ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2948/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.05.2022 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., ce au calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, în cadrul Ministerului Justiției, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării:

I. Anularea răspunsului Ministerului Justiției nr. 2/18602/2022 de respingere a contestației reclamanților nr. 18602/02.03.2022 împotriva Ordinului Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021, respectiv împotriva Ordinului Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022, respectiv anularea răspunsului Ministerului Justiției nr. 2/19431/2022 (comunicat reclamantei G. la data de 12.04.2022) de respingere a contestației reclamantei G. (depusă la data de 04.03.2022 la Ministerul Justiției) împotriva Ordinului Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021, respectiv împotriva Ordinului Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022;

II. Anularea parțială a Ordinului Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021, respectiv a Ordinului Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022 (prin care este pus în aplicare OMJ nr. 6247/C/30.12.2021) în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât nu sunt conforme cu dispozițiile legale și cu interpretările acestora date de Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională;

III. Obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, urmând a dispune uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente (sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase; sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică; sporul pentru păstrarea confidențialității) raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 și în continuare;

IV. Obligarea pârâtului la plata diferențelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanții începând cu data de 1 august 2016, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și înghețarea sporurilor și drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă;

V. Actualizarea sumelor menționate mai sus cu indicele de inflație la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a acestor diferențe salariale (daune interese), calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 1023 din 8 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării și prescripției parțiale a dreptului material la acțiune;

- a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării;

- a anulat răspunsurile Ministerului Justiției nr. 2/18602/2022 și nr. 2/19431/2022;

- a anulat în parte Ordinele Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 și nr. 434/C/07.02.2022, în ceea ce îi privește pe reclamanți, în sensul că a înlăturat, din conținutul acestor ordine, plafonarea instituită asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiției la emiterea pentru reclamanți, a unor noi ordine de salarizare, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale stabilite potrivit sentinței și drepturile salariale efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 supra, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de argumente, recurentul a criticat soluția instanței de fond de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind, în esență, că o atare soluție este consecința unei eronate interpretări și aplicări a prevederilor art. 2500, art. 2517 și art. 2524 din C. civ., precum și a art. 171 alin. (1) din Codul muncii, prima instanță obligând greșit pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților să se realizeze în mod retroactiv, pe o perioadă în urmă de 6 ani și 5 luni, deși ordinul criticat își producea efectele doar de la data emiterii sale.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - pârât a criticat soluția de admitere a acțiunii și de anulare a Ordinelor Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 și nr. 434/C/07.02.2022, cu privire la plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, câtă vreme, în vederea admiterii acesteia, instanța de fond a valorificat acte și situații juridice ulterioare emiterii sus indicatelor ordine, mai precis prin raportare la Ordinul Președintelui ÎCCJ nr. 959/I din 12.04.2023, care a avut drept premisă o hotărâre judecătorească lămurită în anul 2023 și a invocat discriminarea reclamanților față de alți salariați din cadrul familiei Justiție, care au stabilite drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018.

Recurentul a apreciat că împrejurarea că, ulterior emiterii actului supus analizei, a fost lămurit titlul pronunțat în favoarea altor reclamanți (judecători în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție), reprezentat de sentința civilă nr. 1508/2020 a Tribunalului Dâmbovița în sensul ca nu era aplicabilă plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere această nouă situație juridică, a emis, conform competențelor, ordinele de aliniere salarială pentru judecători și asistenții judiciari, nu constituie motiv de nelegalitate a ordinului criticat, o atare nouă situație juridică putând constitui, eventual, temei pentru ca intimații să solicite alinierea salarială, iar în cazul unui refuz apreciat ca nejustificat, să se adreseze instanței de contencios administrativ.

Evocând decizia civilă nr. 5103 din 04.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2021, recurentul a subliniat că instanța care a soluționat definitiv litigiul de dreptul muncii a considerat că pretențiile reclamanților au fost satisfăcute începând cu 30.12.2021.

