ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1504/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24 aprilie 2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Pitești și Colegiul de Conducere a Curții de Apel Pitești, au solicitat:

- anularea Hotărârii nr. 6 din 12 martie 2018, emise de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești, în ceea ce privește respingerea contestației administrative formulate de reclamanți, precum și anularea Deciziei nr. 12 din 3 februarie 2018, emise de Președintele Curții de Apel Pitești, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază și a acordării drepturilor salariale conform acestei grile;

- obligarea pârâților la plata către reclamanți a diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 1 ianuarie 2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective;

- obligarea pârâților la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 1 ianuarie 2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să se asigure reclamanților același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate angajatului începând cu data de 1 ianuarie 2018;

- obligarea pârâților la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată la dosarul instanței de fond la data de 3 octombrie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a următoarelor prevederi ale Legii nr. 153/2017: art. 25 alin. (1); art. 38 alin. (6); art. 17 alin. (2) din Secțiunea 4, cap. VIII, Anexa V; art. 22, Secțiunea 6, cap. VIII, Anexa V.

Prin Sentința civilă nr. 307 din 30 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal:

(i) a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 153/2017, Anexa V, cap. VIII, Secțiunea 6, art. 22;

(ii) a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 153/2017, Anexa V, cap. VIII, Secțiunea 4, art. 17 alin. (2), precum și a prevederilor art. 25 alin. (1) și art. 38 alin. (6) din același act normativ;

(iii) a respins cererea de suspendare a judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată;

(iv) a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Pitești și Colegiul de Conducere a Curții de Apel Pitești, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 307 din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22.

Recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22.

În dezvoltarea recursului, reclamanții au arătat că prevederile apreciate a fi neconstituționale au ca efect excluderea categoriei profesionale din care fac parte din sfera drepturilor salariale aplicabile celorlalți specialiști din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și din alte instituții, care beneficiază de salarii de bază egale cu cele ale unui procuror cu grad de judecătorie și includerea în grila salarială aferentă grefierilor, conform art. 17 alin. (2) din Secțiunea 4 a Legii nr. 153/2017. În aceste condiții, reclamanții apreciază că sunt discriminați în raport de alte categorii de salariați bugetari, suferind o diminuare a veniturilor cu până la 50% față de venitul avut anterior apariției Legii nr. 153/2017.

Potrivit Legii nr. 284/2010, specialiștii IT erau asimilați procurorilor, sub aspectul salarizării, pe când, prin efectul prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22, aceștia sunt încadrați în grila de salarizare aferentă personalului auxiliar de specialitate, fiindu-le cenzurată și posibilitatea obținerii unor eventuale majorări salariale, până în anul 2022, conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În acest context, cererea de sesizare a Curții Constituționale este admisibilă și are înrâurire asupra soluției pronunțate în cauză, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cât timp obiectul plângerii formulate de reclamanți privește încadrarea în vechea clasă de salarizare, măsură împiedicată de soluția legislativă ce derivă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 17 cu cele ale art. 22 din Legea nr. 153/2017. În acest sens, recurenții-reclamanți au susținut că, în jurisprudența Curții Constituționale, s-a reținut că forul constituțional nu se pronunță exclusiv cu privire la constituționalitatea unor texte legale de sine stătătoare, ci inclusiv cu privire la soluția legislativă ce derivă din aplicarea coroborată a mai multor texte de lege.

Recurenții-reclamanți au susținut și incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât judecătorul cauzei nu a prezentat, în mod efectiv și lămuritor, motivele care au condus la soluția respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, respectiv nu a prezentat argumente suficiente privind lipsa legăturii dintre dispozițiile atacate și modul de soluționare a prezentei cauze.

Intimații-pârâți nu au depus întâmpinare la dosarul instanței de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând motivele de casare invocate, precum și prevederile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate, în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și de obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții B. și A. este fondat, pentru următoarele considerente:

II.1. În ceea ce privește cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază a fi nefondată critică de nelegalitate formulată de reclamanți, referitoare la lipsa unei motivări efective și suficiente a soluției de respingerea a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Înalta Curte constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat excepția de neconstituționalitate invocată prin prisma dispozițiilor legale incidente, explicând cu suficientă claritate raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este neîntemeiată.

În jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că:

"Art. 6 par. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torija c. Spaniei) și că "... noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse ..." (Hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c. României).

În concluzie, motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o problemă de volum, ci una de esență, aceasta îndeplinind exigențele art. 261 C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului chiar și în situația analizării grupate, ori sistematizate, a argumentelor părților. Or, considerentele hotărârii atacate răspund acestor exigențe, analizând în mod efectiv, chiar dacă într-o formă sintetică, condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate invocate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurenților-reclamanți privitoare la lipsa motivării sentinței atacate.

II.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază a fi fondat, prima instanță realizând o greșită aplicare a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 la speța de față.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (...) privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia".

Sesizarea instanței de contencios constituțional se dispune în condițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- excepția privește neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- legea, ordonanța sau dispoziția normativă are legătură cu soluționarea cauzei;

- excepția a fost ridicată de una din părți, de instanță din oficiu sau de procuror;

- dispozițiile criticate ca neconstituționale nu au fost deja declarate ca atare printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte apreciază că aceste condiții sunt întrunite în cauză, prin raportare la motivele invocate de reclamanți în susținerea excepției de neconstituționalitate și la obiectul litigiului în cadrul căruia a fost formulată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În esență, motivând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22, reclamanții A. și B. au susținut că, prin aplicarea coroborată a acestor prevederi cu cele ale art. 17, art. 25 și art. 38 alin. (6) din aceeași lege, legiuitorul a încadrat categoria specialiștilor IT într-o grilă de salarizare similară personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor, soluție legislativă diferită de cea prevăzută de reglementarea anterioară, respectiv de Legea nr. 284/2010. Prin urmare, reclamanții au susținut că le-a fost aplicat un tratament discriminatoriu în raport cu categoria salariaților bugetari, în general și cu categoria celorlalți specialiști din cadrul instanțelor și parchetelor, în special, situație de natură a aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 41 și art. 53 din Constituție.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că cerința existenței legăturii dintre constituționalitatea dispozițiilor legale atacate și modul de soluționare a cererii este îndeplinită, întrucât aceste dispoziții legale au stat la baza reîncadrării reclamanților în noua grilă de salarizare, ca urmare a intrării în vigoare a Legii 153/2017 și, implicit, la baza emiterii actelor administrative a căror anulare este solicitată de reclamanți.

Este real argumentul instanței de fond, în sensul că art. 22 din Legea nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6 reglementează modalitatea de salarizare a celorlalți specialiști din cadrul parchetelor, deci se aplică altei categorii profesionale decât cea din care fac parte reclamanții, însă Înalta Curte constată că reclamanții nu au invocat excepția de neconstituționalitate prin raportate doar la acest text, în mod singular, ci au criticat soluția legislativă ce derivă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 17, art. 25 și art. 38 alin. (6) cu cele ale art. 22 din Legea nr. 153/2017. Mai exact, criticile de neconstituționalitate formulate de reclamanți s-au raportat la textele din cuprinsul Legii nr. 153/2017 care reglementează încadrarea salarială diferită a specialiștilor IT față de ceilalți specialiști din cadrul instanțelor și parchetelor, privite în mod cumulat și coroborat, iar nu distinct, pe fiecare text de lege în parte. Prin urmare, o eventuală declarare a neconstituționalității prevederilor de lege contestate ar conduce la înlăturarea modalității diferențiate de calcul a drepturilor salariale cuvenite reclamanților în raport de alte categorii profesionale, ceea ce creează o legătură între acest text de lege și soluționarea cauzei.

În consecință, dispozițiile criticate au legătură cu soluționarea cauzei, fiind îndeplinită și condiția privitoare la nedeclararea neconstituționalității acestui text de lege, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, împrejurări ce conduc la admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22.

II.3. Opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22.

Înalta Curte consideră că aceste dispoziții legale nu contravin prevederilor constituționale invocate de reclamanți, respectiv art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2), art. 20, art. 41 și art. 53 din Constituție.

Stabilirea modului de salarizare a diferitelor categorii de personal bugetar constituie atributului legiuitorului.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 153/2017, întreaga categorie profesională a specialiștilor IT este salarizată prin raportare la aceleași dispoziții din cuprinsul actului normativ, astfel încât nu se poate reține existența unui regim de salarizare diferențiat, aplicabil în cadrul aceleiași categorii profesionale.

În cauză, reclamanții urmăresc să obțină încadrarea în grila de salarizare aplicabilă altei categorii profesionale, respectiv cea aplicabilă celorlalți specialiști din cadrul instanțelor și parchetelor, criticând diferența de tratament legislativ aplicat categoriilor profesionale, pentru care a optat legiuitorul la edictarea Legii nr. 153/2017, în raport cu prevederile anterioare ale Legii nr. 284/2010. Or, această împrejurare nu reprezintă un caz de aplicare a unui tratament discriminatoriu, întrucât, având în vedere atât dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, cât și cazuistica constituțională, în cauză nu au fost relevate situații comparabile, din punct de vedere al activității profesionale, în care să fi fost aplicat un tratament diferențiat.

Principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații identice, or, în cauză nu s-a făcut dovada unor obligații profesionale și atribuții legale identice ale specialiștilor IT și ale celorlalți specialiști din cadrul instanțelor și parchetelor, astfel încât nu poate fi reținut un drept de apreciere arbitrar al legiuitorului, în ceea ce privește diferențierea salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte.

În consecință, constatând că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții-reclamanți este admisibilă și reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 raportat la art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanții A. și B., va casa sentința recurată și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 307 din 30 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22.

Casează sentința recurată în privința soluției menționate și, rejudecând:

Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 153/2017, Anexa V, capitolul VIII, Secțiunea 6, art. 22.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2019.

GGC - MM