ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3794/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 15 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 06/18.03.2018, emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind încadrarea în baza Legii 153/2017, prin care au solicitat:

- admiterea plângerii;

- anularea Hotărârii nr. 06/18.03.2018, emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 7/02.02.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cu consecința încadrării în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce privește salariul de bază și a acordării drepturilor salariale conform acestei grile;

- obligarea la plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01 ianuarie 2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective;

- obligarea la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01 ianuarie 2018, în care salariul de bază brut sa fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu 01 ianuarie 2018;

- obligarea la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, precum și a sporului de doctorat;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul și specificația pe care le vor preciza până la finalizarea dezbaterilor.

Prin sentința civilă nr. 208 din 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de obiect și a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 208 din 22 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții A. și B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat, în esență, că hotărârea recurată nu respectă prevederile art. 425 C. proc. civ., ale art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care motivarea sentinței atacate este lacunară, iar prima instanță nu a ținut cont de petitele cererii de chemare în judecată, nu a analizat jurisprudența CEDO și a Curții Constituționale, invocată prin acțiune și a ignorat dispozițiile art. 1 Protocolul 1 CEDO, precum și cele ale art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2017.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au reiterat, în esență, argumentele formulate prin cererea de chemare în judecată și au arătat că instanța de fond a pronunțat sentința recurată cu aplicarea greșită a principiilor de rang constituțional cu care a fost sesizată. În acest sens, aceștia au apreciat că prima instanță s-a pronunțat în mod greșit cu privire la principiul egalității în drepturi, principiul drepturilor câștigate, principiul încrederii legitime și al securității juridice, principiul ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate.

Recurenții-reclamanți au învederat că specialiștilor IT, deși se află într-o poziție de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 97/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017, li se aplică un tratament egal cu cel al grefierilor, însă o asemenea măsură nu este justificată de un motiv obiectiv și rezonabil, astfel cum ar fi necesar pentru ca tratamentul egal să nu fie considerat o încălcare a principiului egalității prin prisma art. 53 din Constituție

De asemenea, în raport de criteriul importanței și responsabilității muncii prestate de specialiștii IT, modificarea statutului din punct de vedere salarial nu este justificat prin raportare la eventuale schimbări intervenite la nivelul atribuțiilor, iar în însăși expunerea legii se accentuează scopul majorărilor salariale.

Recurenții-reclamanți au subliniat că întreaga plângere a vizat recunoașterea statutului lor salarial, modalitatea de încadrare în baza noii legi a salarizării, sens în care au arătat că efectul acestei încadrări îl constituite asimilarea din punct de vedere salarial personalului auxiliar al instanței, cu consecința diminuării considerabile a indemnizației salariale.

Aceștia au apreciat că pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toți specialiștii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, și pe cale de consecință, majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018, să fie aplicabile și specialiștilor IT. În caz contrar, se pune problema încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 republicată, care reglementează "principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării", statuând că acestea sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală.

Totodată, recurenții-reclamanți au considerat că cele invocate se circumscriu întru totul dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai precis, creanța invocată, respectiv dreptul la un salariu conform cu statutul conferit prin lege specialiștilor IT are o vădită valoare patrimonială, deci reprezintă un bun în sensul dispozițiilor Convenției.

Printr-un alt set de critici, recurenții-reclamanți au susținut că un alt motiv de nelegalitate al sentinței atacate privește analiza apărărilor referitoare la neacordarea creșterii salariale în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018 prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, pentru a li se asigura același venit pe care l-ar fi obținut dacă nu ar fi avut loc trecerea plății contribuțiilor de la angajator la angajat. Astfel, în condițiile în care rațiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost de a crește treptat salariile personalului bugetar până în anul 2022, limitarea introdusă prin intermediul art. 38 alin. (6) din Lege, respectiv plafonarea drepturilor specialiștilor IT la anul 2022 este nelegală.

