ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2608/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 martie 2018 pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș, obligarea acestora la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015 și să fie obligați pârâții la repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

2.1. Hotărârea Tribunalului Mureș, secția civilă

Prin Sentința civilă nr. 766/2018 din data de 20.06.2018, Tribunalul Mureș, secția civilă, în majoritate, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței s-a reținut că obiectul acțiunii reclamantului îl reprezintă drepturile salariale stabilite conform dispozițiilor Legii nr. 284/2010, reclamantul având calitatea de judecător la Tribunalul Specializat Mureș.

Astfel, în raport cu prevederile art. 7 și art. 8 alin. (1) și (2) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite (în speță Ministerul Justiției), iar dacă angajatul este nemulțumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) din textul de lege citat anterior.

Instanța a apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis.

Considerând că sunt aplicabile și în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție, Tribunalul Mureș a apreciat că în speță competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 34 din data de 18.02.2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea soluționării cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș, în favoarea Tribunalului Mureș, astfel că a constatat ivirea conflictului negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, în fapt, competența materială a Curții de Apel București prevăzută de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 are un caracter special, obiectul acesteia fiind limitat la plângerea împotriva hotărârilor organelor de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea.

S-a mai reținut că această competență nu poate fi extinsă printr-o interpretare analogică, întrucât în materia raporturilor juridice de muncă se aplică alte dispoziții derogatorii, respectiv art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii, aplicabile și în contextul prevederilor art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Astfel, s-a reținut că distincția dintre recalcularea și plata drepturilor salariale prevăzute de lege și nerecunoscute de angajator, pe de o parte, și contestarea actelor de stabilire a salariului, pe de altă parte, a fost evidențiată prin Decizia nr. 9/2017 pronunțată de Înaltei Curți de Casație și Justiție ca urmare a soluționării recursului în interesul legii și operează nu numai în privința condițiilor de exercitare a acțiunii, aspect avut în vedere de Înalta Curtea la pronunțarea deciziei amintite, ci și în ceea ce privește competența de drept material a instanței chemate să soluționeze cele două tipuri de litigii.

Întrucât reclamantul nu a contestat actul de stabilire a drepturilor salariale de către Ministerul Justiției, s-a apreciat că acțiunea de față nu se încadrează în prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Prin urmare, a apreciat că, întrucât prin acțiune se solicită obligarea la plata diferenței între salariul cuveni conform dispozițiilor legale și cel plătit de ordonatorul de credite, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Mureș.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în regulator de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., republicat, analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte constată că, în cauză ne aflăm în fața unui conflict negativ de competență tipic, întrucât dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Problema de drept care a generat conflictul negativ de competență privește norma de drept aplicabilă situației dedusă judecății, din perspectiva competenței materiale de soluționare a cauzei.

Reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâților Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015, precum și obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin neacordarea acestor drepturi prin acordarea diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație, la care se aplică dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că prin cererea introductivă se solicită obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile", iar potrivit alin. (2):

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că ipoteza normei mai sus menționată și care ar fi atras competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București nu este îndeplinită, deoarece reclamantul nu contestă actul emis de ordonatorul de credite, respectiv actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, pentru a fi atrasă în cauză competența prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ci prin acțiune se solicită recunoașterea unor diferențe salariale rezultate din aplicarea unor valori de referință sectoriale diferite, la care reclamantul apreciază că este îndreptățit pentru munca prestată.

Astfel, se constată că dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, ce instituie o competență materială derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii, este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie, motiv pentru care acest text legal nu este incident în cauză.

În speță, acțiunea dedusă judecății are ca obiect plata unor diferențe salariale, fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Prin urmare, avându-se în vedere calitatea reclamantului, de judecător în cadrul Tribunalului Specializat Mureș, cât și conținutul cererii de chemare în judecată, care vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă, competența materială de soluționare a litigiului se stabilește în raport cu dispozițiile Codului muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, și Legii nr. 62/2011.

Potrivit art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și art. 208 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă se adresează tribunalului competent - specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul.

Prin urmare, în raport cu obiectul pretențiilor deduse judecății, competența materială de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Mureș, secția civilă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mureș, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 mai 2019.

GGC - OB