ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1085/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche, la data de 24.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești și Curtea de Apel Pitești:

- anularea Hotărârii nr. 6 din 12 martie 2018 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Pitești, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 12 din 2 februarie 2018 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. a) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce privește salariul de bază, precum și acordarea drepturilor salariale conform acestei grile;

- plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia atacată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. a) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 și până la data reîncadrării efective, diferență actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective;

- obligarea pârâților la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 1 ianuarie 2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu data de 1 ianuarie 2018;

- acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45 % constând în sporul pentru condiții grele, vătămătoare și periculoase, respectiv al sporurilor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității; precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1901 din data de 4 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal-veche a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a Anexei V, Capitolul VIII a Secțiunii a 4-a, articolul 17 alin. (2) și Secțiunea a 6-a, articolul 22, art. 25 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 20, art. 41 și art. 53 din Constituție; a respins cererea reclamanților de suspendare a judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești și Curtea de Apel Pitești, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1901 din 4 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche au declarat recurs reclamanții B., A. și C., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenții-reclamanți au susținut că un prim aspect de nelegalitate al sentinței de fond, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la nemotivarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, care a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate prin plângerea formulată.

Astfel, deși au făcut referire la mai multe dispoziții încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Curtea de Apel Pitești, prima instanță nu le-a analizat într-o manieră cuprinzătoare, redând în mod exhaustiv cuprinsul unor texte de lege și menționând că nu va proceda la analiza celorlalte apărări ale reclamanților. Mai exact, au invocat încălcarea mai multor principii care au stat la baza adoptării Legii nr. 153/2017, respectiv: principiul egalității, principiul transparenței mecanismului de salarizare, principiul ierarhizării și al importanței valorilor sociale, principiul nediscriminării, precum și principii prevăzute la nivel constituțional, cum ar fi: principiul egalității în drepturi, al drepturilor câștigate, al încrederii legitime și al securității juridice. Cu toate acestea, instanța de fond nu a analizat o parte a acestor principii, iar cu privire la o altă parte a expus argumente în sensul că nu ar fi fost încălcate.

În plus, deși au solicitat în cuprinsul cererii de chemare în judecată emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, prin hotărârea pronunțată în cauză prima instanță nu a procedat la motivarea hotărârii de respingere a solicitării lor, aspecte de natură să echivaleze cu o nepronunțare asupra cererii, deoarece a reținut doar faptul că drepturile salariale ale reclamanților au suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, și nu ca urmare a modificării cotelor de contribuții.

Mai mult decât atât, cu privire la principiile avute în vedere odată cu adoptarea Legii nr. 153/2017, instanța a menționat doar că acestea au fost avute în vedere la acordarea drepturilor salariale, a expus o serie de dispoziții legale, dar nu și-a argumentat afirmațiile și nu a procedat efectiv la analiza tuturor apărărilor reclamanților, făcând astfel o apreciere liberă și lipsită de suport.

Or, nefiindu-le analizate toate apărările, reclamanții se află în imposibilitatea de a aduce apărări efective asupra legalității hotărârii pronunțate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt și de drept, respectiv analiza apărărilor invocate și care au condus instanța la concluzia respingerii acțiunii.

Au expus recurenții-reclamanți considerente referitoare la obligația de motivare a hotărârilor judecătorești prin prisma dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, și prin raportare la doctrina și jurisprudența în materie, invocând și redând în cuprinsul cererii de recurs considerentele apreciate relevante din Decizia nr. 1954 din 30 mai 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, precum și Deciziile nr. 3338 din 11 aprilie 2011 și nr. 1517 din 29 mai 2014, pronunțate în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sub acest aspect au susținut că, deși au adus argumente în sensul că decizia de reîncadrare încalcă principiile de rang constituțional și cele avute în vedere la adoptarea Legii nr. 153/2017, prima instanță nu a combătut efectiv și temeinic aceste argumente și nu a analizat în mod concret și punctual fiecare încălcare invocată, precum și măsura în care această încălcare a produs sau nu o vătămare reclamanților, degrevând această obligație în sarcina Curții Constituționale sau argumentând într-o singură frază motivări legate de principiile a căror încălcare a fost invocată.

