ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 669/2025

Ședința publică din data de 11 februarie 2025

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.08.2022 sub număr de dosar x/2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești și Președintele Curții de Apel Pitești au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 13 din 19 iunie 2023 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariate prin Decizia nr. 99/10.05.2023 emisă de președintele Curții de Apel Pitești, solicitând:

"Reținându-se ca plata diferențelor salariate, se va efectua eșalonat, după asigurarea fondurilor bugetare necesare, cu respectarea prevederilor legale în vigoare".

Prealabil, reclamanții au precizat că au parcurs procedura prealabilă, contestând actul administrativ Decizia nr. 99/10.05.2023 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești și anexele la această decizie, iar prin Hotărârea nr. 13 din data de 19 iunie 2023. Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești a respins contestația formulată.

Prin sentința civilă nr. 471 din data de 20 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a Contencios dministrativ și fiscal a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, în sensul anulării în parte Hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești nr. 13/19.06.2023 și obligării la modificarea în parte a Deciziei nr. 99/10.05.2023 emisă de președintele Curții de Apel Pitești, art. 1, sub aspectul datei de la care sunt cuvenite drepturile salariale, în sensul acordării acestora începând cu data de 1 ianuarie 2018, respingând în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri - Sentința civilă nr. 471 din data de 20 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a Contencios dministrativ și fiscal - în cadrul unei cereri comune au declarat recurs pârâții COLEGIUL DE CONDUCERE AL CURȚII DE APEL PITEȘTI și PREȘEDINTELE CURȚII DE APEL PITEȘTI și, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceștia au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, reținând cauza spre rejudecare, să se dispună respingerea acțiunii.

În dezvoltarea criticilor lor a susținut recurenții - pârâți că înlăturarea plafonării anterior datei menționate în decizia Președintelui Curții de Apel Pitești este nelegală.

Astfel, au apreciat că sentința este pronunțată cu încălcarea legii, respectiv a art. 6 lit. b) și c) din Legea nr. 153/2017, fiind incident motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prima instanță a apreciat că existența unei hotărâri care recunoaște drepturi salariale calculate prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, justifică acordarea unor drepturi similare și reclamanților.

Principiul nediscriminării semnifică eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție, în vreme ce principiul egalității se reflectă în asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.

Or, hotărârea invocată, neindicată de altfel în sentință, privește drepturi salariale cuvenite magistraților Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu personal auxiliar de specialitate și conex. Or, în mod evident, nu există identitate de situație între cele două categorii de personal, chiar dacă ele fac parte din aceeași familie, potrivit legii-cadru de salarizare, prin urmare nu se justifică înlăturarea plafonării de la 01.01.2018, în temeiul principiului egalității și al nediscriminării.

De asemenea, nu se poate reține necesitatea asigurării salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată, reclamanții neavând funcții similare celor deținute de magistrații înaltei Curți.

Pe de altă parte, considerentele deciziei HP nr. 80/2023, citate de instanță, nu sunt incidente în cauză.

Litigiul nu privește majorări de aplicabilitate generală recunoscute prin hotărâri judecătorești, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fiind recunoscută prin actele administrative anterior emise. Ceea ce se dispută este acordarea drepturilor astfel calculate, fără a fi afectate de plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Or, existența unei hotărâri prin care, indirect, respectiv prin considerentele unei încheieri de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului sentinței, a reținut că nu sunt incidente disp. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în ceea ce privește majorările salariale decurgând din aplicarea VRS 605,225 RON, nu justifică acordarea acelor drepturi de la 01.01.2018, nefiind vorba de o hotărâre cu aplicabilitate generală.

Deopotrivă, recurenții mai subliniază și că, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.

Prin urmare, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că personal deținând funcții similare reclamanților, în sensul art. 7 lit. g) din Legea nr. 153/2017, este salarizat potrivit susținerilor din acțiune, nu există niciun temei pentru a se reține încălcarea, prin hotărârea Colegiului de Conducere a cărei anulare se solicită, respectiv prin decizia președintelui Curții, a principiilor egalității și nediscriminării.

Față de aceste considerente cei doi recurenți - pârâți solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Deși recursul promovat de cei doi pârâți le-a fost comunicat în termenul legal, intimații - reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. nu au formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 471

1

alin. (3) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) și art. 494 din același act normativ.

