata unor diferențe salariale, fiind incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii și vizează plata drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive anterioare.

Invocă Decizia nr. 23/29 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Susțin că prin acțiunea de față nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale pentru a fi atrasă competența specială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII la Legea nr. 284/2010; că distincția între salariul efectiv în plată și reîncadrarea salarială a fost stabilită și prin Decizia nr. 32/19 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; că nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ; că potrivit art. 1 alin. (2) din Codul muncii, acest act normativ se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conțin dispoziții speciale derogatorii, sens în care invocă și considerentele Deciziei nr. 16/26.09.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, ce vizează interpretarea unor dispoziții din Codul muncii și din Legea nr. 188/1999.

De asemenea, consideră că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, referitoare la definiția contenciosului administrativ, și nici în raport cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care obiectul acțiunii în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat. Or, reclamanții nu au contestat un asemenea act, motiv pentru care consideră că litigiul de față nu are natura unui litigiu din materia contenciosului administrativ. Astfel, precizează că instanța competentă material să soluționeze litigiul este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ. În acest sens, invocă Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arată că instanța ce a pronunțat hotărârea recurată nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât din completul de judecată nu au făcut parte asistenții judiciari, conform art. 55 din Legea nr. 304/2004 și art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, solicită modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Menționează că B. și A. și-au desfășurat activitatea în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș până la data de 31 iulie 2015, iar din data de 1 august 2015 își desfășoară activitatea în cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureș.

Arată că prin sentința civilă nr. 829/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/2018, au fost obligați pârâții să plătească reclamanților începând cu data de 09.04.2015 o indemnizație brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008, corespunzătoare unei valori de referință sectoriale de 440,54 RON, iar începând cu data de 01.12.2015 o indemnizație brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008 și procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, corespunzătoare unei valori de referință sectorială de 484,169 RON. Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 1177/22.10.2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018, au fost obligați pârâții Tribunalul Dolj și Curtea de Apel Craiova să le plătească reclamanților, începând cu data de 16 aprilie 2015 și până la 30 noiembrie 2015, diferențele de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 440,154 RON și venitul efectiv plătit și, începând cu data de 1 decembrie 2015 și până la zi, diferențele de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 484,169 RON și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective.

Susțin că la nivelul familiei ocupaționale Justiție există personal salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială mai mare (de 440,154 RON, respectiv 484,169 RON) decât cea de 421,36 RON, respectiv 463,5 RON la care sunt calculate drepturile recurenților-reclamanți.

Invocă Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și pct. 8 din Ordinea de zi soluționată a Ședinței Plenului CSM din data de 15 mai 2018, prin care Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire la Nota Direcției Resurse Umane și Organizare nr. 9578/2018 și în raport cu Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referință sectorială unică atât pentru magistrați, cât și pentru personalul auxiliar al instanțelor judecătorești.

Mai invocă Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenții susținând că începând cu data de 9.04.2015, personalul din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" a beneficiat de hotărâri judecătorești prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mare.

Menționează că aceste dispoziții sunt aplicabile pentru anul 2015, conform art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, la care se adaugă majorarea prevăzută prin Legea nr. 293/2015 din 25 noiembrie 2015, privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014, iar pentru anul 2016 sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență nr. 57/2015. Acest din urmă act normativ a fost modificat prin O.U.G. nr. 20/2016, stabilind că începând cu 01.08.2016, personalul va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Precizează că și Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 prevede la art. 38 că începând cu data de 1 iulie 2017 se menține în plată, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017 și până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Mai mult, art. 38 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017 prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o majorare.

În ceea ce privește acordarea dobânzilor legale și reactualizarea sumelor, invocă dispozițiile art. 1535 din noul C. civ. și art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, conform cărora au dreptul la obținerea unei dezdăunări, derivate din neexecutarea obligației la timp, constând în actualizarea cu indicele de inflație și dobânzile legale, ca daune moratorii, conform O.G. nr. 13/2011.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, în nume propriu și pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția lipsei de obiect, având în vedere că în ceea ce îi privește pe reclamanți a avut loc o recalculare a drepturilor salariale în raport cu o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

Precizează că, în acest sens, s-a emis de către ordonatorul principal de credite - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 3206 din 29.11.2019, prin care li s-au stabilit salariile în raport cu o valoare de referință sectorială de 484,18 RON.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanții A., B., C., D., E. au învestit instanța cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, reîncadrarea reclamanților și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu data de 01.12.2015 și obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În urma declinărilor succesive, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, care prin sentința recurată a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenții-reclamanți au invocat faptul că instanța ce a pronunțat hotărârea recurată nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât completul nu a fost alcătuit cu participarea asistenților judiciari, conform art. 55 din Legea nr. 304/2004 și art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

Critica este nefondată, în condițiile în care art. 55 din Legea nr. 304/2004 se referă la completele de judecată pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale, compune dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari.

