ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4556/2021

Ședința publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 06.06.2018, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Iași și Colegiul de Conducere a Curții de Apel Iași, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- Anularea Hotărârii nr. 8/20 martie 2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Iași, prin care s-a dispus respingerea contestațiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 și, subsecvent, anularea Deciziei nr. 32 din 05 februarie 2018 emisă de președintele Curții de Apel Iași, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce privește salariul de bază și a acordării drepturilor salariale conform acestei grile,

- Obligarea pârâților la plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective,

- Obligarea pârâților la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018,

- Obligarea pârâților la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității,

- Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4761 din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de către pârâta Curtea de Apel Iași.

A respins acțiunea promovată de reclamanți, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanții A., B. și C., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, au arătat că prima instanță a reținut legalitatea actelor administrative emise, pe de-o parte, pentru că încadrarea s-a realizat în conformitate cu grila de salarizare stabilită pentru personalul auxiliar de specialitate, astfel cum prevede Legea nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, pentru că o bună parte a argumentelor invocate (încălcarea principiului egalității în drepturi, a drepturilor câștigate, a securității juridice și al restrângerii unor drepturi) se impun a fi valorificate exclusiv în procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de fond a procedat la analizarea în mod lacunar a motivelor de nelegalitate invocate în plângerea formulată.

Recurenții au arătat că în cuprinsul plângerii au făcut referire la o serie de dispoziții ce au fost încălcate ca urmare a emiterii deciziei de încadrare de către Curtea de Apel Pitești, iar aceste critici nu au fost analizate deloc de către instanța de judecată.

În concret, unul dintre argumentele fundamentale ale cererii a fost acela că prin actele administrative emise pârâții au adus grave încălcări dreptului la muncă, și implicit dreptului la egalitate, aducând totodată în discuție atingerile aduse principiului securității juridice, principiului ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate, principiului transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale.

Dintre aceste principii, o parte a lor nu au fost deloc analizate, iar cu privire la o altă parte, instanța a argumentat în sensul în care aceste principii nu ar fi încălcate.

Mai mult, deși reclamanții au solicitat în cuprinsul cererii de chemare în judecată emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01.01.2018, în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuțiilor datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018, respectiv acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respective de 45 %, constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, în concret, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a procedat la motivarea hotărârii de respingere a solicitării reclamanților, aspect care este de natură să echivaleze cu o nepronunțare asupra cererii, amintind doar că drepturile salariale ale reclamanților au suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, iar nu ca urmare a modificării cotelor de contribuții.

Contrar celor susținute de instanța de judecată în raport cu aceste contribuții, recurenții reclamanți au susținut că drepturile lor nu au suferit modificări doar ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, ci și ca urmare a modificărilor legate de plata contribuțiilor.

Cu privire la principiile avute în vedere odată cu adoptare Legii nr. 153/2017, instanța menționează doar că acestea au fost avute în vedere la acordarea drepturilor salariale, dar nu argumentează sub nicio formă afirmațiile sale, fiind doar o apreciere liberă și lipsită de suport a acesteia.

Astfel, prin sentința recurată, instanța a reținut că se impune respingerea plângerii reclamanților referitoare la nerespectarea principiilor de rang constituțional amintite, făcând o trecere în revistă în raport de o serie de dispoziții legale, fără a proceda efectiv la analiza apărărilor reclamanților.

Însă, atât timp cât prima instanță nu a procedat la analiza tuturor apărărilor astfel cum acestea au fost invocate prin cererea introductivă, recurenții se află în imposibilitatea de a aduce apărări efective asupra legalității hotărârii pronunțate, având în vedere că lipsesc temeiurile de fapt și de drept, respectiv analiza apărărilor invocate și care au dus la concluzia respingerii acțiunii.

Recurenții au precizat că motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Recurenții au arătat că analiza efectuată de instanță nu a fost una temeinică și nu a cuprins rațiunea pentru care apărările pe care le-au formulat au fost înlăturate.

Pentru aceste motive, au apreciat că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care aceasta este nelegală și se impune a fi casată ca atare.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții reclamanți au susținut că în ceea ce privește o parte a principiilor invocate - principiul egalității, principiul drepturilor câștigate, principiul securității juridice, precum și principiul restrângerii unor drepturi - acestea au fost analizate extrem de superficial cu motivarea că urmează a fi valorificate în procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

Însă, indiferent de aspectul analizării încălcării principiilor de către Curtea Constituțională, Curtea de Apel București avea obligația statuării asupra aspectelor indicate de recurenți.