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 28.06.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.02.2025, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea recurenților - pârâți, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând dosarul în pronunțare pe fondul recursului.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și de normele legale incidente litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești și Președintele Curții de Apel Pitești este nefondat, motiv pentru care urmează a-l respinge, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

6.1. Situația de fapt relevantă:

Prin prezentul demers judiciar, reclamanții- personal auxiliar de specialitate și conex care își desfășoară activitatea în cadrul Judecătorei Bălcești, au solicitat anularea Hotărârii nr. 13/19.06.2023 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Pitești, de respingere a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 99/10.05.2023, obligarea Președintelui Curții de Apel Pitești la completarea deciziei anterior menționate, în sensul acordării drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2018 și plății acestora pentru perioada 01.01.2018-01.04.2023 după asigurarea fondurilor necesare în bugetele ordonatorilor de credite, dar și obligarea la eliminarea din preambulul deciziei a paragrafului de la pagina 3 final:

"reținându-se că plata diferențelor salariale se va efectua eșalonat, după asigurarea fondurilor bugetare necesare, cu respectarea prevederilor legale în vigoare."

Prin Decizia nr. 99/10.05.2023 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești (dosarul de fond), s-a hotărât ca drepturile salariale ale personalului auxiliar și conex (cu excepția specialiștilor IT) din cadrul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Pitești, începând cu data de 01.04.2023, să se calculeze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea dispoz.art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 și a grilelor cuprinse în anexele părți integrante ale deciziei.

În preambulul deciziei s-a reținut că "plata diferențelor salariale se va efectua eșalonat, după asigurarea fondurilor bugetare necesare, cu respectarea prevederilor legale în vigoare", fără însă a se mai relua și în dispozitivul deciziei, art. 4 stabilind că "plata drepturilor salariale stabilite potrivit art. 1 se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetele Curții de Apel Pitești și a tribunalelor arondate."

Împotriva Deciziei nr. 99/10.05.2023 reclamanții au formulat contestație administrativă potrivit art. 7 alin. (1) din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești respingând contestația ca nefondată prin Hotărârea nr. 13/19.06.2023 (filele x).

În motivarea hotărârii s-a reținut că nu există titlu executoriu pentru acordarea drepturilor salariale deplafonate începând cu data de 01.01.2018, titlurile executorii prezentate de personalul auxiliar de specialitate neconținând mențiunea privind depășirea plafonului maxim de salarizare aferent anului 2022, prevăzut de Legea nr. 153/2017.

Împotriva hotărârii organului de conducere al Curții de apel, reclamanții au formulat plângere la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București potrivit art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a admis în parte cererea formulată de reclamanți, reținând în esență că, în ceea ce privește primul capăt de cerere problema care se pune în litigiu este dacă reclamanții au dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON neplafonat, începând cu data de 1.01.2018, în condițiile în care acesția nu dețin un titlu executoriu în acest sens.

6.2. Analiza motivelor de recurs și a apărărilor aferente.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de cei doi recurenți -pârâți din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut, în contextul în care instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanțe fiind însușite de instanța de control judiciar, după efectuarea propriei examinări a cauzei.

Înalta Curte reține că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Judecătoriei Bălcești, așadar au fost și sunt încadrați în muncă la o instanță de judecată, făcând parte din familia ocupațională "Justiție" în întreaga perioadă în litigiu.

Salarizarea personalului bugetar a fost reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Ulterior, prin reglementări succesive, legiuitorul a intervenit pentru înlăturarea diferențelor salariale rezultate în urma aplicării acestei legi, astfel cum a fost ea modificată prin legi anuale de salarizare. În acest sens, au fost adoptate Legea nr. 71/2015, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin care a fost modificată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 și apoi Legea nr. 153/2017.

În privința salarizării personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare dispuneau:

"(1) În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010. (2) În anul 2016, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația lunară brută de încadrare, se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Acest act normativ a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 20/2016, fiind introdus în textul O.U.G. nr. 57/2015 art. 31 alin. (1), cu următorul conținut:

"Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Înalta Curte mai constată că potrivit prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, cu modificările și completările ulterioare, "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

După cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa, stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii, prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncționalităților existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creșterilor salariale la un nivel stabilit prin lege. O asemenea soluție legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunțat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, și anume acela de "eliminare a disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare", și vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice (Decizia nr. 521/2020, nr. 82/2022).