Așadar, pronunțând o hotărâre care nu cuprinde o motivare ce poate fi considerată temeinică și suficientă, prima instanță le-a încălcat în mod grav dreptul la apărare, aflându-se în imposibilitatea de a cunoaște care au fost considerentele pentru care instanța le-a înlăturat motivele pentru a-și putea formula o apărare temeinică în recurs.

Un al doilea aspect de nelegalitate subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la lipsa unei analize a apărărilor reclamanților referitoare la neacordarea creșterii salariale în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, reiterând recurenții-reclamanți în mod succint argumentele în temeiul cărora au considerat că drepturile lor salariale le-au fost reduse substanțial, contrar rațiunii adoptării Legii nr. 153/2017.

3.2. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. au arătat recurenții-reclamanți că argumentele lor vizează două aspecte reținute în mod greșit de instanța de fond, respectiv: faptul că salarizarea reclamanților s-a efectuat în mod legal în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 153/2017 și că reclamanții nu ar fi atacat soluția Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești.

Astfel, au reiterat principiile egalității, drepturilor câștigate, securității juridice și restrângerii unor drepturi, care nu au fost analizat de către instanța de fond, și au expus argumentele care demonstrează încălcarea acestora de către intimații-pârâți prin adoptarea actelor administrative contestate.

În esență, cu privire la principiul egalității în drepturi au susținut că, pornind de la noțiunea de tratament egal aplicabil în situații relevante distincte, se impune a se observa că specialiștii IT, deși se află într-o poziție de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2008, prin noua lege a salarizării, și anume Legea nr. 153/2017, li se aplică un tratament egal cu acela al grefierilor, o asemenea măsură nefiind justificată de un motiv obiectiv și rezonabil.

Referitor la principiul drepturilor câștigate au susținut că instanța de contencios constituțional a statuat în jurisprudența sa că ridicarea principiului neretroactivității legii la rang de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în cele mai bune condiții securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept. De asemenea, au făcut trimitere la doctrina de specialitate în care s-a apreciat, în ceea ce privește criteriul drepturilor câștigate, că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câștigate sub imperiul legii vechi, astfel că este necesar ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câștigat sub legea veche pentru a fi în prezența unei legi retroactive.

În continuare, au susținut că Legea nr. 153/2017 are ca principii, între altele, păstrarea drepturilor câștigate, întreaga rațiune a acesteia fiind mărirea salarială, din acest punct de vedere nefiind deosebită de reglementările anterioare, cum ar fi Legea nr. 284/2010, garantând și stabilind la nivel de principiu menținerea drepturilor salariale la nivel anterior.

De altfel, au arătat că plângerea a vizat modalitatea lor de încadrare în baza noii legi a salarizării, care a avut ca efect asimilarea din punct de vedere salarial personalului auxiliar al instanței, cu consecința diminuării considerabile a indemnizației salariale, și, chiar dacă în Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este conferit dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, motivele pentru care legiuitorul poate să revoce un drept anterior acordat trebuie să fie justificate în mod temeinic și legal și să nu constituie o măsură luată discreționar într-un context în care scopul urmărit de acesta prin legiferarea în domeniul drepturilor salariale este de creștere a acestor drepturi, astfel cum a statuat instanța europeană în Cauza Wieczorek c. Poloniei.

De asemenea, Curtea Europeană a statuat că orice legiferare în materia salarizării este justă atâta timp cât păstrează imperativele echității, iar reducerile în materia indemnizațiilor, indiferent că este vorba despre pensie, cum este situația din cauza citată, sau de reduceri salariale, trebuie să se facă doar în contextul existenței unor motive obiective, considerând astfel că în situația reclamanților aceste imperative nu sunt îndeplinite.