Totodată, recurentul a arătat că, în ceea ce privește data de 01.08.2016, de la care prima instanță a obligat la acordarea noii salarizări, recurentul a arătat că, prin actul administrativ criticat, Ministerul Justiției a constatat incidența unei anumite stări de fapt și de drept și a luat o decizie administrativă pentru viitor, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanța de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii. În opinia recurentului, în absența deciziei administrative, singura posibilitate deschisă reclamanților era de promovare a unei acțiuni judiciare, pe care aceștia au și exercitat-o.

Intimații - reclamanți A., C., E., I., J., K., L. și N. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate. Totodată, sus indicații intimați, alături de intimații - reclamanți D., G., H. și O. au depus și note scrise, prin care au formulat aceleași solicitări.

În apărare, intimații - reclamanți, redând paragrafe din sentința atacată, au arătat, în sprijinul solicitării de înlăturare a susținerilor recurentului - pârât referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, că, verificând jurisprudența instanțelor care au dus la recunoașterea VRS-ului 605,225 RON, se poate constata faptul că s-a stabilit că acest VRS trebuia aplicat în sistemul justiției, inclusiv personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor și procurorilor, începând cu data de 01.08.2016, dată la care a intrat în vigoare majorarea de 25% prevăzută de O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015. Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016 și a prevederilor art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, salariile trebuiau calculate prin raportare la VRS maxim din cadrul întregii categorii profesionale/familiei ocupaționale, adică 605,225 RON (484,18 RON, majorat cu 25%), începând cu 01.08.2016.

Intimații au apreciat că discriminarea și temeiurile avute în vedere pentru emiterea ordinului contestat existau începând cu data de 01.08.2016, astfel încât, în mod nelegal, în opinia acestora, s-a prevăzut că data recunoașterii VRS-ului este 30.12.2021, ci nu data de 01.08.2016.

Evocând aspectele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, intimații au învederat că, din Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, care a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, ținând cont de hotărârile judecătorești menționate mai sus, precum și de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul instanțelor judecătorești, rezultă că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională Justiție.

Intimații au făcut trimitere și la Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, pronunțată în dosar nr. x/2018, de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reținut că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție.

Au considerat intimații că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată și prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 55/13.09.2021.

Totodată intimații au argumentat că stabilirea prin ordinele atacate a salarizării prin raportare la noua valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 31.12.2021 echivalează cu o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, astfel încât se impune aplicarea prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție.

Intimații au invocat incidența, în cauză, și a prevederilor art. 2506 alin. (4) din C. civ., subliniind că ordinele atacate constituie actul scris a cărui existență atrage aplicabilitatea acestor prevederi. În opinia intimaților, prin emiterea ordinelor, Ministerul Justiției a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv art. 2510 C. civ., de la data comunicării actului administrativ, curgând un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea din Ordinul nr. 6247/2021 și Ordinul nr. 434/2022 este nelegală.

Intimații au evocat și argumente extrase din hotărârea Curții de Apel Ploiești nr. 110/2023 din 07.06.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022.

Referitor la decizia civilă nr. 5103/04.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost recunoscut VRS 605,225 RON pentru 12 dintre reclamanții din prezenta cauză, intimații au arătat că OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 constituie un "artificiu juridic", deoarece, în realitate, salariile personalului care se încadrează în domeniul de aplicare a OMJ ante-menționat nici nu au fost calculate prin raportare la VRS 605,225 RON și nici nu au fost plătite prin raportare la acesta.

Astfel, în opinia intimaților, recurentul pârât nu poate susține că prin OM.J nr. 5753/C/28.12.2021 celor 12 reclamanți le-au fost stabilite drepturile salariale rezultate în urma recalculării pentru perioada 18.01.2018 - 29.12.2021, deoarece acesta a interpretat decizia civili nr. 5103/04.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, ca vizând un VRS 605,225 RON plafonat. Aceasta reprezintă, în ansamblul său, o situație juridică complet distinctă de obiectul prezentei cauze, astfel încât perioada de referință la care s-a raportat instanța de dreptul muncii în dosarul nr. x/2021 nu poate avea nicio relevanță juridică în dosarul de contencios administrativ nr. x/2022, care poartă asupra unor acte administrative care nici nu existau la momentul la care a fost introdusă acțiunea din dosarul nr. x/2021.

