ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1939/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.04.2018, reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, au solicitat: - anularea Hotărârilor nr. 35/12.03.2018, nr. 32/12.03.2018, nr. 26/12.03.2018, nr. 25/12.03.2018, nr. 27/12.03.2018 emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s- dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 31/06.02.2018 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază și a acordării drepturilor salariale conform acestei grile, - plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărâre, respectiv prin decizia atacată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective, - emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018, - acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București au formulat întâmpinare, prin care au invocat, pe cale de excepție, lipsa calității procesuale pasive a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și excepția lipsei de interes al reclamanților de a solicita drepturile reclamate ulterior datei de 21 iulie 2018. În cadrul ședinței de judecată de la termenul din 03.04.2019, reclamanții au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Secțiunea 4, art. 22 din Secțiunea 6, ambele Secțiuni aparținând Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, art. 25 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, și cerere de suspendare a judecății cauzei, în baza dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Prin încheierea din data de 03.04.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamanților a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Secțiunea 4, art. 22 din Secțiunea 6, ambele Secțiuni aparținând Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, art. 25 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei. Având în vedere că la data de 07.04.2022, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 196/2022 prin care a respins excepția de neconstituționalitate, la data de 26.07.2022, reclamanții au solicitat reluarea judecării cauzei. La data de 13.09.2022, reclamanții au formulat o nouă cerere de sesizare a Curții Constituționale și o cerere de suspendare a judecății. S-a arătat că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie următoarele prevederi din Legea nr. 153/2017: Secțiunea 4 - art. 17 alin. (2), Secțiunea 6 - art. 22 alin. (1)-(4), apreciindu-se că textele legale indicate încalcă în mod grav dispozițiile art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituția României, respectiv art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 215 din 2 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-au hotărât următoarele: - s-au respins excepțiile lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București; - s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Secțiunea 4 și art. 22 din Secțiunea 6, ambele Secțiuni aparținând Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, raportat la dispozițiile art. 61 alin. (2), art. 75, art. 111 alin. (1) și art. 138 alin. (5) din Constituția României; - s-a respins cererea de suspendare a judecății; - s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 215 din 2 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța nu a analizat deloc pretențiile acestora referioare la cuantumul sporurilor salariale. Prin plângere au solicitat să li se acorde sporurile în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității și, deși instanța de fond a respins în integralitate cererea de chemare în judecată, din cuprinsul considerentelor rezultă că aceasta nu a făcut nicio mențiune despre sporurile salariale. Așadar, instanța de fond a realizat o cercetare incompletă a cauzei, aspect care contravine dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și a art. 237 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța încălcând normele procedurale a căror nerespectare duce la sancțiunea nulității hotărârii. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au apreciat că raportat la nemotivarea hotărârii pronunțate de către Curtea de Apel București se observă că odată cu pronunțarea acesteia s-a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate de reclamanți în plângerea formulată. Astfel, în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziții ce au fost încălcate ca urmare a emiterii hotărârilor și deciziei atacate, dispoziții care fie au fost analizate extrem de sumar, fie nu au fost analizate deloc de către instanța de judecată. În hotărâre s-a reținut că legiuitorul este întru totul îndreptățit să regândească modul de determinare a salariului pentru specialiștii IT și că în speță s-au respectat întocmai dispozițiile legale în vigoare. Cu toate acestea, nu s-a realizat o interpretare teleologică a tuturor textelor de lege pe care le-au invocat și a expunerilor de motive ale acestora, nu s-a analizat rațiunea și interacțiunea dintre aceste texte de lege, și nici evoluția lor istorică. Instanța s-a limitat la a susține că respectarea principiilor pe care le-au invocat este exclusiv o chestiune ce ține de analiza de constituționalitate a Legii 153/2017 și de vreme ce Curtea Constituțională nu s-a pronunțat niciodată cu privire la neconstituționalitatea textelor de lege criticate, instanța de judecată nu poate înlătura aplicarea acestora. Dincolo de discuția privind constituționalitatea textelor de lege, rămâne instanței responsabilitatea de a se pronunța asupra felului în care se aplică dispozițiile legale cazului concret. Aceasta ar fi fost ținută la o analiză coroborată a textelor de lege invocate, raportată la starea de fapt. De asemenea, deși au adus în discuție inclusiv încălcarea unor principii de rang constituțional precum principiul egalității în drepturi, principiul drepturilor