Pornind de la aceste considerente au opinat în sensul că dobândirea unui statut juridic distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcțiilor, și care a demarat odată cu adoptarea Legii nr. 97/2008, reprezintă un drept câștigat ce nu poate fi negat sau înlăturat, iar prin adoptarea Legii nr. 153/2017 nu numai că le-au fost diminuate salariile, ceea ce determină o restrângere a dreptului la salariu-componentă a dreptului la muncă, dar le-a fost afectat însăși dreptul subiectiv câștigat în baza Legii nr. 97/2008, respectiv acela de a beneficia de un statut special, din categoria specialiștilor în domeniul informatic, și nu a grefierilor.

Or, prin plasarea specialiștilor IT în grila de salarizare a grefierilor, se ignoră scopul adoptării inițiale a Legii nr. 97/2008, care viza implementarea unui nivel salarial și a unui statut juridic distinct grefierilor informaticieni, prin încadrarea lor în categoria specialiștilor, principiu încălcat prin adoptarea Legii nr. 153/2017, care retroactivează în dauna specialiștilor IT.

Cu privire la principiul încrederii legitime și al securității juridice au susținut că situația creată prin noile decizii de reîncadrare emise de intimații-pârâți au la bază dispoziții lipsite de claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate, din moment ce scopul declarat al Legii nr. 153/2017, inclusiv prin expunerea de motive, a fost de a se proceda la efectuarea unor creșteri salariale. În schimb, drepturile reclamanților nu au fost majorate, fiind reduse substanțial, astfel că în mod nelegal a respins prima instanță principiul în discuție.

De asemenea, prima instanță nu s-a pronunțat asupra existenței sau inexistenței unei discriminări din perspectiva încadrării reclamanților cu consecința asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, neanalizând astfel argumentul referitor la inexistența unei justificări a tăierilor salariale cuvenite specialiștilor IT, în contextul în care, începând cu anul 2011 aceștia au fost asimilați magistraților din punct de vedere salarial în considerarea faptului că munca acestora este similară cu a unui magistrat și că merită a fi indemnizată la acest nivel, iar în prezent între cele două categorii nu s-a schimbat nimic.

Subsumat aceluiași principiu al nediscriminării, recurenții-reclamanți au susținut că dreptul lor a fost încălcat și din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, sub aspectul ingerinței statului asupra "proprietății" lor și al cerințelor acestei ingerințe.

În acest sens au opinat că, pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea reclamanților să se realizeze la fel pentru toți specialiștii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, astfel încât majorările salariale de la 1 ianuarie 2018 să fie aplicabile și specialiștilor IT, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

În referire la principiul ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate au invocat prevederile art. 6 lit. f) și g) din Legea nr. 153/2017 care se referă, în principal la faptul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcție de complexitatea, riscurile activității, nivelul studiilor, luându-se totodată în considerare complexitatea și importanța activității desfășurate.

Astfel, art. 8 Cap. I din Legea nr. 153/2017 prevede anumite criterii de ierarhizare între domeniile de activitate existente, precum și în cadrul aceluiași domeniu, în vederea stabilirii salariilor de bază, stipulând anumite criterii generale, cum ar fi cunoștințele și experiența, condițiile de muncă, incompatibilitățile și regimurile speciale, responsabilitatea, coordonarea și supervizarea.

Au formulat recurenții-reclamanți apărări și cu privire la criteriul importanței și responsabilității muncii prestate de specialiștii IT și au susținut că scopul învestirii instanței de judecată este acela de a proceda la analiza actului administrativ atacat din perspectiva dispozițiilor sale neclare, ținând cont că instanței de contencios administrativ îi este pe deplin recunoscut dreptul de a interpreta textele legale neclare sau situațiile de drept lacunare, în acest sens arătând că nu poate fi reținut argumentul instanței de fond în sensul că, prin admiterea plângerii reclamanților, s-ar produce o imixtiune în celelalte puteri ale statului, deoarece interpretează norma în sensul în care aceasta nu produce efecte juridice.