Referitor la al doilea set de argumente evocate de recurent, intimații au arătat că sentința civilă nr. 1023/08.06.2023 nu cuprinde o ierarhizare a motivelor care au condus la admiterea acțiunii, instanța de fond arătând clar, în motivarea hotărârii, că "ordinele Președintelui ÎCCJ nu fac obiectul cauzei". În opinia intimaților, din cuprinsul motivării sentinței civile ante-menționate nu se poate concluziona că instanța de fond a constatat nelegalitatea actelor criticate (OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 și OMJ nr. 434/C/07.02.2022) prin raportare la acte și situații juridice ulterioare.

Intimații au criticat și sugestia recurentului - pârât ca aceștia să demareze o nouă acțiune, în dreptul muncii sau în contencios administrativ, ori de câte ori intervine un nou act sau o nouă situație juridică, indicând ordine ale Președintelui ÎCCJ și ale Procurorului general al PÎCCJ, dar și Decizia Președintelui CSM 89/04.04.2023 și Decizia CCR nr. 794/2016, Decizia ÎCCJ nr. 11/2020, sentința civilă nr. 1508/28.10.2020 a Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, pronunțată în dosarul x/2020, definitivă prin Decizia nr. 930 din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel Ploiești și alte exemple din practica judiciară.

În apărare față de argumentul recurentului - pârât că decizia civilă nr. 5103/04.10.2022 ar avea putere de lucru judecat față de sentința civilă nr. 1023/2023, intimații, cu referire și la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., au arătat că dosarul nr. x/2021 (în cadrul căreia s-a pronunțat decizia civilă nr. 5103/04.10.2022) a fost un dosar de dreptul muncii inițiat la data de 19.01.2021, într-un moment în care nici măcar nu fuseseră emise cele două ordine contestate în dosarul nr. x/2022. OMJ nr. 6247/C/30.12.2021 a intervenit după momentul inițierii acțiunii din dosarul nr. x/2021 și, mai mult, chiar după momentul pronunțării hotărârii de fond (19.05.2021).

Cu privire la susținerea recurentului - pârât, și anume că actul administrativ criticat nu putea fi cenzurat de către instanța de fond în sensul schimbării datei de producere a efectelor deciziei administrative pe care Ministerul Justiției a luat-o doar pentru viitor, intimații au arătat că art. 4 al OMJ nr. 6247/C din 30.12.2021 introduce o distincție generatoare de efecte juridice semnificative între:

- personalul de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor și procurorilor care beneficiază de hotărâri judecătorești definitive privind VRS 605,225 RON, cărora li se vor achita drepturile salariale pentru perioada anterioară datei emiterii ordinelor contestate, pe de o parte, și

- personalul de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor și procurorilor care nu beneficiază de hotărâri judecătorești definitive privind VRS 605,225 RON, cărora nu li se vor achita deloc drepturile salariale pentru perioada anterioară datei emiterii ordinelor contestate, pe de altă parte.

Cu alte cuvinte, decizia administrativă a Ministerului Justiției nu produce efecte exclusiv pentru viitor, ci, în baza unei prevederi exprese din cuprinsul ordinului ante-referit, produce efecte și pentru trecut în cazul personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor și procurorilor care beneficiază de hotărâri judecătorești definitive privind VRS 605,225 RON. Astfel, instanța de contencios administrativ a acționat în limitele competențelor sale legale și cu respectarea normelor de drept material incidente în momentul în care a analizat perioada din trecut pentru care se cuvine subsemnaților acordarea VRS 605,225 RON neplafonată, stabilind corect data de 01.08.2016 ca moment de la care Ministerul Justiției trebuie să recalculeze drepturile salariale ale intimaților - reclamanți pe baza VRS 605,225 RON neplafonată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este fondat, pentru următoarele considerente:

Din cuprinsul sentinței recurate, Înalta Curte observă că aspect central analizat a fost legalitatea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 și nr. 434/C/07.02.2022, modul de soluționare a celorlalte petite ale cererii de chemare în judecată (învederate în pct. I.1. al prezentei decizii), inclusiv celui ce viza anularea răspunsurilor Ministerului Justiției nr. 2/18602/2022 și nr. 2/19431/2022, depinzând de soluția judecătorului fondului de anulare în parte a celor două ordine anterior referite.

