ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4822/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, reclamanțtele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare, precum și acordarea celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv la o valoare de 48418 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la data pensionării, respectiv 23.04.2018 pentru reclamanta A., 01.12.2017 pentru reclamanta B. și data de 01.12.2018 pentru reclamanta C..

Totodată, au solicitat obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună până la recunoașterea efectivă a dreptului a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățite și venitul efectiv plătit, suma care va fi actualizată cu indicele de inflație la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de la plată și până la data plății efective.

2.1. Prin sentința nr. 1244 din 5 noiembrie 2019, Tribunalului Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reținând că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017, având în vedere că se critică încadrarea efectuată de Ministerul Public, respectiv Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

2.2. Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 305 din 25 mai 2020, a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, a constatat existența unui conflict negativ de competență și a sesizat instanța competentă pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, că reclamanții nu au contestat actul de stabilire a drepturilor salariale de către procurorul general, astfel, litigiul de față are natura unui conflict de muncă, și nu de contencios administrativ, așa încât competența materială a instanței se stabilește în raport cu prevederile art. 266 din Codul muncii și art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Prin urmare, cererea reclamanților nu se încadrează în prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 și nici în cele ale art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (1), (13)4 și 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecății vizează obligarea autorităților pârâte la reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare pentru reclamante, precum și acordarea celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv la o valoare de 48418 RON începând cu data de 01.12.2015 și până la data pensionării, respectiv 23.04.2018 pentru reclamanta A., 01.12.2017 pentru reclamanta B. și data de 01.12.2018 pentru reclamanta C..

Totodată, au solicitat obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună până la recunoașterea efectivă a dreptului a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățite și venitul efectiv plătit, suma care va fi actualizată cu indicele de inflație la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de la plată și până la data plății efective.

Înalta Curte reține, în raport cu obiectul cauzei, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiție, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de față nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamantele nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceștia au adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a diferențelor salariale solicitate pe calea acțiunii în instanță, iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei de față îl reprezintă strict acțiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Această soluție este în acord și cu Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acțiunii (plata unor diferențe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el și atipic ("sui generis").

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Așa fiind, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamante se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind, așadar, în primă instanță Tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș în favoarea Tribunalul Mureș, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2020.