În consecință, Înalta Curte reține că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

Mai mult, textul de lege menționat privește situația în care, "începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate". O atare situație nu poate interveni decât în procesul de aplicare etapizată a legii, care presupune acordarea de creșteri salariale ori de alte majorări salariale, conform art. 38 alin. (3)-(5), fără ca legiuitorul să fi urmărit plafonarea la nivelul stabilit pentru anul 2022 a salariilor de bază, soldelor de funcție/salariile de funcție, indemnizațiilor de încadrare aflate/menținute în plată la nivelul pentru luna iunie 2017.

Dacă legiuitorul ar fi procedat altfel, în sensul stabilirii cu valoare de principiu a plafonului maxim al drepturilor salariale, atunci norma de la art. 38 alin. (6) nu ar fi fost limitată la data de 1 ianuarie 2018 și nu ar fi fost plasată în cadrul art. 38, după norme legale care prevedeau majorări anuale ale drepturilor salariale.

Înalta Curte constată că limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (3)-(5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, cum este cazul dedus judecății.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a apreciat că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010.

În consecință, în aprecierea Curții Constituționale, ca efect al neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Chestiunile de ordin constituțional tranșate prin această decizie sunt aplicabile și în prezenta cauză, în care se invocă inegalitatea de salarizare în cadrul categoriei profesionale din care și reclamanții fac parte, dedusă din existența unor hotărâri judecătorești prin care drepturile pretinse în această cauză au fost recunoscute unor salariați din aceeași categorie profesională.

Așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Trebuie menționat că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială - care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, astfel cum a reținut ÎCCJ în decizia mai sus menționată. În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile ÎCCJ, potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări.

Totodată, prin Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj, secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale, cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în ceea ce privește acordarea aceleiași valori de referință sectorială pentru toți angajații din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție" de la data punerii acesteia în plată pentru salariați făcând parte din aceeași familie ocupațională reținând că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție (în sensul admiterii unor asemenea acțiuni), fiind valorificate, totodată, deciziile mai sus menționate ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale. Se reține, așadar, că începând cu 09.04.2015, personalul din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție" a beneficiat de hotărâri judecătorești prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială mai mare.

Cât privește perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017, în mod corect a reținut prima instanță că principiul a fost cel al menținerii în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, a cuantumului brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumului sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, urmând ca angajatorul să facă și aplicarea corespunzătoare a prevederilor legislației salarizării conform Legii nr. 153/2017.

Așadar, în ceea ce privește perioada ulterioară datei de 01.01.2018, Curtea reține că sunt aplicabile prevederile Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Referitor la data de 01.01.2018 pentru care prima instanță a dispus obligarea la completarea deciziei în sensul stabilirii drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON neplafonat, în condițiile în care reclamanții nu dețin un titlu executoriu în acest sens. instanța de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale".

De asemenea, a reținut în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c), e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată, prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 71).

Aceleași statuări se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 82).

Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reținut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite instanțele de trimitere, respectiv:

- dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale;

- valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existența dreptului salariaților la egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, nu este condiționată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, faptul că dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale respectiv că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanților de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018 trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".

Deopotrivă, instanța de control judiciar constată că, prin Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1106 din 05 noiembrie 2024, s-au reținut următoarele:

"93. Verificând îndeplinirea acestei condiții, se constată că instanța supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la inaplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depășirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referință sectorială, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerentele de la paragrafele 69 și 71 ale acestei decizii, s-a reținut că: valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată, în timp ce coeficienții de multiplicare sunt distincți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari. Distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, emitentul actelor de salarizare ar fi trebuit să asigure o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanți, prin raportare la o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS cu referire în special la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Așadar, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților - pârâți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispozițiile art. 6 lit. b) și c) dar și art. 1 și 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, argumentele invocate de cei doi recurenți în cadrul motivelor de recurs, nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul formulat de pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești și Președintele Curții de Apel Pitești, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești și Președintele Curții de Apel Pitești împotriva sentinței civile nr. 471 din 20 martie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 februarie 2025.