Sub acest aspect au subliniat că, atâta timp cât legislația anterioară nu făcea distincție între persoanele care intră în categoria specialiștilor prevăzuți la secțiunea a VI-a din Cap. VIII și specialiștii IT asimilați personalului auxiliar, diferențierea salarială dintre cele două categorii de specialiști este pur arbitrară, fiind o chestiune ce ține de libera apreciere a legiuitorului.

În contextul invocării normelor din cuprinsul Legii nr. 330/2009 care reglementau coeficienții de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistrați asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, au susținut că salariile specialiștilor IT, la fel ca salariile celorlalți specialiști din sistemul judiciar erau egale, fiind raportate la categoria magistraților. Or, discrepanța apărută ulterior nu a fost argumentată, având doar scopul creării unei discriminări între categorii similare de personal.

În consecință, au considerat că și decizia de încadrare care face trimitere la Cap. II Anexa V din Legea nr. 153/2017, respectiv cea aferentă grilei de salarizare prevăzută pentru grefieri, este nelegală, întrucât, pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toți specialiștii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, iar majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018 să fie aplicabile și specialiștilor IT, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000.

Conform considerentelor relevante din cuprinsul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-au interpretat dispozițiile art. 1 și art. 27 din O.G. nr. 137/2000, instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței unei discriminări în cauza pendinte și să procedeze la anularea hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești de reîncadrare a reclamanților, precum și obligarea la plata sumelor de bani cuvenite pentru munca prestată, în măsura în care ar fi constatat o încălcare a principiului nediscriminării prin actele administrative adoptate de intimații-pârâți.

Din perspectiva unei situații obiective diferite ce ar justifica aplicarea tratamentului diferențiat au mai arătat că între specialiștii IT și ceilalți specialiști din cadrul instanțelor și parchetelor nu există nicio diferență, astfel că aplicarea unui tratament diferențiat unor situații juridice identice este lipsită de fundament.

În final, au criticat recurenții-reclamanți susținerea primei instanțe potrivit căreia plângerea acestora s-ar impune a fi respinsă pe motiv că nu au criticat soluția de respingere a contestației, apreciind că aceasta este nelegală. Astfel, soluția de respingere a contestației reclamanților ca fiind lipsită de interes putea fi verificată doar de către instanța de judecată în urma analizării celor două decizii emise de Curtea de Apel Pitești, lucru care nu s-a realizat, prima instanță limitându-se să reitereze aspectele cuprinse în hotărârea Colegiului de conducere prin care s-a dispus respingerea contestației.

Pe de altă parte, au susținut că din cuprinsul plângerii formulate rezultă că au solicitat admiterea acesteia în considerarea faptului că hotărârea atacată a produs efecte juridice pe durata aplicării, actele atacate în cauză nefiind retractate, ci modificate pentru o altă perioadă decât cea în litigiu, în aceste condiții fiind evident că în temeiul art. 7 din Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 reclamanții aveau dreptul și interesul să solicite atacarea actului nelegal, câtă vreme situația acestora nu a fost modificată în sensul solicitat.

În opinia recurenților, modificarea despre care se face vorbire în cuprinsul hotărârii recurate nu poate fi avută în vedere câtă vreme prin Decizia nr. 26 din 01.03.2018 a Curții de Apel Pitești nu s-a dispus, astfel cum au solicitat, reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de Cap. I lit. a) nr. crt. 4, Anexa V din Legea nr. 153/2017, ci, s-a pronunțat cu privire la alte aspecte de natură salarială. Mai exact, prin decizia menționată curtea de apel a reținut că sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase va fi acordat după emiterea Hotărârii de aprobare a Regulamentului pentru condițiile de muncă pentru familia ocupațională Justiție, fără a aduce alte modificări cu privire la drepturile sau solicitările lor.

Astfel, prevederile Deciziei nr. 12/2018 referitoare la încadrarea reclamanților, sporurile de care beneficiază și cuantumul acestora au rămas neschimbate, așa încât interesul lor în atacarea actului administrativ în discuție rezultă cu puterea evidenței, deoarece, atâta timp cât această decizie nu a fost revocată în integralitate, aceasta a continuat să producă efecte în privința reclamanților.