Pe cale de consecință, în verificarea legalității sentinței recurate în raport de criticile evocate de recurentul - pârât, Înalta Curte va examina, la rândul său, cu prioritate, modul în care a fost analizată chestiunea legalității ordinelor în discuție, soluția dată în această privință urmând a influenta și modul de soluționare a restului petitelor.

Se reține și că Ordinul Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022 a fost emis în aplicarea Ordinului Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021, astfel că referirile, în paragrafele ulterioare, la legalitatea/nelegalitatea acestui din urmă ordin, vor viza, implicit, și legalitatea Ordinului Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022.

O primă chestiune litigioasă antamată prin recursul promovat de recurentul - pârât Ministerul Justiției, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este cea a unei eronate înlăturări, de către instanța de fond, a efectelor instituției prescripției, cu consecința stabilirii, în mod eronat, a datei de 01.08.2016 ca moment de la care Ministerul Justiției trebuie să recalculeze drepturile salariale ale intimaților - reclamanți pe baza VRS 605,225 RON neplafonată.

Din argumentele evocate de recurent, Înalta Curte constată că acestea vizează, în realitate, prescripția, drept chestiune de fond aferentă legalei emiteri a ordinelor atacate în cauza pendinte, iar nu ca aspect de natură procedurală, în sensul art. 7 alin. (2) cap. VIII anexa V din Legea nr. 153/2017.

Practic, chestiunea pusă în discuție este cea dacă măsura dispusă prin art. 1 al dispozitivului Ordinului Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 de stabilire a drepturilor salariale începând cu data de 30.12.2021 (data emiterii ordinului), este una legală, prin demersul de învestire a instanței de contencios administrativ cu acțiunea în examinarea unei atare legalități, reclamanții urmărind, în esență, să exhibe de dreptul de a constrânge recurentul - pârât, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație și să respecte o anumită situație juridică, în sensul art. 2500 alin. (2) C. civ.

Prin memoriul de recurs s-a invocat, în realitate, o eronată aplicare, de către instanța de fond, a principiilor edictate de art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la prevederile art. 2517 din C. civ. și art. 171 din Codul Muncii.

Instanța de fond a acreditat, în esență, ideea conform căreia regimul juridic al prescripției ar fi înlăturat de principiul egalizării drepturilor salariale ale reclamanților cu cele de care beneficiază o parte din persoanele încadrate în aceeași familie ocupațională fie în temeiul unor hotărâri judecătorești, fie ca urmare a unor ordine administrative date de alți ordonatori de credite și de cel al nediscriminării.

Contrat celor arătate de prima instanță, Înalta Curte constată, că, în interpretarea și aplicarea sus indicatelor prevederi din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu cele ale art. 171 din Codul Muncii și art. 2517 din C. civ., acțiunea prin care se solicită verificarea legalității ordinelor de stabilire a salariului de bază pentru aceeași perioadă pentru care acesta a fost recunoscut, prin hotărâri judecătorești, altor persoane, trebuie să fie analizată prin prisma tuturor temeiurilor legale - atât necesitatea egalizării și nediscriminării, cât și imperativul respectării legii - astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar este unul mixt, iar invocarea exclusiv a principiilor egalității și nediscriminării este strict formală.

În aceste coordonate nu se poate considera că, în ipoteza unei acțiuni precum cea a reclamanților, unicul temei ar fi prevederile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece niciun salariu de bază nu poate fi stabilit cu încălcarea legii. Principiul legalității, reglementat de art. 6 lit. a) din același act normativ, presupune că "drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forța legii, cu excepția hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunțate de art. 120 din Constituția României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime și maxime prevăzute prin prezenta lege".

Conform dispozițiilor art. 2500 alin. (1) din C. civ., prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv civil sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp să își piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Intimații și instanța de fond au făcut referiri la necesitatea realizării unui mod de salarizare unitar la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", având în vedere principiile de drept din materia salarizării, practica instanțelor de judecată și deciziile administrative ale celorlalți ordonatori de credite de la nivelul acestei familii ocupaționale.

