ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1927/2022

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.04.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecata pe pârâtele Curtea de Apel Pitești și Curtea de Apel Pitești - Colegiul de conducere, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: 1. Anularea deciziei nr. 12/03.02.2018 emise de Președintele Curții de Apel Pitești, în ceea ce privește salarizarea reclamanților;

Anularea hotărârii nr. 6/12.03.2018 emise de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești, în ceea ce privește respingerea contestației administrative a reclamanților;

Obligarea pârâtei Curtea de Apel Pitești la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească drepturile salariale cuvenite reclamanților, cu începere din data de 01.01.2018: - pe baza grilei de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4, în mod similar cu specialiștii din cadrul parchetelor, adică la nivelul unui procuror cu grad de judecătorie; - prin majorarea salariului de baza cu contribuțiile datorate de angajator și transferate salariaților, astfel încât să se asigure venitul net pe care l-ar fi încasat dacă nu se realiza acest transfer al contribuțiilor; - acordarea sporurilor pentru condiții grele, pentru risc și suprasolicitare neuropsihica și pentru confidențialitate, la nivelul maxim cumulat de 45%;

Obligarea pârâtelor la plata diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit alineatului precedent și cele încasate pe perioada 01.01.2018 - data emiterii noii decizii, actualizate cu inflația, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe, de la data scadentei fiecărei plăti lunare;

Obligarea paratelor la plata cheltuielilor de judecată. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 307 din data de 30 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. VIII, secțiunea 6, art. 22, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. VIII, secțiunea 4, art. 17, alin. (2), a Legii nr. 153/2017, art. 25, alin. (1) și a Legii nr. 153/2017, art. 38, alin. (6), a fost sesizată Curtea Constituțională potrivit celor dispuse și s-a respins cererea de suspendare a judecații până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiata. Totodată, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești și Curtea de Apel Pitești, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 307 din data de 30 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanții A. și B. au formulat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, recurenții - reclamanți au susținut că instanța de fond a analizat în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate prin plângerea formulată, mulțumindu-se să rețină, în ceea ce privește reîncadrarea lor în grila de salarizare prevăzută de anexa V cap. I lit. B) pct. 4 din Legea nr. 153/2017, că soluția de respingere a contestației administrative ca lipsită de interes este corectă în principiu, fără a analiza argumentele reclamanților. Or, contrar celor reținute de instanță, decizia nr. 12 nu a fost înlăturată întru totul din ordinea juridică ci doar parțial, aceasta producând efecte după 01.03.2018 în ceea ce privește salariile de bază. În condițiile în care prima instanță nu a procedat la analiza apărărilor formulate de reclamanți și s-a mulțumit să menționeze că în mod justificat a fost respinsă contestația administrativă, nu se poate vorbi de o motivare clară în fapt și în drept asupra argumentelor aduse. Astfel, în cuprinsul acțiunii s-a invocat nerespectarea principiilor de rang constituțional, principii care au vizat în principal argumente legate de salariul de bază, motivarea fiind distinctă pentru salarii și pentru sporuri invocate de reclamanți, însă instanța de fond nu a menționat care ar fi argumentele pentru care s-ar impune respingerea cererilor reclamanților din acțiune. În raport de argumentele aduse de prima instanță pentru a respinge apărările referitoare la incidența principiilor de rang constituțional, singurul lucru pe care aceasta l-a făcut a fost să menționeze că îi revine legiuitorului sarcina de a reglementa salarizarea persoanlului auxilar. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au arătat recurenții că în argumentarea soluției de respingere a plângerii instanța a constatat doar că salarizarea reclamanților este reglementată de Cap. I, anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție, iar decizia de încadrare s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei de salarizare stabilite pentru personalul auxiliar, la pct. 1-9. Consideră aceștia că un judecător național nu poate constata neconstituționalitatea unei legi, însă este dator în virtutea principiului supremației Constituției, să aplice cu prioritate legea constituțională. Astfel, chiar dacă ar reveni legiuitorului sarcina de a legifera în domeniul salarizării personalului bugetar, instanței de judecată chemate să se pronunțe cu privire la legalitatea sau nelegalitatea unui act administrativ îi revine sarcina de a se pronunța asupra respectării sau nerespectării principiilor de rang constituțional. Or, toate motivele invocate de recurenți sunt bazate pe principii născute