Nu în ultimul rând, din punctul de vedere al recurenților-reclamanți, hotărârea recurată este nelegală și în raport de raționamentul judecătorului fondului în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. Mai exact, dispozitiile cuprinse în art. 25 din Lege nu derogă de la prevederile art. 24, ci, interpretarea este tocmai inversă, dispozițiile art. 24 derogă de la prevederile art. 25, iar plafonarea sporurilor care li se cuvin la procentul de 30% din suma salariilor de bază, reprezintă o normă generală în materia drepturilor salariale care nu este aplicabilă situației acestora.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

Recurenții-reclamanți au formulat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate în cauză, apreciind că se impune suspendarea soluționării cauzei până la momentul la care Curtea Constituțională se va pronunța cu privire la neconstituționalitatea articolelor atacate, având în vedere înrâurirea hotărâtoare pe care statuările Curții Constituționale din decizia pe care o va pronunța, o vor avea asupra prezentului litigiu dedus judecății.

II. Soluția instanței de recurs

În ceea ce privește cererea de suspendare formulată de recurenții-reclamanți, prin raportare la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) - Secțiunea 4, Secțiunea 6 și art. 22 din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte urmează să o respingă, constatând că, în cauză, nu se impune suspendarea judeecării cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Astfel, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței a oportunității suspendării judecării cauzei, în raport de elemente acesteia. Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecății cauzei, având în vedere obiectul acesteia, respectiv acțiune în anulare act administrativ privind reîncadrarea reclamanților în noile grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, acțiune aflată în faza procesuală a recursului.

Pe de altă parte, este important a se reține împrejurarea potrivit căreia, în materia sesizării Curții Constituționale a României cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății, legiuitorul a prevăzut o soluție specială și derogatorie.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Ca urmare, în realizarea dezideratelor judecății cauzei într-un termen rezonabil și cele derivând din principiul fundamental al legalității, opțiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părții la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției în respectivul litigiu.

Soluția legislativă menționată este justificată pe rațiuni subsumate dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO și art. 6 din C. proc. civ., este proporțională și asigură un remediu deplin și eficient în favoarea părții, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate, constând în dreptul de a cere rejudecarea cauzei sale.

Pe cale de consecință, în considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății prezentului recurs până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A. și B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte amintește că pentru exercitarea controlului de legalitate, modalitatea cercetării fondului este un element esențial, întrucât situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispozițiilor legale și presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situației de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părtile din proces.

Prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale care instituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva obligativității instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente precum și la jurisprudența constantă a Curții Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special din cauzele împotriva României (Albina, Buzescu, Dima, Bock și Palade), instanța de recurs constată că abordarea instanței de fond a fost de natură a surprinde aspectele importante ale cauzei.

Faptul că recurenții nu au fost de acord cu raționamentul judecătorului fondului ori cu modul în care acesta a înțeles să răspundă criticilor de nelegalitate invocate, nu poate echivala cu o nemotivare, în conținutul cererii de recurs neidentificându-se argumente viabile referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate întrucât judecătorul fondului a expus considerentele care au fundamentat soluția adoptată (asupra cărora instanța de recurs se va apleca o dată cu verificarea incidenței pct. 8 al art. 488).

Înalta Curte reține totodată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, inclusiv din perspectiva dispozițiilor constituționale, europene sau a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului incidentă în cauză.

Faptul că instanța de fond nu a analizat în cauză pertinența principiilor invocate de reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată s-a datorat în principal împrejurării că de aceste linii directoare ale dreptului reclamanții s-au prevalat și în susținerea excepției de neconstituționalitate cu care instanța de fond a sesizat Curtea Constituțională, că în mare măsură aceste principii sunt de rang constituțional, iar înlăturarea din fondul normativ al unei norme juridice cuprinsă într-o lege pentru încălcarea acestor principii este de competența exclusivă a instanței constituționale.

Pe de altă parte, analiza principiilor invocate se impunea în fața instanței de fond numai cu caracter subsidiar, în situațiile nereglementate de lege, întrucât conform art. 1 alin. (2) din C. civ. numai în acest caz principiile de drept pot constitui izvoare de drept, fiind în măsură să constituie temeiul unei pretenții determinate.

Or, drepturile salariale ale reclamanților sunt reglementate prin lege, instanța de fond analizând și argumentând legalitatea deciziei de reîncadrare salariale în raport de dispozițiile legale pentru a căror executare în concret a fost emisă.