câștigate, principiul încrederii legitime și a securității juridice, restrângerea unor drepturi în sensul art. 53 din Constituție, instanța nu a analizat deloc incidența acestora, ci s-a limitat la o analiză sumară a principiilor prevăzute de Legea 153/2017. Totodată, instanța nu a luat deloc în calcul argumentele reclamanților privind restrângerea dreptului de proprietate și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Drepturile salariale sunt protejate în virtutea protecției acordate dreptului de proprietate care este fundamental conform art. 44 Constituție. Recurenții au mai susținut că potrivit art. 11 și 20 din Constituția României, dispozițiile pactelor și tratatelor privitoare la drepturile omului ratificate ce nu concordă cu legile interne au prioritate atunci când sunt mai favorabile și sunt aplicabile direct în dreptul intern. Așadar, instanța ar fi trebuit să analizeze inclusiv acest aspect, prin raportare la normele unionale și practica CEDO care confirmă existența drepturilor reclamanților. Or, atât timp cât prima instanță nu a procedat la analiza tuturor apărărilor acestora astfel cum acestea au fost invocate prin cererea introductivă, recurenții se află inclusiv în imposibilitatea de a aduce apărări efective asupra legalității hotărârii pronunțate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt și de drept, respectiv analiza apărărilor invocate și care au dus la concluzia respingerii acțiunii. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că în argumentarea soluției de respingere a plângerii instanța a constatat doar că salarizarea specialiștilor IT s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii 153/2017, astfel că dispozițiile legale în vigoare la emiterea actului administrativ au fost respectate. Instanța și-a susținut soluția prin raportare la faptul că nu a existat nicio decizie de neconstituționalitate din partea Curții Constituționale care să fi declarat dispozițiile în cauză drept neconstituționale. Cu toate acestea, respectivele dispoziții legale nu au fost analizate de către instanța de fond în contextul tuturor celorlalte prevederi legale pe care le-au invocat în materie, a rațiunii acestora și a principiilor de drept. Or, judecătorul fondului era ținut la aprecierea legalității salarizării reclamanților din prisma tuturor textelor de lege, principiilor și practicii CEDO invocate prin acțiunea introductivă. În primul rând, instanța s-a pronunțat în mod greșit cu privire la principiul egalității în drepturi în ceea ce îi privește pe specialiștii IT, considerând în continuare că hotărârile și decizia atacate încalcă acest principiu raportat la discriminarea produsă specialiștilor IT din cadrul instanțelor și parchetelor prin aplicarea unei grile de salarizare diferențiate față de ceilalți specialiști din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA, DIICOT. În realitate, specialiștii IT reprezintă un organism unitar, indiferent de locul unde funcționează, întrucât prestează aceeași activitate și au același statut. Totodată, au arătat că măsura nu este justificată nici prin raportare la stabilirea unei egalități între nivelul de salarizare acordat specialiștilor IT și cel acordat grefierilor, întrucât complexitatea funcției și criteriile de ierarhizare și funcționare diferă în mod substanțial. Cu privire la puterea de apreciere a legiuiorului, recurenții au arătat prin raportare la jurisprudența CEDO că aceasta nu este nicidecum nelimitată, fiind nevoie ca legiuitorul să indice o justificare obiectivă și rezonabilă pentru nerecunoașterea bruscă a statutului lor salarial, incidente fiind inclusiv cerințele art. 53 din Constituția României. Deși dispozițiile legii au fost apreciate de către Curtea Constituțională ca fiind constituționale, instanța de fond nu putea fi absolvită de efectuarea unui examen de legalitate din prisma jurisprudenței CEDO, respectiv în ce măsura limitarea drepturilor reclamanților se bucură în concret de o justificare obiectivă și rezonabilă. Mai apoi, în ceea ce privește principiul drepturilor câștigate, Curtea Constituțională a statuat în decizii anterioare, că ridicarea principiului neretroactivității legii la rang de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în cele mai bune condiții securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept. Acest aspecte rezultă, în opinia recurenților, încă din Expunerea de motive a Legii 153/2017, unde se arată că rațiunea adoptării unei noi legi cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constă în principal în eliminarea disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare, creșterea salariilor de bază mici cu un procent mai mare față de celălalte salarii de bază, stabilirea aceluiași nivel de salarizare pentru funcțiile comune existente în cadrul familiilor ocupaționale, stabilirea salariilor de bază ca valori norminale pentru anul 2022, și aplicarea coeficienților prevăzuți în Anexele I-VIII la lege, începând cu anul 2023, etc. În acest sens, sub aspectul circumscrierii drepturilor în sfera art. 1 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au considerat că argumentele lor sunt întemeiate. Cu privire la principiul încrederii legitime și al securițății juridice, au apreciat că și acesta a fost încălcat în cazul de față. Este de notorietate că printre elementele specifice principiului securității juridice se regăsește și obligativitatea impusă legiuitorului de a redacta acte normative care să îndeplinescă anumite exigențe: claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate. În ceea ce privește situația specialiștilor IT, interesează în special condiția ca actul normativ să fie unul clar și previzibil. A fost încălcat inclusiv principiul transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, prevăzut de art. 6 lit. g) din