Este adevărat că un judecător național nu poate constata neconstituționalitatea unei legi, însă în același timp, acesta este dator în virtutea principiului supremației Constituției, să aplice cu prioritate legea constituțională, în temeiul art. 1 alin. (5) din Constituție. Or, toate motivele invocate sunt bazate pe principii născute din drepturi fundamentale, protejate de Constituția României.

Mai mult decât atât, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României, judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în tratatele internaționale, având și rolul de a aprecia în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența C.E.D.O. și cea comunitară, respectiv de a interpreta sau îndepărta, în măsura necesara, un act normativ național contrar.

Chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat deja cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecata să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.

Astfel, cu privire la principiul egalității în drepturi, recurenții au susținut că decizia contestată încalcă acest principiu, având în vedere tratamentul egal care se aplica specialiștilor IT, cu un nivelul de salarizare, egal cu cel al grefierilor, deși situația relevantă este diferită.

Egalitatea în fața legii și a autorităților publice nu implică ideea de standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetățenilor sub semnul aceluiași regim juridic, indiferent de situația naturală sau socio-profesională a acestora. Dimpotrivă, principiul egalității presupune ca la situații egale să se aplice un tratament juridic egal, iar la situații diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit.

Pornind de la noțiunea de tratament egal aplicabil în situații relevante distincte, recurenții menționează că specialiștii IT, deși se află într-o poziție de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017 li se aplică un tratament egal cu cel al grefierilor, o asemenea măsură nefiind justificată de un motiv obiectiv și rezonabil, astfel cum ar fi necesar pentru ca tratamentul egal să nu fie considerat o încălcare a principiului egalității.

În ce privește principiul drepturilor câștigate, Curtea Constituțională a statuat în decizii anterioare, că ridicarea principiului neretroactivității legii la rang de principiu constituțional, se justifică prin faptul că asigura în cele mai bune condiții securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept.

În ceea ce privește criteriul drepturilor câștigate, s-a apreciat că o lege este retroactivă, dacă aduce atingere drepturilor câștigate sub imperiul legii vechi.

Ca atare, este necesar ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câștigat sub legea veche pentru a fi în prezența unei legi retroactive.

În același timp, Legea nr. 153/2017 are ca principii, între altele, păstrarea drepturilor câștigate, întreaga rațiune a legii fiind mărirea salarială.

Din Expunerea de motive a Legii nr. 153/2017, rezultă că rațiunea adoptării unei noi legi cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, constă în principal în eliminarea disfuncționalităților salariale existente în sistemul public de salarizare, creșterea salariilor de bază mici cu un procent mai mare față de celelalte salarii de bază, stabilirea aceluiași nivel de salarizare pentru funcțiile comune existente în cadrul familiilor ocupaționale, stabilirea salariilor de bază ca valori nominale pentru anul 2022 și aplicarea coeficienților prevăzuți în Anexele I-VIII la lege, începând cu anul 2023, etc.

Or, din acest punct de vedere, se poate observa că Legea nr. 153/2017 nu se deosebește de reglementările anterioare, spre exemplu Legea nr. 284/2010, dimpotrivă, Legea nr. 153/2017 garantează și stabilește la nivel de principiu menținerea drepturilor salariale la nivel anterior.

Recurenții au menționat că nu au solicitat în niciun moment să li se acorde salariul pentru munca efectiv prestată, ci întreaga plângere a vizat modalitatea de încadrare a reclamanților în baza noii legi a salarizării unde au arătat că, efectul acestei încadrări îl constituite asimilarea din punct de vedere salarial personalului auxiliar al instanței, cu consecința diminuării considerabile a indemnizației salariale.

Dobândirea unui statut juridic distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcțiilor, și care a demarat o dată cu adoptarea Legii nr. 97/2008, reprezintă un drept câștigat, ce nu poate fi negat sau înlăturat.

Or, prin Legea nr. 153/2017 se desființează definitiv statutul juridic superior de care se bucurau specialiștii IT, asimilați celorlalți specialiști din cadrul parchetelor (înalți specialiști în tehnologia informației) prin încadrarea acestora exclusiv în categoria personal auxiliar de specialitate.

Cu alte cuvinte, nu doar că drepturile salariale sunt puternic diminuate, ceea ce determină o restrângere a dreptului la salariu - componentă a dreptului la muncă, ci este afectat însăși dreptul subiectiv câștigat în baza Legii nr. 97/2008, respectiv acela de a beneficia de un statut special, din categoria specialiștilor în domeniul informatic și nu a grefierilor. Prin plasarea specialiștilor IT în grila de salarizare a grefierilor, se ignoră total scopul adoptării inițiale a Legii nr. 97/2008, care viza implementarea unui nivel salarial și a unui statut juridic distinct grefierilor informaticieni, prin încadrarea lor în categoria specialiștilor. Cu alte cuvinte, Legea nr. 153/2017 retroactivează în dauna specialiștilor IT, cărora li se aduce atingere dreptului de a fi asimilați celorlalți specialiști din domeniul informatic.

Cu privire la principiul încrederii legitime și al securității juridice, recurenții apreciază că și acesta a fost încălcat, având în vedere că printre elementele specifice principiului securității juridice se regăsesc și obligativitatea impusă legiuitorului de a redacta acte normative care să îndeplinească anumite exigențe: claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate.

În acest context, este departe de orice realitate situația creată prin noile decizii de reîncadrare care au la bază dispoziții a căror cuprins nu putea sub nicio formă fi anticipat.

Referitor la cele reținute cu privire la principiile stabilite prin Legea nr. 153/2017, Curtea de Apel a constatat sumar că acestea au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte și nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte.

Apreciază recurenții că hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanța a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea reclamanților cu consecința asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera și spiritul legii, aspect care, în concret, raportat la motivele aduse de prima instanță nu s-a materializat.

Ca atare, instanța trebuia să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței unei discriminări în cazul de față și să procedeze la anularea deciziei hotărârii Colegiului de Conducere cu consecința revocării deciziei de reîncadrare a Colegiului, precum și obligarea la plata sumelor de bani cuvenite pentru munca prestată, în măsura în care prin actele administrative în cauză s-ar fi constatat o încălcare a principiului non-discriminării, de rang constituțional.

Justificarea unor tăieri salariale nu poate consta în răzgândirea legiuitorului. Dacă începând cu anul 2011 specialiștii IT au fost asimilați magistraților din punct de vedere salarial, fiind considerat că munca acestora este similară cu cea a unui magistrat și că merită indemnizată la acest nivel, în momentul de față nu se poate renunța la această salarizare, câtă vreme între cele două categorii nu s-a schimbat nimic.

În concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme cât statul nu dovedește necesitatea unor măsuri raportat la nevoia de restabilire a echilibrului bugetar, sau ca urmare a oricăror alte probleme apărute în sistem, simpla restrângere a dreptului de proprietate nu este posibilă.

Or, încadrarea reclamanților în aceeași categorie cu cea a specialiștilor din cadrul instanțelor rezultă în mod echivoc din cuprinsul dispozițiilor acestei legi care stipulează că toți specialiștii din cadrul instanței au același statut și aceeași grilă.

În sprijinul susținerii respingerii cererii reclamanților, instanța de fond a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 818/03 iulie 2008.

Raportat la ceea ce a reținut Curtea Constituțională în considerente, hotărârea recurată este nelegală având în vedere că instanța a fost chemată să constate dacă, în concret, încadrarea reclamanților, cu consecința asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera și spiritul legii, aspect care, raportat la motivele aduse de prima instanță, nu s-a materializat.

Nu în ultimul rând, după cum amintește însăși instanța de fond, pentru a putea fi aplicabil un tratament diferențiat, este necesar ca pârâta să aducă justificări obiective și rezonabile cu privire la persoane aflate în situații comparabile, lucru care nu s-a întâmplat.

Totodată, recurenții au susținut că hotărârea recurată este nelegală și în raport de raționamentul instanței de fond în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. Mai exact, dispozițiile cuprinse în art. 25 din Lege nu derogă de la prevederile art. 24, ci interpretarea este tocmai inversă, dispozițiile art. 24 derogă de la prevederile art. 25.

În raport de situația particulară a reclamanților, în speță, este irelevant aspectul conform căruia prin aplicarea ipotetică a procentului de 45% s-ar depăși plafonul prevăzut la art. 25 din Legea nr. 153/2017, atâta timp cât pârâtele trebuie să procedeze la aplicarea efectivă a dispozițiilor legale, iar nu ipotetică.

În opinia recurenților, un alt motiv de nelegalitate al hotărârii recurate îl reprezintă analiza superficială a apărărilor referitoare la neacordarea creșterii salariate în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018 prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

În condițiile în care rațiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost de a crește treptat salariile personalului bugetar până în anul 2022, limitarea introdusă prin intermediul art. 38 alin. (6) din Lege, respectiv plafonarea drepturilor specialiștilor 1T la anul 2022, este nelegală.

Deși rațiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost creșterea salarială în cadrul sectorului bugetar, specialiștii IT nu au beneficiat de o creștere salarială, astfel cum ar fi fost firesc, ci, drepturile salariale le-au fost reduse de o manieră substanțială.

Recurenții au precizat că însuși legiuitorul român, dându-și seama de eroarea provocată cu privire la drepturile specialiștilor IT, a procedat la remedierea discriminării cauzate, la nivelul anului 2018. Astfel, începând cu luna iulie 2018, specialiștilor IT, în deplină concordanță atât cu istoricul funcției, cât și cu salarizarea specialiștilor DNA sau DIICOT, le-au fost acordate drepturile salariale în acord cu grila prevăzută în cap 1 lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - anexa V.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Curtea de Apel Iași a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

II.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței asupra oportunității suspendării judecării cauzei.

În cauza de față, în raport cu soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 din Secțiunea a 4-a cuprinsă în Legea - cadru nr. 153/2017, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu este oportună, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluționării unei căi extraordinare de atac.

Este de observat că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate invocată în cursul soluționării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate.

Abrogarea acestor dispoziții a fost însoțită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluționării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunțate de instanța de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurenții -reclamanți.

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 32 din 05 februarie 2018, președintele Curții de Apel Iași a stabilit drepturile salariale care revin, începând cu data de 01.01.2018, personalului auxiliar de specialitate și personalului conex, de la Curtea de Apel Iași cu luarea în considerare a prevederilor Legii nr. 153/2017.

Împotriva Deciziei nr. 32 din 05 februarie 2018 emisă de președintele Curții de Apel Iași, reclamanții au formulat contestație prin care au solicitat revocarea deciziei contestate, cu consecința încadrării reclamanților în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. A), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, plata diferențelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin decizia contestată și venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01.01.2018 și până la data reîncadrării efective, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective, emiterea unei noi decizii de salarizare începând din 01.01.2018 în care salariul de bază brut să fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată același venit pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuiților sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuiților datorate de angajator și transferate în sarcina angajatului începând cu 01.01.2018, precum și acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de 45% constând în sporul pentru condiții grele și vătămătoare și periculoase, respectiv al celor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității.

Contestația a fost respinsă prin Hotărârea nr. 8/20.03.2018 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Iași.

Decizia contestată a fost emisă în aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, potrivit căruia, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creșteri salariale: "cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul brut al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor, premiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăși limita prevăzută la art. 25 în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Iar art. 25 din aceeași lege prevede:

"Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi "(1) Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

De asemenea, aliniatul (6) al art. 38 prevede, "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Instanța de fond a respins acțiunea reclamanților, reținând faptul că actele administrative atacate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte constată că motivul de casare subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În continuare, instanța de recurs constată că argumentele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017 și a dispozițiilor Constituției României, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiștilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de față nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanților fiind reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională.

Referitor la stabilirea salariilor de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamanților s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanții consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greșit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. A) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V și art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017.

Or, cu privire la acest aspect, raportat la distincția de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat, legiuitorul făcea o distincție clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea și modul de salarizare a specialiștilor din cadrul parchetelor.

În ceea ce privește situația reclamanților, aceștia sunt încadrați ca specialiști IT, specialiști ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor și al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT". De asemenea, specialiștii IT sunt menționați expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Acești specialiști IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiți de specialiștii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 (prevăzuți de art. 116 alin. (5) și (6) din Legea nr. 304/2004).

Înalta Curte constată că sunt, astfel, neîntemeiate criticile recurenților în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce privește salarizarea specialiștilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiștii IT nu se află în aceeași situație cu ceilalți specialiști ai parchetelor.