Nu în ultimul rând, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, reclamanții au calitatea de specialiști IT în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. După intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, reclamanții au fost reîncadrați, începând cu data de 1 iulie 2017, cu același nivel de salarizare precum cel deținut până la momentul intrării în vigoare a legii nr. 153/2017.

Începând cu data de 1 ianuarie 2018, a fost emisă Decizia nr. 7/02.02.2018, care stabilește un alt nivel salarial fată de cel aferent perioadei de 01 iulie 2017-31 decembrie 2017, în sensul diminuării acestuia.

Prin Hotărârea nr. 6 din 18 martie 2018, Colegiul de Conducere, a respins contestația formulată de reclamanți împotriva acestei decizii.

Criticile privind greșita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017 și a dispozițiilor Constituției României sunt nefondate.

Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiștilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a alegii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de față nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea o astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanților fiind reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională.

Referitor la stabilirea salariilor de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamanților s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanții consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greșit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 și art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 referitoare la specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete.

Or, cu privire la acest aspect, raportat la distincția de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat (februarie 2018), legiuitorul făcea o distincție clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea și modul de salarizare a specialiștilor din cadrul parchetelor.

În ceea ce privește situația reclamanților, aceștia sunt încadrați ca specialiști IT, specialiști ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT". De asemenea, specialiștii IT sunt menționați expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Acești specialiști IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiți de specialiștii din cadrul parchetelor la care se referă art. art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 - prevăzuți de art. 116 alin. (5) și (6) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte constată că sunt astfel, neîntemeiate criticile recurenților în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce privește salarizarea specialiștilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiștii IT nu se află în aceeași situație cu ceilalți specialiști ai parchetelor.

În acest context, instanța de recurs reține și că pretinsa discriminare invocată de reclamanți are la bază nemulțumirea acestora cauzată de modul în care legiuitorul a înțeles să așeze categoria profesională din care aceștia fac parte în grila de salarizare stabilită prin legea salarizării în vigoare la momentul emiterii actelor administrative contestate or, așa cum în mod judicios a reținut și judecătorul fondului, prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curții Constituționale a României s-a statuat că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. Prin decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. .2 (3) și art. 27 (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, restul argumentelor aduse de recurenți și dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esență reglementarea ca atare și implicit constituționalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea acțiunii de față.

Înalta Curte constată și că toate criticile privind diminuarea salariilor ca urmare a transferării plății contribuțiilor sociale de la angajator la angajat nu pot fi analizate de instanța de contencios administrativ ca și critici de nelegalitate a actelor administrative, cât timp conțin aspecte ce antamează neconstituționalitatea normei juridice primare ce a fost aplicată de organul administrativ; or, asupra aspectelor de neconstituționalitate instanța nu are competența să se pronunțe, ci doar Curtea Constituțională le poate verifica în cadrul soluționării unei excepții de neconstituționalitate, sesizare ce a fost și efectuată de prezenta instanță, la cererea recurenților-reclamanți.

În ceea ce privește susținerile reclamanților privind încălcarea dreptului la salariu din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod corect a reținut prima instanță că nu a existat o astfel de încălcare, în condițiile în care reglementarea prin care au fost diminuate salariile reclamanților s-a aplicat doar pentru viitor. Or, astfel cum s-a reținut în jurisprudența CEDO (hotărârea din cauza Kechko c. Ucrainei, decizia de inadmisibilitate din cauza Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș c. României) statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate referitor la greșita aplicare a legii prin modalitatea de calculare și acordare a sporurilor, Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecății a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv și dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a mai statuat, de asemenea, că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deține fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" (în jurisprudența atașată, Ministerul Justiției) sau ordonatorul secundar de credite (curțile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligația de a limita sporurile acordate angajaților în funcție de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terțiari, așa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terțiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază și celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre acești ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.

În ceea ce privește susținerea legată de încălcarea principiului priorității normelor speciale, reține instanța supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reținută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plății egale pentru munca egală raportat la considerentele Deciziei nr. 15/2010 a ÎCCJ:

"89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

În fine, un alt argument reținut de instanța supremă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispozițiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situațiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul IT sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată de recurenții- reclamanți A. și B..

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 208 din 22 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.