Înalta Curte consideră, însă, că invocarea principiilor egalității și nediscriminării nu poate conduce la înlăturarea efectelor împlinirii termenului general al prescripției extinctive. Fundamentul dreptului reprezintă o chestiune de fond și nu poate fi cercetat decât în măsura în care însuși dreptul la acțiune a fost exercitat în limita temporală prevăzută de lege.

Relația dintre invocarea unor principii generale de recunoaștere a anumitor majorări cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și principiile nediscriminării și egalității a fost analizată în cuprinsul Deciziei nr. 80/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în paragraful 85 al căreia se arată că «(...) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obține un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecință, interpretarea și aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reține existența unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale».

Acest paragraf subliniază faptul că principiul legalității trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalității și nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătorești, astfel încât fiecare dintre ele condiționează admiterea cererii.

Or, instituția prescripției extinctive reprezintă o parte a principiului legalității, regimul juridic al acesteia neputând fi înlăturat prin aplicarea principiului egalității reglementat de art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, cum nu poate fi înlăturat nici prin aplicarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Totodată, instanța de contencios constituțional a arătat că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiție, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile (Decizia nr. 156/2023 a Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.512 și 2.513 din C. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 648 din 14 iulie 2023).

De asemenea, în jurisprudența întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că termenele legale de prescripție constituie una dintre limitele legitime ale dreptului de a avea acces la justiție și servesc mai multor scopuri importante: asigurarea securității juridice, protejarea potențialilor pârâți împotriva pretențiilor învechite care ar putea fi dificil de contracarat și prevenirea oricărei nedreptăți care ar putea apărea dacă instanțele ar fi obligate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat pe baza unor probe care ar fi putut deveni nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52; Stagno v. Belgium, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009; Howald Moor și alții v. Switzerland,m. 52067/10 și 41072/ll, §§ 71-72,11 martie 2014, P. c. Franța, cererea nr. x/16, hotărârea din 13 februarie 2020).

În aceste repere se reține că prima instanță a încălcat prevederile normative indicate supra atunci când, examinând legalitatea actelor administrative atacate, a constatat că nu se impun a fi valorificate prevederile art. 171 din Codul Muncii și art. 2517 din C. civ., ce reglementează termenul general de prescripție de 3 ani.

Or o interpretare a normelor în discuție în sensul propus de prima instanță este eronată, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din perspectiva chestiunii în discuție.

În rejudecare, Înalta Curte reține că potrivit art. 2517 C. civ.:

"Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", iar potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ.:

"Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

De asemenea, instanța reține că potrivit art. 171 din Codul muncii:

"(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului."

În ceea ce îi privește pe reclamanții B., C., D., E., F., G., H., J., K., L., N. și O., din cuprinsul deciziei civile nr. 5103/04.10.2022 a Curții de Apel București pronunțate în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată soluționată definitiv prin sus indicata hotărâre, reclamanții au solicitat drepturi pentru perioada 20.01.2017 și în continuare (iar nu începând cu 01.08.2016), iar prin decizie au fost acordate drepturi începând cu data de 18.01.2018, fiind respinsă, astfel, acțiunea pentru perioada anterioară acestei date.

Totodată, prin Ordinul OMJ nr. 5753/C/28.12.2022, pentru cei 12 reclamanți indicați supra au fost stabilite drepturi salariale rezultate în urma recalculării indemnizațiilor de încadrare raportată la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 18.01.2018 și până la data de 29.12.2021, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, sume actualizate cu indicele de inflație și la care se va adăuga dobânda legală de la data plății efective.

În privința acestor reclamanți, chestiunea prescripției, ca aspect de fond, de legalitate a ordinelor atacate, vizează perioada 01.08.2016 - 18.01.2018, nefiind făcută dovada atacării Ordinului OMJ nr. 5753/C/28.12.2022.

Plecând de la aceste coordonate, Înalta Curte reține, raportat la toate aspectele învederate în precedent, că, în fapt, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 171 Codul muncii, respectiv art. 2500, art. 2506 alin. (2) și art. 2517 din C. civ., privind efectele produse de instituția prescripției în planul stabilirii drepturilor salariale începând cu perioada de 01.08.2016.