din drepturi fundamentale, protejate de Constituția României, act normativ cu forță juridică superioară Legii nr. 153/2017, pe care prima instanță avea obligativitatea să-l aplice în mod direct. În continuare au susținut că, chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat deja cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acestei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului. Au arătat recurenții că, printre principiile ce au fost încălcate de decizia contestată se numără: principiul egalității în drepturi, principiul drepturilor câștigate, principiul încrederii legitime și al securității juridice, principiul nediscriminării, principiul ierarhizării și al importanței valorilor sociale protejate. Referitor la cele reținute cu privire la principiile stabilite prin Legea nr. 153/2017, prima instanță a constatat sumar că acestea au fost avute în vedere de legiuitor la momentul stabilirii nivelului salarizării pentru fiecare categorie profesională în parte și nu pot determina încadrarea acestora în altă grilă de salarizare decât cea stabilită pentru categoria profesională din care fac parte. Consideră că hotărârea recurată este nelegală, având în vedere că instanța a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea reclamanților cu consecința asimilării din punct de vedere salarial grefierilor respectă litera și spiritul legii, aspect care, în concret, raportat la motivele aduse de prima instanță nu s-a materializat. Cu privire la principiul egalității în drepturi au arătat că decizia contestată încalcă acest principiu, având în vedere tratamentul egal care se aplică specialiștilor IT, cu un nivel de salarizare, egal cu cel al grefierilor, deși situația relevantă este diferită. În ceea ce privește criteriul drepturilor câștigate, recurenții au arătat că doctrina a apreciat că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câștigate sub imperiul legii vechi. Legea nr. 153/2017 are ca principii, între altele, păstrarea drepturilor câștigate, întreaga rațiune a legii fiind mărirea salariilor, ea garantează și stabilește la nivel de principiu menținerea drepturilor salariale la nivel anterior. Ca atare, susținerea instanței de judecată conform căreia acest principiu s-ar referi la perioade de timp trecute, este lipsit de orice fundament. Dobândirea unui statul juridic distinct de cel al grefierilor, din perspectiva ierarhizării funcțiilor și care a demarat odată cu adoptarea Legii nr. 97/2008, reprezintă un drept câștigat ce nu poate fi negat sau înlăturat. Or, prin Legea nr. 153/2017 se desființează definitiv statutul juridic superior de care se bucurau specialiștii IT, asimilați celorlalți specialiști din cadrul parchetelor (înalți specialiști în tehnologia informației) prin încadrarea acestora exclusiv în categoria personalului auxiliar de specialitate. În cauză, a fost încălcat și principiul încrederii legitime și al securității juridice, nefiind analizat cuprinzător de către instanța de judecată, având în vedere situația creată prin noile decizii de reîncadrare care au la bază dispoziții al căror cuprins nu putea sub nicio formă fi anticipat. Au mai arătat recurenții că hotărârea este nelegală, având în vedere că instanța a fost chemată să constate dacă în concret, încadrarea cu consecința asimilării din punct de vedere salarial grefierilor, respectă litera și spiritul legii, ca atare, instanța trebuia să se pronunțe asupra existenței sau inexistenței unei discriminări și să procedeze la anularea hotărâri Colegiului de Conducere, în măsura în care, prin actele administrative, în cauză s-ar fi constatat o încălcare a principiului nediscriminării de rang Constituțional. În ceea ce privește principiul ierarhizării și al importanței valorii sociale protejate, consideră recurenții că în mod nelegal prima instanță nu a avut în vedere prevederile art. 6 lit. f) și g) din Legea nr. 153/2017, prevederi ce se referă la faptul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se face în funcție de complexitate, riscurile activității, nivelul studiilor, luându-se totodată în considerare compexitatea și importanța activității desfășurate. Au formulat apărări și cu privire la criteriul importanței și responsabilității muncii prestate de specialiștii IT susținând că scopul învestirii instanței de judecată este acela de a proceda la analiza actului administrativ atacat din perspectiva dispozițiilor sale neclare, ținând cont că instanței de contencios administrativ îi este pe deplin recunoscut dreptul de a interpreta textele legale neclare sau situațiile de drept lacunare, în acest sens arătând că nu poate fi reținut argumentul instanței de fond în sensul că, prin admiterea plângerii reclamanților, s-ar produce o imixtiune în celelalte puteri ale statului, deoarece interpretează norma în sensul în care aceasta nu produce efecte juridice. Sub acest aspect au subliniat că, atâta timp cât legislația anterioară nu făcea distincție între persoanele care intră în categoria specialiștilor prevăzuți la secțiunea a VI-a din Cap. VIII și specialiștii IT asimilați personalului auxiliar, diferențierea salarială dintre cele două categorii de specialiști este pur arbitrară, fiind