Or, sentința recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, și nu de un complet de conflicte de muncă și asigurări sociale, care să necesite constituirea completului conform art. 55 din Legea nr. 304/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal în urma admiterii de către Tribunalul Mureș – secția civilă a excepției necompetenței materiale și declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București prin sentința civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019, iar Curtea de Apel București, secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal a apreciat că, prin modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată și prin prezențiile deduse judecății, acțiunea de față se încadrează în materia contenciosului administrativ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, subsumat acestuia, recurenții-reclamanți au criticat soluția dată de Tribunalul Mureș – secția civilă prin sentința civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019, prin care s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, apreciind că se impunea respingerea excepției necompetenței materiale, având în vedere că acțiunea are ca obiect plata unor diferențe salariale.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu poate fi reținut, în condițiile în care soluția de declinare a competenței de soluționare a cauzei nu vizează sentința recurată pentru a putea fi analizată de către instanța de recurs, ci sentința Tribunalului Mureș – secția civilă.

Or, sentința civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019 a Tribunalului Mureș – secția civilă este fără cale de atac, dispozițiile acesteia intrând în puterea de lucru judecat.

Mai mult, recurenții-reclamanți nu și-au manifestat în fața Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nemulțumirea cu privire la admiterea excepției de necompetență materială de către Tribunalul Mureș – secția civilă, prin invocarea excepției de necompetență materială a instanței de contencios administrativ.

Înalta Curte reține că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii."

Prin urmare, întrucât recurenții-reclamanți nu au invocat necompetența materială în fața Curții de Apel București la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate și au putut pune concluzii, o asemenea critică nu poate fi ridicată în fața instanței de recurs.

Înalta Curte constată că tot nefondat este și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prima instanță, după stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de contencios administrativ, respectiv a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a reținut în mod corect că reclamanții au solicitat reîncadrarea, ceea ce presupune, în mod necesar, emiterea unor noi ordine de către ordonatorul principal de credite și, prin urmare, în raport cu pretențiile formulate, competența de soluționare a cauzei aparține instanței de contencios administrativ.

De asemenea, prima instanță a reținut în mod corect că, deși pretențiile emise de către reclamanți se circumscriu contenciosului administrativ, prin modul de formulare, cererea de chemare în judecată nu respectă condițiile unei acțiuni în contencios administrativ, întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ, nu se pretinde nesoluționarea de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri și nici nu se invocă refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii prin Decizia nr. 7/2018, prin care s-a statuat că: "59. Prin urmare, de esența contenciosului administrativ este fie existența unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluționarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorității publice prin care subiectul care poate sesiza instanța de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din același act normativ: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."

În speță, instanța de recurs reține că recurenții-reclamanți nu au solicitat anularea actelor anterioare prin care li s-au stabilit drepturile salariale și nici nu s-au adresat în prealabil angajatorului pentru obținerea reîncadrării în raport cu un cuantum superior al valorii de referință sectorială față de cea care a stat la baza stabilirii drepturilor salariale ale acestora, pentru a putea fi calificat ca un refuz nejustificat de soluționare a cererii.

De asemenea, în lipsa unei cereri prealabile adresate angajatorului, nu se poate vorbi de faptul că recurenții-reclamanți ar fi fost nemulțumiți de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau că nu ar fi primit niciun răspuns în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că acțiunea de față nu se respectă cerințele unei acțiuni în contencios administrativ, nefiind admisibilă din această perspectivă.

În consecință, toate celelalte aspecte invocate prin cererea de recurs nu prezintă relevanță în raport cu împrejurarea că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanți este inadmisibilă, în condițiile în care nu se încadrează în cerințele Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

De asemenea, în raport cu menținerea de către instanța de recurs a soluției instanței de fond, nu se mai impune analizarea excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocate de către intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, în nume propriu și pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș prin întâmpinare, având în vedere că aceasta vizează analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății, or, acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a se proceda la o cercetare a fondului cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de D., A., E., C. și B. împotriva sentinței civile nr. 711 din 1 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de D., A., E., C. și B. împotriva sentinței civile nr. 711 din 1 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a (nouă) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 martie 2022.