De altfel, Decizia de reîncadrare nr. 26/2018 a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018, solicitând reclamanții și prin această contestație acordarea drepturilor salariale în conformitate cu prevederile cuprinse în Anexa V, cap. I lit. a), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017.

Pentru toate considerentele prezentate, au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii plângerii și anulării actului administrativ contestat.

În cauză, deși au fost legal citați și le-a fost comunicată cererea de recurs, intimații-pârâți Colegiul de conducere al Curții de Apel Pitești și Curtea de Apel Pitești nu au formulat întâmpinare și nu au fost prezenți la termenul de dezbateri.

Pentru termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2021 recurenții-reclamanți au depus o cerere prin care au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) din secțiunea 4 și art. 22 din secțiunea 6, ale Legii nr. 153/2017, solicitând sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea acesteia, precum și o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

Excepția de neconstituționalitate a fost înregistrată sub nr. x/2018/a1, iar prin încheierea din data de 24 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de recurenții-reclamanți A., B. și C., și a sesizat Curtea Constituțională a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) Secțiunea 4 și art. 22 Secțiunea 6 din Legea nr. 153/2017, în raport de dispozițiile art. 61 alin. (2) art. 75, art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României.

La termenul de judecată din data de 24 februarie 2022, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra cererii de suspendare a judecării cauzei și asupra recursului.

5.1. Analizând cu prioritate cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de recurenții-reclamanți în temeiul dispozițiilor art. 411 și art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate în cauza pendinte, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părților recurente și o va respinge în considerarea argumentelor ce succed.

În fapt, prin cererea de suspendare a judecării cauzei recurenții-reclamanți au susținut că în cuprinsul excepției de neconstituționalitate invocate au indicat aspectul conform căruia textele de lege indicate încalcă în mod grav dispozițiile art. 61 alin. (2), art. 75 din Constituția României privind principiul bicameralismului, precum și dispozițiile art. 138 alin. (5) și art. 111 alin. (1) din Constituția României.

Au apreciat că se impune suspendarea soluționării cauzei până la momentul la care Curtea Constituțională se va pronunța cu privire la neconstituționalitatea articolelor menționate, având în vedere înrâurirea hotărâtoare pe care statuările Curții Constituționale din decizia pe care o va pronunța o va avea asupra prezentului litigiu.

În contextul invocării dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a judecății, au opinat că împrejurările concrete ale cauzei ce vor trebui analizate de instanță în vederea pronunțării unei hotărâri asupra suspendării judecării cauzei sunt reprezentate de influența pe care o poate avea soluția pronunțată de Curtea Constituțională asupra cauzei de față. Așadar, dezlegarea dată de Curtea Constituțională cu privire la articolele indicate, care stau la baza deciziei de reîncadrare în funcție, prezintă o pondere majoră atâta timp cât reclamanții și-au fundamentat acțiunea pe încălcările dispozițiilor menționate.

Astfel, în situația în care Curtea Constituțională a României ar constata neconstituționalitatea articolelor invocate, decizia de reîncadrare în funcție, precum și rezoluțiile de respingere a contestației reclamanților, vor fi lipsite de fundament legal, impunându-se anularea lor conform acțiunii formulate.

Concluzionând, au arătat că în considerarea influenței pe care o poate avea hotărârea pronunțată de către Curtea Constituțională cu privire la articolele atacate, se impune suspendarea judecării prezentei cauze.

În primul rând Înalta Curte reține că, astfel cum au arătat și recurenții-reclamanți, dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței a oportunității suspendării judecării cauzei, în raport de elemente acesteia. Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecății cauzei, având în vedere obiectul acesteia, respectiv acțiune în anulare act administrativ privind reîncadrarea reclamanților în noile grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, acțiune aflată în faza procesuală a recursului.