Cum Ordinul Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 recunoaște drepturile salariale doar pentru perioada ce debutează în data de 30.12.2021, prevederile art. 2537, coroborate cu art. 2538 din C. civ. nu pot fi opuse spre a se susține teza nelegalității Ordinului Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 și, pe cale de consecință, nici a Ordinului Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022 pentru o perioadă anterioară acestei date.

În privința tuturor reclamanților, Înalta Curte consideră că nu se poate aprecia că aceștia nu au cunoscut dreptul de a li se calcula salariul în funcție de VRS 605,225, neputându-se prevala de necunoașterea legilor - nemo censetur ignorare legem, mai ales că aveau posibilitatea să manifeste aceeași diligență ca și personalul care a obținut hotărârile judecătorești prin care au fost recunoscute drepturile salariale începând cu 01.08.2016. Într-un atare context nici prevederile art. 2532 C. civ. nu se pot fi evocate spre a se clama nelegalitatea celor două ordine atacate.

În plus față de acestea, în privința restului intimaților - reclamanți (alții decât cei 12 indicați în precedent), Înalta Curte observă că aceștia nu au exhibat o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu în care să fi avut calitatea de parte și prin care ordonatorul de credite să fi fost obligat la stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și nici nu au făcut dovada ieșirii din pasivitate anterior datei emiterii ordinelor atacate, în sensul de a formula vreo cerere/reclamație/solicitare/punere în întârziere, astfel încât cu atât mai puțin în cazul lor nu se poate reține că, prin actele atacate, drepturile salariale ale acestora trebuiau stabilite începând cu data de 01.08.2016, cum au solicitat reclamanții.

Față de toate aspectele arătate, Înalta Curte consideră nefondate susținerile reclamanților privind nelegalitatea Ordinelor Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 și nr. 434/C/07.02.2022 din perspectiva momentului de la care trebuiau stabilite drepturile salariale, și, în consecință, a răspunsurilor Ministerului Justiției nr. 2/18602/2022 și nr. 2/19431/2022, nefiind fondată nici solicitarea de obligare a recurentului - pârâtul la emiterea unor noi ordine de salarizare (cu consecința plății unor drepturi salariale), pentru o perioadă de stabilire a drepturilor salariale care să debuteze cu data de 01.08.2016 și nici cea de obligare a pârâtului la plata diferențelor salariale, sume actualizate cu indicele de inflație, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, motiv pentru se impune respingerea cererii de chemare în judecată, actele administrative atacate fiind emise în condiții de legalitate.

Examinând, în continuare argumentele recurentului - pârât ce vizează reținerea nelegalității actelor administrative atacate față de aplicarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte le găsește, de asemenea, fondate.

Chestiunea în discuție este cea a îndreptățirii sau neîndreptățirii reclamanților la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Contrar celor evocate de intimații - reclamanți, Înalta Curte reține că argumentul central al raționamentului logico - juridic exhibat de instanța de fond în constatarea nelegalității actelor administrative atacate a fost cel conform căruia reclamanții s-ar afla într-o situație de discriminare salarială față de alți salariați din cadrul familiei Justiție, care au stabilite drepturile salariale prin actele administrative emise, în realitate, în aplicarea încheierii din 28 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civila, în dosarul nr. x/2020, în soluționarea cererii având ca obiect "contestație cu privire la lămurirea înțelesului, întinderea sau aplicarea titlului executoriu", referitoare la sentința civilă nr. 1508/28.10.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020. Sus indicata Încheiere a devenit definitivă prin decizia nr. 600 din 23 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2023. Prin Încheiere s-a arătat că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (3) - (5), iar nu și drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătorești în temeiul unor prevederi legale anterioare.

Actele administrative exhibate de judecătorul fondului în cuprinsul argumentelor expuse în susținerea tezei unei încălcări a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin emiterea actelor atacate în cauza pendinte au constat în ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I din 12.04.2023 și ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 996/I/28.04.2023.