o chestiune ce ține de libera apreciere a legiuitorului. În contextul invocării normelor din cuprinsul Legii nr. 330/2009 care reglementau coeficienții de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistrați asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, au susținut că salariile specialiștilor IT, la fel ca salariile celorlalți specialiști din sistemul judiciar erau egale, fiind raportate la categoria magistraților. Or, discrepanța apărută ulterior nu a fost argumentată, având doar scopul creării unei discriminări între categorii similare de personal. În consecință, au considerat că și decizia de încadrare care face trimitere la Cap. II Anexa V din Legea nr. 153/2017, respectiv cea aferentă grilei de salarizare prevăzută pentru grefieri, este nelegală, întrucât, pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toți specialiștii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, iar majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018 să fie aplicabile și specialiștilor IT, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000. Pentru toate considerentele prezentate, au solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii plângerii și anulării actului administrativ contestat. 4. Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Curtea de Apel Pitești și Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești nu au depus la dosar întâmpinare. 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 iunie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Alte aspecte La data de 27 noiembrie 2020, recurenții - reclamanți B. și A. au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 17 alin. (2) și art. 22 din Anexa V, Capitolul I la Legea nr. 153/2017, solicitând și suspendarea judecării cauzei. Prin încheierea din data de 17 martie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea formulată de recurenții-reclamanți A. și B. și a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 17 alin. (2) și art. 22 din Anexa V, Capitolul I la Legea nr. 153/2017. În temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței nr. 307 din data de 30 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea sesizării formulate în temeiul art. 519 alin. (1) C. proc. civ., în dosarul nr. x/2018. Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2021 recurenții-reclamanți au solicitat reluarea judecării cauzei ca urmare a pronunțării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 31/17.05.2021, iar prin rezoluția din data de 14 decembrie 2021 a fost acordat termen pentru soluționarea recursului la 30 martie 2021 cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanții dețin funcția de specialiști IT în cadrul Tribunalului Vâlcea iar prin decizia nr. 12/03.02.2018 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești, s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților, în temeiul Legii nr. 153/2018, cu începere din data de 01.01.2018. Deoarece, prin majorarea cu 25% a salariului de baza din decembrie 2017 (în temeiul art. 38, alin. (3), lit. a) din lege) se ajungea la depășirea salariului de bază stabilit pentru anul 2022, pârâta a făcut aplicarea art. 38, alin. (6) din lege, în sensul că salariul de baza al reclamanților a fost stabilit-plafonat la nivelul celui prevăzut de lege pentru anul 2022. Întrucât salariul de baza prevăzut de lege pentru anul 2022 era mai mic decât cel încasat în decembrie 2017, reclamanții au înregistrat o diminuare a acestui salariu cu începere din data de 01.01.2018. Reclamanții au formulat contestație administrativa împotriva deciziei nr. 12/03.02.2018, solicitând recalcularea drepturilor lor salariale pe baza grilei de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4, în mod similar cu specialiștii din cadrul parchetelor, adică la nivelul unui procuror cu grad de judecătorie; prin majorarea salariului de baza cu contribuțiile datorate de angajator și transferate salariaților, astfel încât să se asigure venitul net pe care l-ar fi încasat dacă nu se realiza acest transfer al contribuțiilor și acordarea sporurilor pentru condiții grele, pentru risc și suprasolicitare neuropsihica și pentru confidențialitate, la nivelul maxim cumulat de 45%. Înainte de soluționarea contestației administrative, Președintele Curții de Apel Pitești a emis o noua decizie, respectiv decizia nr. 26/01.03.2018, prin care a modificat decizia nr. 12/03.02.2018. Modificarea nu a vizat salariile de baza (acestea rămânând tot la cuantumurile din decizia nr. 12/03.02.2018), ci doar sporurile, în sensul ca prin noua decizie a fost eliminat sporul pentru condiții deosebite, iar sporurile pentru risc și suprasolicitare neuropsihica și de confidențialitate au fost acordate într-un cuantum cumulat de 30% din salariul de baza. Ca atare, prin Hotărârea nr. 6/12.03.2018 emisa de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești s-a dispus respingerea contestației administrative ca lipsite de interes, reținându-se că decizia contestată a fost modificată integral între timp. În acest context, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune în anularea deciziei nr. 12/03.02.2018 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești și a Hotărârii nr. 6/12.03.