Pe de altă parte, este important a se reține împrejurarea potrivit căreia, în materia sesizării Curții Constituționale a României cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății, legiuitorul a prevăzut o soluție specială și derogatorie.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Ca urmare, în realizarea dezideratelor judecății cauzei într-un termen rezonabil și cele derivând din principiul fundamental al legalității, opțiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părții la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției în respectivul litigiu.

Soluția legislativă menționată este justificată pe rațiuni subsumate dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO și art. 6 din C. proc. civ., este proporțională și asigură un remediu deplin și eficient în favoarea părții, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate, constând în dreptul de a cere rejudecarea cauzei sale.

Pe cale de consecință, în considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății prezentului recurs până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate.

5.2. Cu privire la recursul ce face obiectul cauzei pendinte, Înalta Curte constată, în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, precum și a sentinței recurate în raport de criticile invocate de recurenții-reclamanți și subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., că recursul reclamanților este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

5.2.1. Așa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3.1. din prezenta decizie, reclamanții au criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speță, din dezvoltarea argumentelor expuse de recurenții-reclamanți în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că aceștia au invocat nemotivarea hotărârii primei instanțe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor pe care se întemeiază.

Concret, recurenții au invocat încălcarea de către sentința de fond a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pe de o parte din punct de vedere al analizării lacunare a motivelor de nelegalitate invocate de aceștia în plângerea formulată, iar, pe de altă parte, din perspectiva lipsei unei analize a apărărilor referitoare la neacordarea creșterii salariale în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018, prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, evidențiind următoarele aspecte:

- deși în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziții ce au fost încălcate, ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Curtea de Apel Pitești, în speță mai multe principii menționate în cererea de recurs, prima instanță nu a analizat o parte a acestora într-un mod cuprinzător, iar o altă parte dintre acestea a fost respinsă nemotivat, limitându-se să redea într-o manieră exhaustivă cuprinsul unor texte de lege și menționând expres faptul că nu va proceda la analizarea celorlalte apărări ale reclamanților;

- nu se poate considera că motivarea sentinței de fond ar fi temeinică și suficientă în condițiile în care prima instanță nu le-a analizat în mod concret și punctual fiecare apărare și argument invocat în susținerea opiniei că decizia de reîncadrare contestată în cauză încalcă principiile de rang constituțional;

- practica instanței supreme sub aspectul îndeplinirii cerințelor motivării unei hotărârii judecătorești, exemplificată prin prisma unor considerente din două decizii pronunțate în recurs în anii 2011 și 2014;

- neanalizarea argumentelor expuse cu privire la nelegalitatea aplicării art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 care prevedeau, începând de la data de 1 ianuarie 2018, creșteri salariale în cuantum de 25%, din perspectiva încălcării de către legiuitorul național a obligației de previzibilitate și transparență în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părți, în contextul factual stabilit, expunându-și în mod logic, concis și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. În realitate, susținerile recurenților-reclamanți referitoare la faptul că prima instanță le-a analizat în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate și că ar fi redat într-o manieră exhaustivă cuprinsul unor texte de lege, fără a analiza în mod concret și punctual fiecare argument adus cu privire la încălcarea fiecărui principiu indicat, nu reflectă decât dezacordul părților în privința acestor argumente, respectiv propria lor viziune în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției pretinse instanței de fond, fără a susține însă motivul de casare invocat.

Pe de altă parte, referitor la susținerea recurenților-reclamanți privind caracterul netemeinic și insuficient al motivării sentinței de fond din perspectiva neanalizării încălcării tuturor principiilor invocate și a argumentelor expuse cu privire la nelegalitatea aplicării art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 care prevedeau, începând de la data de 1 ianuarie 2018, creșteri salariale în cuantum de 25%, sub aspectul încălcării obligației de previzibilitate și transparență în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale, de către legiuitorul național, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate de recurenți neconstituind argumente care să susțină ipoteza nemotivării hotărârii recurate.

În primul rând, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, se cuvine a se aminti că, cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților și soluția adoptată.

Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Independent însă de această chestiune, Înalta Curte observă că din considerentele reținute de prima instanță rezultă că aceasta a efectuat controlul de legalitate a actului administrativ contestat în limitele trasate de contextul factual stabilit în cauză, aspectele invocate de recurenții-reclamanți în legătură cu neanalizarea apărărilor formulate pe fondul litigiului dedus judecății în detrimentul analizării exclusive a soluției de respingere a contestației ca lipsită de interes urmând a fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că sentința de fond este nemotivată nu poate fi primită.

În plus, faptul că instanța de fond nu a analizat în cauză pertinența principiilor invocate de reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată s-a datorat, în principal împrejurării că de aceste linii directoare ale dreptului, reclamanții s-au prevalat și în susținerea excepției de neconstituționalitate cu care instanța de fond a sesizat Curtea Constituțională, precum și faptului că, în mare măsură, aceste principii sunt de rang constituțional, iar înlăturarea din fondul normativ al unei norme juridice cuprinsă într-o lege pentru încălcarea acestor principii este de competența exclusivă a instanței constituționale, astfel că nu poate fi primită susținerea recurenților potrivit căreia prima instanță și-ar fi degrevat obligația analizării tuturor argumentelor invocate în sarcina Curții Constituționale.

Pe de altă parte, este de observat că analiza principiilor se impunea în fața instanței de fond numai cu caracter subsidiar, în situațiile nereglementate de lege, întrucât conform art. 1 alin. (2) din C. civ., numai în acest caz principiile de drept pot constitui izvoare de drept, fiind în măsură să constituie temeiul unei pretenții determinate.

Or, în speță, drepturile salariale ale reclamanților sunt reglementate prin lege, instanța de fond analizând și argumentând legalitatea deciziei de reîncadrare salarială în raport de prevederile legale pentru a căror executare în concret a fost emisă.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanțe, nu este fondat, împrejurarea că recurenții-reclamanți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nefiind aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță, motivarea sentinței făcând posibilă formularea de către recurenți a unor apărări referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii pronunțate și, implicit, exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs.

5.2.2. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de părțile recurente din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens dispozițiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele ale art. 7 din Cap. VIII Anexa V și ale art. 38 din lege, precum și prevederile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispozițiile legilor anterioare adoptate în domeniul salarizării.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiștilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care, prin punctul 53 de modificare a Legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5), două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de față nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci, sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea o astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanților fiind reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională.

Din examinarea criticilor formulate de recurenții-reclamanți prin cererea de recurs rezultă că nu s-a relevat încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei norme de drept material în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Recurenții-reclamanți au reiterat în fața instanței de recurs încălcarea principiului egalității în drepturi, principiul drepturilor câștigate, principiul încrederii legitime și al securității juridice, principiul nediscriminării, principiul ierarhizării și cel al importanței valorii sociale protejate, însă nu de către instanța de fond, ci, de către legiuitorul național în cadrul mecanismului de stabilire a drepturilor salariale prin adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017, care a constituit temeiul juridic al Deciziei nr. 12/02.02.2018 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești, de reîncadrare salarială a reclamanților și al Hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești nr. 6/12.03.2018, adoptată în soluționarea contestației reclamanților.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unui act administrativ unilateral emis de angajatorul reclamanților în temeiul legii, fiind analizată de instanța de fond legalitatea acestuia din perspectiva respectării normelor juridice edictate pentru valabila sa emitere, constatându-se astfel în mod just că prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești nr. 6 din 12.03.2018 au fost respinse contestațiile reclamanților ca lipsite de interes, cu motivarea că Decizia nr. 12/02.02.2018 a fost modificată integral prin Decizia nr. 26 din 01.03.2018, iar hotărârea Colegiului de conducere contestată a fost motivată corespunzător.

În acest context prima instanță a reținut că reclamanții nu au înțeles să aducă vreo critică soluției Colegiului de Conducere al Curții de Apel Pitești de respingere a contestației ca lipită de interes.