Or, după cum corect a arăta recurentul - pârât, atât încheierea din 28 decembrie 2022, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023, dar și sus indicatele ordine ale Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt ulterioare emiterii Ordinelor Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021 și nr. 434/C/07.02.2022.

Pe cale de consecință, în contextul în care legalitatea actelor administrative se analizează în raport de circumstanțele contemporane emiterii acestora, nu se poate reține, plecând de la hotărârile judecătorești indicate supra (pronunțate la 28 decembrie 2022, respectiv 23 martie 2023) și de la practica administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție reflectată în ordine emise la datele de 12.04.2023, respectiv 28.04.2023, că ordinul pârâtului emis la data de 30.12.2021 (Ordinul Ministrului Justiției nr. 6247/C/30.12.2021) și ordinul emis în aplicarea acestuia la data de 07.02.2022, în ceea ce îi privește pe reclamanți (Ordinul Ministrului Justiției nr. 434/C/07.02.2022) ar fi nelegale.

Contrar susținerilor intimaților - reclamanți, nici aspectele statuate prin Decizia CCR nr. 794/2016, nici chestiunile dezlegate prin considerentele Deciziei nr. 11/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu sunt de natură a genera o altă concluzie, câtă vreme reperele evocate de prima instanță în verificarea legalității actelor administrative atacate se poziționează pe axa temporală ulterior emiterii celor două ordine.

Astfel, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, ce are finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, reperele trebuie să fie cele de la data emiterii actelor atacate, iar nu unele ulterioare.

După cum s-a statuat și în considerentele 101 și 102 ale Deciziei nr. 34/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în materia supusă analizei, la data emiterii ordinelor atacate, exista o practică consistentă și unitară, a instanțelor de a considera îndreptățirea reclamanților - personal plătit din fonduri publice încadrat în cadrul familiei ocupaționale "Justiție" - la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente acesteia la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 sau de la o dată ulterioară cu încadrarea în termenul de prescripție, precum și plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, până la atingerea plafonului reglementat de grila de salarizare din anexa Legii-cadru nr. 153/2017, plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 aplicându-se și în privința drepturilor salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

Or acestea au fost reperele ce au stat la baza modului în care, prin actele administrative atacate, autoritatea recurentă - pârâtă a aplicat principiile reglementate de art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De observat că, în considerentul 104 al aceleiași Decizii nr. 34/2022 s-a arătat că împrejurarea că unele instanțe au limitat explicit drepturile salariale recunoscute conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar altele nu, este lipsită de relevanță din perspectiva analizei de față, soluțiile pronunțate astfel fiind influențate de conturarea cadrului procesual în fiecare cauză, ca urmare a pretențiilor și apărărilor concrete ale părților, fără ca în faza de executare eficacitatea hotărârilor, indiferent de soluția pronunțată, să fie diferită.

În raport de aspectele anterior referite, făcând trimitere și la paragrafele din cuprinsul Deciziei nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept evocate anterior, instanța de control judiciar reține că sentința nr. 1023 din 8 iunie 2023 a fost pronunțată cu eronata aplicare a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel încât este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte, observă că toate celelalte aspecte dezlegate de prima instanță, cu excepția soluției de respingere, ca nefondată, a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării și a chestiunii legalității ordinelor emise de pârât în raport de incidența prescripției (analizată anterior), vizează chestiuni subordonate constatării nelegalității ordinelor atacate în raport de aplicarea, prin acestea, a prevederilor arătate mai sus.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că se impune casarea în parte a sentinței recurate, iar, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Pentru aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea restului criticilor de nelegalitate evocate de recurentul - pârât prin memoriul de recurs.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar constată că soluția de respingere, ca nefondată, a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării nu a fost atacată de niciuna dintre părțile litigante, astfel încât sentința atacată va fi menținută în privința sa.

Față de cele arătate în precedent, observând art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., precum și incidența, în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, va casa în parte sentința nr. 1023 din 8 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, va respinge cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Totodată, Înalta Curte va menține sentință recurată în privința soluției de respingere, ca nefondată, a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1023 din 8 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Menține sentința atacată în privința soluției de respingere, ca nefondată, a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarului întâmpinării.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.