Legea 153/2017 care, contrar celor reținute de către instanța de fond, nu echivalează cu simpla respectare a normelor legale în vigoare. Referitor la principiul ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate, recurenții au subliniat că prima instanță s-a pronunțat în mod nelegal în raport de prevederile art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017. CEDO a statuat în nenumărate rânduri că, orice legiferare în materia salarizării este justă atât timp cât păstrează imperativele echității, iar reducerile în materia indemnizațiilor indiferent că este vorba despre pensie sau de reduceri salariale, trebuie să se facă doar în contextul existenței unor motive obiective. Per a contrario, orice dispoziție care este adoptată în acest sens și care nu are un temei rezonabil, reprezintă o încălcare în drepturile persoanei vizate. Pe cale de consecință, au susținut că incidența tuturor acestor principii și dispoziții legale a fost în mod eronat analizată de către instanța de judecată, motiv pentru care soluția astfel pronunțată este nelegală. Instanța a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea salarială a reclamanților respectă litera și spiritul legii. Or, aceasta a apreciat în mod netemeinic că trebuie să aplice doar Legea nr. 153/2017, făcând astfel abstracție de celelalte legi aflate în vigoare, precum și de normele Constituției României, care impun aplicarea cu prioritate a dreptului unional și deciziilor Curții EDO.

Apărările formulate în recurs În stadiul procesual al recuruslui nu s-a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs împotriva încheierii din 28 octombrie 2022 privind cererea de sesizare a Curții Constituționale a României la data de 12 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, iar pentru soluționarea pe fond a cererii de recurs împotriva sentinței nr. 215/2022 s-a fixat termen de judecată la data de 4 aprilie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Prin decizia nr. 4522 din 12 octombrie 2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a respins recursul formulat de reclamanți împotriva încheierii din 28 octombrie 2022. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere formulată de reclamanții A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care aceștia au solicitat: - anularea Hotărârilor nr. 35/12.03.2018, nr. 32/12.03.2018, nr. 26/12.03.2018, nr. 25/12.03.2018, nr. 27/12.03.2018 emise de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care s- dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 31/06.02.2018 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază și a acordării drepturilor salariale conform acestei grile, - plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărâre, respectiv prin decizia atacată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective, - emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018, - acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respective de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanții formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au formulat argumente de ordin critic privind încadrarea salarială a acestora în baza Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, atât din perspectiva motivării necorespunzătoare a sentinței, cât și a greșitei interpretări și aplicări a legii, încadrându-le în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au criticat neanalizarea cererii privind acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialității. Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate formulate prin cererea de recurs privind încadrarea salarială a reclamanților, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Astfel, se constată că recurenții au invocat motivarea lacunară a sentinței și nerespectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., pe motiv că nu au fost analizate toate apărările acestora în sensul expus prin cererea de chemare în judecată, argumente circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută însă în cauză. Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în ceea ce privește netemeinicia pretențiilor reclamanților referitoare la încadrarea salarială a acestora în temeiul Legii nr. 153/2017, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat concluzia sa, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la această concluzie. În concret, au fost reținute de prima instanță dispozițiile care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, respectiv art. 38 alin 3 lit. a) și i) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și prevederile Anexei V cap. II, în care este prevăzut modul de calcul al indemnizației lunare aferente funcției de specialist IT, valabile pentru anul 2022, precum și înscrisurile atașate la dosarul cauzei, din care a rezultat că în urma recalculării salariului începând cu data de 01.01.2018 și în aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, reclamanților le-ar fi revenit un cuantum brut al salariului de bază mai mare decât cel prevăzut în Anexa V pentru anul 2022, apreciind că în mod corect pârâtul Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a procedat la aplicarea acelui nivel al salariului de bază rezultat prin aplicarea coeficienților din Anexa V, cap. II, reiesind într-adevăr o reducere a cuantumului salariului de bază în raport de cel încasat în luna decembrie a anului 2017. Curtea a observat însă că această diminuare a salariului de bază nu se datorează unei greșite aplicări a legii de către ordonatorul de credite, ci este datorată regândirii de către legiuitor a modului de determinare a salariului pentru categoria specialiștilor IT din cadrul instanțelor judecătorești, examinând în continuare, contrar susținerilor din recurs, argumentele reclamanților privind încălcarea principiilor