ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2244/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Mureș, secția civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., în contradictoriu cu Tribunalul Suceava, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Suceava, au solicitat:

- obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat ca urmare a necalculării salariilor reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015, respectiv la plata diferențelor salariale rezultând dintre venitul pe care ar fi fost îndreptățiți să îl obțină, corespunzător fiecărei funcții, grad profesional, gradație prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015 și venitul efectiv plătit, pe ultimii 3 ani sau, în subsidiar începând cu data de 9 aprilie 2015 conform Legii nr. 71/2015 plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015 conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015 și până la data de 1 octombrie 2016, sume care să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective precum și,

- obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății lor efective.

2.1. Hotărârea Tribunalului Mureș, secția civilă

Prin Sentința civilă nr. 980/2018 din 25 septembrie 2018 a Tribunalului Mureș, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanții, grefieri la Tribunalul Suceava, au formulat o acțiune privind modul de calcul al drepturilor salariale, solicitând calcularea salariului ținând cont de valoarea de referință sectorială de 405 RON.

Instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită ordonatorul principal de credite, iar în cazul în care angajatul este nemulțumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin are posibilitatea de a contesta actul administrativ conform dispozițiilor din alin. (2) al art. menționat.

Pentru aceste considerente, instanța a reținut că din rațiuni de simetrie juridică acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se reclamă ordinul de salarizare emis.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 51/2019 din 1 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Instanța a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că litigiul dedus judecății se subsumează unui conflict de muncă, în accepțiunea prevederilor art. 266 din C. muncii, potrivit căruia jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Instanța a reținut că sunt incidente prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ., potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, deci și cererile referitoare la executarea contractelor individuale de muncă.

Astfel, a concluzionat instanța că în cauza dedusă judecății competența materială și teritorială de soluționare revine tribunalului ca instanță de drept comun, în baza prevederilor legale prevăzute de art. 269 din C. muncii.

Totodată a reținut instanța că litigiul dedus judecății nu se grefează pe un raport juridic de drept administrativ care să atragă competența Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

II. Decizia ÎCCJ pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două tribunale îl constituie problema instanței competente teritorial să soluționeze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte reține că, pentru stabilirea instanței competente material să soluționeze cauza, întotdeauna instanța trebuie să se raporteze la obiectul cauzei dedus judecății și la dispozițiile legale incidente în materia supusă analizei.

Înalta Curte constată că reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune ce are ca obiect plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a necalculării salariilor reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015.

Înalta Curte apreciază că în cauza dedusă judecății nu sunt incidente prevederile art. 7 din Cap. VII din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, text legal potrivit căruia:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. (...)".

Înalta Curte are în vedere că aceste dispoziții au caracter de excepție și, ca urmare, sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale; prevederile legale menționate reglementează competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București doar în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puțin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest articol de lege.

Totodată, se constată că litigiul dedus judecății nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat, necircumscriindu-se prin urmare nici sferei contenciosului administrativ, așa cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanții nu formulează critici de nelegalitate a vreunui act administrativ emis de ordonatorul de credite și nici nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite și neplătite.

Nefiind contestat un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că litigiul este unul din categoria conflictelor individuale de muncă, motiv pentru care în cauza dedusă judecății sunt incidente dispozițiile art. 1 lit. p) și art. 208 din Legea nr. 62/2011, precum și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, competența materială aparținând secției specializate a tribunalului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. în contradictoriu cu Tribunalul Suceava, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Suceava în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL