ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3965/2019

Ședința publică din data de 13 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, la data de 24 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. au chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI București, CURTEA DE APEL SUCEAVA și TRIBUNALUL SUCEAVA, solicitând instanței să dispună: obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat ca urmare a necalculării salariilor reclamantelor prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, respectiv, la plata diferențelor salariale rezultând dintre venitul pe care ar fi fost îndreptățite să-l obțină, corespunzător fiecărei funcții, grad profesional, gradație, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015 și venitul efectiv plătit, pe ultimii 3 ani, sau, în subsidiar, începând cu data de 9 aprilie 2015, conform Legii nr. 71/2015, plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015 conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, și până la data de 01 octombrie 2016, sume care să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată, până la data plății lor efective.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 380/2018 din 26 aprilie 2018, Tribunalul Mureș, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș și a declinat, în favoarea Curții de Apel București, competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, București, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Mureș a apreciat că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât, aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție, dispoziții potrivit cărora, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea, iar contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile (alin. (1).

Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunțate sunt irevocabile (alin. (2).

2.2). La data de 10 ianuarie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința civilă nr. 55 din 05 martie 2019, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, București, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava, în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță competentă să soluționeze conflictul.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel București a reținut că, în cauză, reclamanții nu contestă un răspuns al Curții de Apel Suceava, emis în urma soluționării unei contestații administrative și, prin urmare a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art. 95 alin. (1) și (2) din Legea nr. 567/2004 și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit art. 127 C. proc. civ.: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (...). (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Având în vedere aceste texte de lege, instanța a apreciat că, în determinarea competenței materiale, urmează să se țină seama de locul de muncă al reclamantelor, care este situat în circumscripția Tribunalului Suceava, iar Tribunalul Mureș se află în circumscripția unei curți de apel învecinate cu aceea în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea reclamantele, motiv pentru care, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția I civilă și a constatat ivit, conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., conflictul negativ de competență.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul Mureș și Curtea de Apel București - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe- judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

Din actele și lucrările dosarului, rezultă că, prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava, să se dispună:

- obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat ca urmare a necalculării salariilor reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, respectiv, la plata diferențelor salariale rezultând dintre venitul pe care ar fi fost îndreptățiți să-l obțină, corespunzător fiecărei funcții, grad profesional, gradație prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015 și venitul efectiv plătit, pe ultimii 3 ani, sau, în subsidiar, începând cu data de 9 aprilie 2015, conform Legii nr. 71/2015, plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015, conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, și până la data de 01 octombrie 2016, sume care să fie actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective;

- obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată, până la data plății lor efective.

Potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice:

"(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.

(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.

(3) Ordonatorii de credite soluționează contestațiile în termen de 30 de zile.

(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației."

În cauza de față, reclamanții nu contestă actul administrativ de stabilire a indemnizațiilor lunare de încadrare (caz în care ar fi fost obligatorie parcurgerea procedurii prealabile), ci solicită acordarea retroactivă a unor drepturi nerecunoscute.

Deci, acțiunea are ca obiect plata unor diferențe salariale (iar nu o acțiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Prin acțiune nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale și vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competența instanței, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acțiune se solicită sancționarea plății parțiale a salariului avut și cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competență materială de excepție (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestații emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferențe salariale (în cuantum de 18%), în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce privește litigiile privind drepturile salariale ale magistraților și personalului auxiliar, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare a instanțelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuție urmează a intra sub jurisdicția muncii, care este o jurisdicție de plină competență.

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din același act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut Ia art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații prin daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin raportare la aceste dispoziții legale, este de reținut că obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluționare a cererii, respectiv nesoluționarea în termen a cererii.

Or, în cauza de față, reclamanții nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu au dedus judecății un act administrativ asimilat și, în aceste condiții, litigiului de față nu are natura unuia de contencios administrativ.

Față de cele ce preced, instanța competentă material a soluționa litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Pe cale de consecință, devin aplicabile prevederile Codului muncii, și anume:

Art. 1:

"(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii. (2) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

Art. 231:

"Prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă."

Art. 278 alin. (2):

"Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

Art. 266:

"Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Art. 269:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Acest ultim articol se coroborează cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal".

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți- în speță, se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența materială revenind în primă instanță Tribunalului, în baza art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, a dialogului social.

Totodată, calitatea reclamanților de personal de specialitate și conex în justiție, sub aspectul competenței teritoriale, atrage incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

Din această perspectivă, în ceea ce privește competența reglementată prin dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea au o dublă semnificație: pe de o parte, instituie un caz de necompetență teritorială a instanței la care își desfășoară activitatea judecătorul/procurorul/grefierul, care are calitate de reclamant al unei pricini și, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea judecătorul/procurorul/grefierul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanței.

Cum reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie și o competență teritorială facultativă, ceea ce corespunde denumirii marginale a textului. Această alegere a uneia dintre instanțele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., trebuie exercitată de reclamantul judecător/procuror/grefier, la data sesizării instanței. Dubla semnificație a normei cuprinsă în dispozițiile art. 127 C. proc. civ. determină și calificarea distinctă a excepțiilor procesuale prin care nerespectarea acesteia poate fi sancționată.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că se impune a se preciza că în valența sa de normă de necompetență absolută, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. are ca rațiune exigențele unei proceduri echitabile, și anume, ca la judecarea unei pricini în care un judecător/procuror/grefier are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de natură a putea altera garanțiile de imparțialitate ce trebuie să însoțească orice procedură judiciară, ori de a crea vreo aparență de soluționare părtinitoare a cauzei.

În acest sens, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, a reținut că "(...) pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, C. proc. civ. reglementează situația particulară a acestor cauze și pune la dispoziția acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanțe deopotrivă competente. Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) C. proc. civ., (...), este un mijloc procedural care urmărește înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei datorate calității părții. De asemenea, dispoziția legală menționată la alin. (2) reglementează și situația pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Art. 127 C. proc. civ. apare astfel ca fiind alternativa la instituția strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curții de apel sau a instanței supreme, după caz, pentru a se pronunța asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorilor din cauza calității părților.

Înalta Curte apreciază că în interpretarea restrictivă a art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este relevant paragraful 24 din considerentele deciziei Curții Constituționale sus- enunțate, în cuprinsul căruia se reține că "... prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. circumscriu obligația reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanță de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate ...".

Prin urmare, pentru o cerere în care un judecător/procuror/grefier are calitatea de reclamant, cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanțe judecătorești de același grad aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate în a cărui circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanțele de același grad prevăzute anterior.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, în cauza în care s-a ivit conflictul negativ de competență, reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Tribunalul Suceava, la data înregistrării acțiunii. Ca atare, aveau opțiunea conferită de dispozițiile art. 127 C. proc. civ., ce prevăd o prorogare legală de competență teritorială în favoarea uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., care se aplică corespunzător și grefierilor, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, interzic sesizarea instanței competente, a locului unde își desfășoară activitatea- în speță, Tribunalul Suceava, aceste dispoziții fiind norme care reglementează o necompetență teritorială absolută în ceea ce privește instanța în care își desfășoară efectiv activitatea judecătorul/procurorul/grefierul (Decizia nr. 7 din 16 mai 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii).

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi avute în vedere în speță, raportând calitatea de personal conex a reclamanților la cele statuate prin decizia nr. 7/2016, publicată în M.Of. nr. 461 din 22 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul că "art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noțiunii de grefier, în sensul că este aplicabil și în cazul reclamanților care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanțele judecătorești."

Astfel, raportând raționamentul instanței supreme mai sus evocat la prevederile art. 3 alin. (1) și (4) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, prevederi menționate expres în considerentul nr. 77 al deciziei antereferite și care dispun în sensul că "sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea funcțiile de agent procedural, aprod și șofer", Înalta Curte impune concluzia că personalului conex celui auxiliar de specialitate îi sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. pentru identitate de rațiune, respectiv, pentru asigurarea dreptului de acces la un proces echitabil și la o instanță imparțială, drept asupra căruia ar putea exista suspiciuni în condițiile în care o instanță s-ar pronunța asupra cauzei în care ea însăși ar avea, așa cum este cazul în speță, calitatea de pârât.

Se constată, astfel că, pentru o cerere în care un judecător/procuror/grefier/personal auxiliar sau personal conex are calitatea de reclamant, cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanțe judecătorești de același grad, aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu instanța la care își desfășoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanțele de același grad prevăzute anterior.

Dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. edictate de legiuitor în scopul asigurării unor garanții de imparțialitate obiectivă, sunt norme speciale, derogatorii, atât de la dreptul comun în materia strămutării, cât și de la normele de competență teritorială, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică ori de ordine privată, chiar dacă acestea ar fi cuprinse în C. proc. civ. sau în legi speciale.

În plus, sub aspectul competenței teritoriale, incidența dispozițiilor art. 127 C. proc. civ. este atrasă, o dată în plus, și față de calitatea de pârâți a Tribunalului Suceava și a Curții de Apel Suceava, în limitele în care a fost stabilită conformitatea acestei norme legale cu legea fundamentală a țării.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 638/23. VII.2018, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. este constituțională în măsura în care privește și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Curtea a constatat că, de principiu, competența facultativă este o expresie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) și ale art. 124, însă, prin limitarea sferei sale de aplicare la instanța la care își desfășoară efectiv activitatea reclamantul, nu este aptă să acopere în mod complet toate situațiile care pot, în mod rezonabil, apărea în cursul unei judecăți. De aceea, dispoziția legală criticată nu își atinge scopul pentru care a fost edictată, justițiabilii fiind nevoiți să recurgă, în diferite momente ale parcursului cauzei lor, la mijloace procedurale alternative în vederea asigurării egalității armelor în soluționarea cauzei lor în mod echitabil.

Instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituționale, încălcând principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, prin limitarea pe care o operează în interpretarea restrictivă a sintagmei "instanța la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul lor.

Instanța supremă apreciază că aceste dispoziții legale, astfel cum au fost cenzurate de instanța de contencios constituțional, sunt pe deplin aplicabile și persoanelor care fac parte din personalul conex și contractual al instanțelor, în primul rând în considerarea inexistenței vreunei norme legale care să le excludă de la aplicare, existând o rațiune unică pentru un tratament unitar în ce privește toți angajații uneia și aceleiași instanțe.

Din această perspectivă, se poate aprecia că noțiunea de "grefier" din textul art. 127 alin. (3) C. proc. civ. trebuie interpretată în sens larg, o asemenea interpretare extensive fiind în acord cu spiritul considerentelor deciziei nr. 290/2018 a Curții Constituționale și fiind în măsură să răspundă efectiv dezideratului unei justiții imparțiale.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport cu cele statuate prin evocata decizie a Curții Constituționale, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier (lato sensu) are calitatea de reclamant, el trebuie să sesizeze una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, jurisdicția învecinată celei în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea reclamanții fiind un argument menit să asigure și dezideratul de imparțialitate a justiției.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) și alin. (3), prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul Muncii și art. 208 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, Înalta Curte urmează a stabili competența materială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. și L. și pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Suceava și Tribunalul Suceava, în favoarea Tribunalului Mureș.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2019.