consacrate de art. 6 din Legea nr. 153/2017, a principiilor nediscriminării, a stimulării personalului din sectorul bugetar, a ierarhizării, a transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale a predictibilității/previzibilității, făcând trimitere și la jurisprudența CEDO privind dreptul statului de a interveni asupra cuantumului salariului, prin reducere/plafonare a acestuia prin raporatre la noțiunea de valoare patrimonială a unei creanțe în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Dincolo de aceste aspecte, se reține că analiza principiilor respective de către prima instanță se impunea cu caracter subsidiar, respectiv doar în situațiile nereglementate de lege, pentru că, în raport cu art. 1 alin. (2) din C. civ., numai în acest caz principiile de drept pot constitui izvoare de drept, fiind în măsură să constituie temeiul unei pretenții determinate. Or, drepturile salariale ale recurenilor-reclamanți sunt reglementate prin lege, prima instanță analizând și argumentând legalitatea deciziei de reîncadrare salariale în raport cu dispozițiile legale pentru a căror executare în concret a fost emisă. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată sub aspectul analizat, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentilor neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost invocate. Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. In ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017, a dispozițiilor Constituției României și a jurisprudenței CEDO, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut că argumentele recurenților-reclamanți în susținerea solicitării acestora privind reîncadrarea în grila salarială prevăzută de Capitolul I, lit. B), nr. crt. 4 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază, în sensul asimilării din punct de vedere salarial cu procurorii cu grad de judecătorie, nu pot fi primite. Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor" din Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" din Legea nr. 153/2017, care reglementează salarizarea specialiștilor IT și din care rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a-i asimila pe specialiștii IT grefierilor din punct de vedere salarial, încadrarea acestora realizându-se în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate, la pct. 1-9. Prin urmare, reglementarea aplicabilă drepturilor salariale ale specialiștilor IT este clară, fiind opțiunea legiuitorului să îi salarizeze în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefieri), corespunzător de altfel categoriei profesionale din care fac parte, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor. Astfel, încă din anul 2011, prin Legea nr. 156/11.07.2011, care a modificat Legea nr. 567/2004, specialiștii IT au fost încadrați în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor și doar salarizarea specialistului IT se realiza, anterior Legii nr. 153/2017, prin trimitere la indemnizația de încadrare a unui judecător cu grad de judecătorie. Însă acest mod de salarizare al specialiștilor IT (prin asimilare cu indemnizația judecătorului) a fost opțiunea legiuitorului de la acel moment, prin Legea nr. 153/2017 legiuitorul renunțând la acest mod de salarizare a specialistului IT și stabilind salarizarea acestuia în cadrul categoriei din care face parte, cea a personalului auxiliar de specialitate. Mai mult, se constată că și anterior anului 2011 specialiștii IT au fost încadrați tot în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, însă sub o altă denumire. Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, art. 3 alin. (1) avea următorul conținut "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din: grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, informaticieni, registratori". Ulterior, acest articol a fost modificat prin Legea nr. 17/2006 în sensul că: "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și grefieri informaticieni." În fine, ultima modificare a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 a avut loc prin Legea nr. 97/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte din domeniul justiției, în sensul că "Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT." Prin urmare, încă de la adoptarea Statului personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, prin Legea nr. 567/2004, voința legiuitorului a fost aceea ca specialiștii IT să facă parte din categoria personalului auxiliar. Având în vedere considerentele expuse anterior, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți în sensul că instanța de fond s-a bazat, în analiza efectuată, exclusiv pe puterea discreționară a legiuitorului. Totodată, prin validarea aplicabilității principiilor invocate, recurenții-reclamanți tind de fapt să fie înlăturate normele incidente situației acestora și să se aplice în privința determinării încadrării lor salariale dispoziții legale incidente altei categorii socio - profesionale din familia ocupațională "Justiție", în speță procurorii cu grad de judecătorie, solicitare care în aparență contravine tuturor principiilor de care se prevalează recurenții-reclamanți în susținerea demersului judiciar. De altfel, din dispozițiile legale prin care a fost schimbată denumirea acestei funcții (specialist IT), nu rezultă că specialiștii IT ar fi avut un statut juridic superior în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate, așa cum susțin recurenții-reclamanți. Or, principiile stabilite de Legea nr. 153/2017 au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte și nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte. Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, salarizarea în cazul reclamanților în perioada de referință este reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în Anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională. Recurenții-reclamanți consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greșit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 și art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 referitoare la specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete. Or, cu privire la acest aspect, la momentul emiterii actelor contestate, legiuitorul făcea o distincție clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea și modul de salarizare a specialiștilor din cadrul parchetelor. În ceea ce privește situația reclamanților, aceștia sunt încadrati în perioada de referință ca specialiști IT, specialiști ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și al parchetelor, iar din cuprinsul deciziilor contestate reiese că stabilirea salariilor de bază ale reclamanților s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate. De asemenea, specialiștii IT sunt menționați expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7, care alături de dispozițiile art. 38 alin. (3) lit. a) și i) și alin. (6) din Legea nr. 153/2017, au fost aplicate în mod corect de emitentul actelor administrative contestate, astfel cum a reținut prima instanță. Acești specialiști IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiți de specialiștii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, care stipulează că " Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4.", respectiv grila pentru procuror cu grad de judecătorie. În acest caz este vorba despre categoria de specialiști prevăzută de art. 116 din Legea nr. 304/2004, potrivit cu care "(5) În cadrul parchetelor pot fi numiți, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (6) Specialiștii prevăzuți la alin. (5) au calitatea de funcționar public." Înalta Curte constată astfel că sunt neîntemeiate criticile recurenților în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce privește salarizarea specialiștilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiștii IT nu se află în aceeași situație cu ceilalți specialiștii ai parchetelor. De asemenea, restul argumentelor aduse de recurenți și dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esență reglementarea ca atare și implicit constituționalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea recursului de față. În ceea ce privește susținerile reclamanților privind încălcarea dreptului la salariu din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod corect a reținut prima instanță că nu a existat o astfel de încălcare, în condițiile în care reglementarea prin care au fost diminuate salariile reclamanților s-a aplicat doar pentru viitor. Or, astfel cum s-a reținut în jurisprudența CEDO (hotărârea din cauza Kechko c. Ucrainei, decizia de inadmisibilitate din cauza Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș c. României) statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Înalta Curte reține însă incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul cărora recurenții au criticat neanalizarea capătului de cerere privind acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45%, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialității. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune soluția de casare în soluționarea recursului, "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității." Instanța de control judiciar observă că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă" se regăsește actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărții I din același Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută și pe cea relativă, nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulitățile pot fi invocate și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru a se constata dacă reprezintă sau nu un motiv de casare a hotărârii. Amintește instanța de control judiciar că unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este rolul judecătorului în aflarea adevărului reglementat de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit cu care "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform normelor de drept aplicabile, (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale (...)", "(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (…)", acest principiu fiind transpus și în Capitolul II - Judecata, secțiunea a IV - Deliberarea și pronunțarea hotărârii - la art. 397 alin. (1) potrivit cu care "Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății (…)". În același Capitol la art. 237 alin. (2) este prevăzută, în scopul pregătirii dezbaterii în fond a procesului, obligația instanței de a examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul." Or, prima instanță, deși a respins în integralitate cererea de în judecată, s-a limitat la analizarea aspectelor de nelegalitate privind stabilirea salariului de bază, fără ca în considerentele hotărârii să facă vreo mențiune despre sporurile salariale în cuantum total de 45% potrivit art. 4 și 5 din Capitolul VIII, Secțiunea I, din Anexa V din Legea nr. 153/2017, astfel cum au fost solicitate de reclamanți, așa încât rezultă că această solicitare a reclamanților nu a fost analizată de judecătorul fondului în raport de argumentele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, de actele depuse la dosar, precum și de dispozițiile legale incidente. Față de aceste motive, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, ținând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfășoară raporturile litigioase de față, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare în privința capătului de cerere referitor la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul de a confidențialitate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată si va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.