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Pitești, solicitând emiterea unei noi decizii prin care să le fie stabilite drepturile salariale pe baza grilei de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4, în mod similar cu specialiștii din cadrul parchetelor, adică la nivelul unui procuror cu grad de judecătorie. Totodată, au solicitat și majorarea salariului de baza cu contribuțiile datorate de angajator și transferate salariaților, astfel încât să se asigure venitul net pe care l-ar fi încasat dacă nu se realiza acest transfer al contribuțiilor și acordarea sporurilor pentru condiții grele, pentru risc și suprasolicitare neuropsihica și pentru confidențialitate, la nivelul maxim cumulat de 45%. Prima instanță a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, împotriva acestei soluții formulând recurs recurenții-reclamanți B. și A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În raport de criticile invocate de recurenții-reclamanți subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamanților este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Reclamanții au criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Concret, au susținut că hotărârea pronunțată de prima instanță este lacunară din punct de vedere al analizei motivelor de nelegalitate invocate de aceștia în plângerea formulată, respectiv cele privitoare la reîncadrarea în grila de salarizare prevăzută de anexa V cap. I, lit. B), pct. 4 din Legea nr. 153/2017 iar, pe de altă parte, din perspectiva lipsei unei analize a apărărilor referitoare la neacordarea creșterii salariale de la data de 1 ianuarie 2018, respectiv acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45%. Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). În jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței). Circumstanțiind aceste aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părți, în contextul factual stabilit, expunându-și în mod logic, concis și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. În realitate, susținerile recurenților-reclamanți referitoare la faptul că prima instanță le-a analizat în mod lacunar motivele de nelegalitate invocate și că ar fi redat într-o manieră exhaustivă cuprinsul unor texte de lege, fără a analiza în mod concret și punctual fiecare argument adus cu privire la încălcarea fiecărui principiu indicat, nu reflectă decât dezacordul părților în privința acestor argumente, respectiv propria lor viziune în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției pretinse instanței de fond, fără a susține însă motivul de casare invocat. Pe de altă parte, referitor la susținerea recurenților-reclamanți privind caracterul netemeinic și insuficient al motivării sentinței de fond din perspectiva neanalizării încălcării tuturor principiilor invocate și a argumentelor expuse cu privire la nelegalitatea aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 care prevedeau, începând de la data de 1 ianuarie 2018, creșteri salariale în cuantum de 25%, sub aspectul încălcării obligației de previzibilitate și transparență în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale, de către legiuitorul național, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate de recurenți neconstituind argumente care să susțină ipoteza nemotivării hotărârii recurate. Cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților și soluția adoptată. Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În cauză se observă că instanța de fond a analizat pertinența principiilor invocate de reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte se poate constata că de aceste linii directoare ale dreptului, reclamanții s-au prevalat și în susținerea excepției de neconstituționalitate cu care instanța de fond a sesizat Curtea Constituțională, precum și faptului că, în mare măsură, aceste principii sunt de rang constituțional, iar înlăturarea din fondul normativ al unei norme juridice cuprinsă într-o lege pentru încălcarea acestor principii este de competența exclusivă a instanței constituționale. În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanțe, nu este fondat, împrejurarea că recurenții-reclamanți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nefiind aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță, motivarea sentinței făcând posibilă formularea de către recurenți a unor apărări referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii pronunțate și, implicit, exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de recurenți din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens dispozițiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele prevăzute în cap. I lit. B), nr. crt. 4 - Anexa V și cele ale art. 38 din lege, precum și prevederile art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la dispozițiile legilor anterioare adoptate în domeniul salarizării, reiterând în fața instanței de recurs încălcarea principiului egalității în drepturi, predictibilității, principiului drepturilor câștigate și cel al securității juridice. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiștilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care, prin punctul 53 de modificare a Legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5), două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins: "(6) Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. (7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege." Astfel, litigiul de față nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci, sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea o astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanților fiind reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională. Din examinarea criticilor formulate de recurenții-reclamanți prin cererea de recurs rezultă că nu s-a relevat încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei norme de drept material în soluționarea cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește încălcarea principiului egalitarii, reglementat de art. 6 lit. c) din Legea 153/2017 prin aceea ca începând cu 01.01.2018, salarizarea specialiștilor IT din instanțe și parchete se realizează la același nivel cu grefierii din instanțe și parchete, spre deosebire de ceilalți specialiști din cadrul parchetelor a căror salarizare se realizează la nivelul procurorilor cu grad de judecătorie (potrivit grilei de salarizare din anexa nr. V, cap. I, lit. B), pct. 4 din Legea nr. 153/2017), în mod corect judecătorul fondului a reținut că presupusa abatere de la principiul egalitarii s-a realizat prin dispoziții legale, cuprinse în lege, respectiv prin anexa nr. V, cap. VIII, art. 17, alin. (2) (care precizează ca specialiștii IT din instanțe și parchete sunt salarizați potrivit grilei din anexa V, cap. II) și prin anexa nr. V, cap. VIII, art. 22 (care precizează ca ceilalți specialiști din parchete sunt salarizați potrivit grilei din anexa V, cap. I, lit. B), pct. 4). Recurenții-reclamanți au reiterat în fața instanței de recurs încălcarea principiului egalității în drepturi, principiul drepturilor câștigate, principiul încrederii legitime și al securității juridice, principiul nediscriminării, principiul ierarhizării și cel al importanței valorii sociale protejate, însă nu de către instanța de fond, ci, de către legiuitorul național în cadrul mecanismului de stabilire a drepturilor salariale prin adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017, care a constituit temeiul juridic al Deciziei nr. 12/02.02.2018 emisă de Președintele Curții de Apel Pitești, de reîncadrare salarială a reclamanților și al Hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești nr. 6/12.03.2018, adoptată în soluționarea contestațiilor reclamanților. Or, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea unui act administrativ unilateral emis de angajatorul reclamanților în temeiul legii, fiind analizată de instanța de fond legalitatea acestuia din perspectiva respectării normelor juridice edictate pentru valabila sa emitere. Nemulțumirile recurenților-reclamanți legate de modul în care legiuitorul a apreciat importanța activității specialiștilor IT reprezintă, astfel cum a menționat și instanța de fond, veritabile critici de oportunitate asupra unui act legislativ și nu de legalitate a unui act administrativ, iar acestea exced competențelor instanțelor de judecată de contencios administrativ. Dispozițiile Legii nr. 153/2017 sunt clare în ceea ce privește efectele pe care le are aplicarea ei în privința specialiștilor IT, normele ce reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal bugetar având caracter special, în raport cu normele ce reglementează principiile aplicabile salarizării tuturor categoriilor de personal bugetar. În ceea ce privește susținerile legate de solicitarea recurenților de aplicare a dispozițiilor prevăzute de cap. I lit. B), nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017, se impune a fi amintită Decizia nr. 31/17.05.2021, publicată în M. Of. nr. 734/27.07.2021, obligatorie pentru instanțele de judecată. Prin această decizie, interpretându-se prevederile art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017, în cazul specialiștilor care nu au o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B), de) la Cap. I din Anexa V la același act normativ vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție. Înalta Curte a apreciat că mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și concret prevăzute prin această notă, adică numai pentru judecători, procurori, personalul asimilat acestora, magistrați-asistenți sau auditori de justiție. Decizia nr. 31/2021 a Înaltei Curți are în vedere situația specialiștilor din cadrul DNA și DIICOT, însă, deoarece specialiștii IT sunt salarizați prin trimiterea la aceeași grilă, neavând o grilă proprie, instanța de recurs consideră că nu poate fi dată o altă interpretare acelorași dispoziții legale în cauza de față. În concluzie, susținerile și criticile recurenților-reclamanți sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, soluția primei instanțe de respingere a acțiunii reflectând interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 153/2017 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenți, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,