Dimpotrivă, recurenții-reclamanți au susținut că din cuprinsul plângerii formulate rezultă că au criticat această soluție prin aceea că au solicitat admiterea plângerii în considerarea faptului că hotărârea atacată a produs efecte juridice pe durata aplicării, actele atacate în cauză nefiind retractate, ci, doar modificate pentru o altă perioadă decât cea în litigiu, în aceste condiții fiind evident că în temeiul art. 7 din Cap. VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017 reclamanții aveau dreptul și interesul să solicite atacarea actului nelegal, câtă vreme situația acestora nu a fost modificată în sensul solicitat.

De asemenea, au opinat în sensul că modificarea despre care se face vorbire în cuprinsul hotărârii recurate nu poate fi avută în vedere devreme ce prin Decizia nr. 26 din 01.03.2018 a Curții de Apel Pitești nu s-a dispus, astfel cum au solicitat, reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de Cap. I lit. a) nr. crt. 4, Anexa V din Legea nr. 153/2017, acesta fiind motivul pentru care au contestat și această decizie.

Sub acest aspect Înalta Curte reține că, în contextul în care un motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat este invocat de reclamanți pentru prima dată în fața instanței de recurs, neconstituind un motiv al acțiunii acestora și, cu atât mai puțin, obiect de analiză al primei instanțe, devin aplicabile dispozițiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe pentru acest motiv.

Însă, independent de aspectul evidențiat, luând act de susținerile părților recurente, instanța de control judiciar reține că orice demers poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce formulează o cerere, acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual.

Întrucât cauza de față are ca obiect anularea Deciziei nr. 12/02.02.2018 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești, prin care s-a dispus reîncadrarea reclamanților conform noilor grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, iar prin Decizia nr. 26/01.03.2018 emisă de același Președinte al Curții de Apel Pitești, s-a dispus modificarea Deciziei nr. 12/02.02.2018, în sensul reîncadrării și salarizării reclamanților începând cu data de 01.01.2018 conform anexei nr. 2, în mod corect a apreciat instanța de fond că este lipsit de interes demersul efectuat de reclamanți prin intermediul contestației formulate, validând astfel raționamentul intimaților-pârâți.

Împrejurarea că decizia contestată nu a fost retractată, ci, doar modificată, modificare ce nu a vizat perioada în care aceste acte au fost în vigoare și nu a fost realizată în modalitatea solicitată de către recurenții-reclamanți, nu poate justifica interesul legitim al reclamanților în contestarea actului considerat nelegal, în condițiile în care singurul act care a produs efecte juridice începând cu data de 1 ianuarie 2018, în temeiul Legii nr. 153/2017, este Decizia nr. 26/01.03.2018.

Drept urmare, nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți din perspectiva interpretării eronate a dispozițiilor art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, care configurează obiectul acțiunii în contencios administrativ având ca obiect contestarea drepturilor salariale de către personalul plătit din fonduri publice, instanța de fond reținând în mod just în argumentarea soluției pronunțate incidența acestor prevederi legale.

În acest context, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că nu se mai impunea analizarea argumentelor ce vizau fondul pretențiilor deduse judecății prin prisma legalității și temeiniciei actului administrativ primar contestat în cauză, raportat la soluția de respingere a contestației ca fiind lipsită de interes, verificarea acestor aspecte neavând, prin urmare, nicio finalitate practică.

În fine, nu poate fi primită nici susținerea recurenților-reclamanți potrivit căreia, atâta timp cât Decizia nr. 12/2018 nu a fost revocată în integralitate și a continuat să producă efecte în privința acestora, este justificat interesul lor de a contesta actul în discuție, în contextul în care și prin contestația formulată împotriva Deciziei nr. 26/01.03.2018 au solicitat acordarea drepturilor salariale în conformitate cu prevederile cuprinse în Anexa V, cap. I, lit. a), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, contestație înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018.

Contrar alegației părților recurente, instanța de control judici