Restul argumentelor aduse de recurenți vizează în esență reglementarea ca atare și implicit constituționalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea recursului de față.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la încălcarea principiului egalității în drepturi, precum și principiul drepturilor câștigate, instanța de recurs observă că recurenții reclamanți au criticat hotărârea instanței de fond pornind de la noțiunea de tratament egal aplicabil în situații relevante distincte, precizând că specialiștii IT, deși se află într-o poziție de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 87/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017 li se aplică un tratament egal cu cel al grefierilor, o asemenea măsură nefiind justificată de un motiv obiectiv și rezonabil, astfel cum ar fi necesar pentru ca tratamentul egal să nu fie considerat o încălcare a principiului egalității.

Aceste critici sunt nefondate.

Stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017 urmare a includerii specialiștilor IT în categoria personalului auxiliar de specialitate.

Pretinsa discriminare invocată de reclamanți are la bază nemulțumirea acestora cauzată de modul în care legiuitorul a înțeles să așeze categoria profesională din care aceștia fac parte în grila de salarizare stabilită prin Legea nr. 153/2017 și modificările ulterioare, or, instanța de contencios administrativ nu are competența de a modifica/amenda dispoziții legale, ci doar de a verifica legalitatea actelor administrative contestate prin prisma acestor norme de lege.

Înalta Curte reține că este opțiunea legiuitorului să salarizeze specialiștii IT în cadrul categoriei personalului auxiliar de specialitate (grefierii), corespunzător categoriei profesionale din care fac parte, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor. Stabilirea prin raportare la nivelul salariului unui grefier cu studii superioare, iar nu prin raportare la nivelul salariului unui judecător cu grad de judecătorie, a fost una dintre opțiunile legiuitorului cu ocazia modificării principiilor care stau la baza noii legi a salarizării, asimilarea prin raportare la specificul muncii intrând în marja de aprecierea a statului.

Înalta Curte constată că toate criticile privind diminuarea salariilor ca urmare a transferării plății contribuiților sociale de la angajator la angajat nu pot fi analizate de instanța de contencios administrativ ca și critici de nelegalitate a actelor administrative, cât timp conțin aspecte ce antamează neconstituționalitatea normei juridice primare ce a fost aplicată de organul administrativ; or, asupra aspectelor de neconstituționalitate instanța nu are competența să se pronunțe, ci doar Curtea Constituțională le poate verifica în cadrul soluționării unei excepții de neconstituționalitate.

Referitor la încălcarea unor principii de rang constituțional și de drept european, Înalta Curte reține că prin aplicarea prevederilor legale în vigoare la situația de fapt dedusă judecății, acestea nu au fost încălcate. Jurisprudența drepturilor omului nu recunoaște dreptul salariatului de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen vs Finlanda, hotărârea din 19 aprilie 2007), dar recunoaște dreptul statelor membre de a determina ce sume sunt sau vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat (Cauza Kehchko vs Ucraina, hotărârea din 8 nov. 2005), prin măsuri legislative adecvate.

Conform jurisprudenței CEDO, statul are posibilitatea să reducă salariile personalului bugetar prin modificări legislative pe care le adoptă, iar Convenția nu conferă dreptul de a primi, în continuare, un salariu într-un anumit cuantum, ci doar dreptul la salariu, ceea ce nu este identic cu cuantumul salariului. Convenția protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.

Referitor la greșita aplicare a legii prin modalitatea de calculare și acordare a sporurilor, recurenții reclamanți au invocat încălcarea principiului priorității normelor speciale, încălcarea principiului securității juridice și a principiului nediscriminării, solicitând luarea în considerare a dispozițiilor art. 4, 5 din secțiunea I a Capitolului VIII a Legii nr. 153/2017, până la încetarea raportului de serviciu, în sensul acordării, începând cu data de 01.01.2018, a sporurilor în cuantumul total de 45 % raportat la salariul de bază lunar, conform grilei de salarizare prevăzută la capitolul I, lit. A), nr. crt. 4 din Anexa 5 din Legea 153/2017.

Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecății a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv și dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deține fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" (în jurisprudență, Ministerul Justiției) sau ordonatorul secundar de credite (curțile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligația de a limita sporurile acordate angajaților în funcție de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terțiari, așa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terțiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază și celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre acești ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.

În ceea ce privește susținerea legată de încălcarea principiului priorității normelor speciale, instanța de recurs reține că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reținută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plății egale pentru munca egală, invocate de recurenți, raportat la considerentele deciziei nr. 15/2010 a ICCJ:

"89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

În sfârșit, prezintă relevanță și paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanță că interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispozițiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situațiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul IT sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respin