ÎCCJ, Decizia nr. 7/2019

Recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Oradea vizează stabilirea momentului până la care reclamanții - magistrați, care au obținut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile acordarea drepturilor bănești majorate cu procentele de 18% (5% + 2% + 11%), prevăzute de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, sunt îndreptățiți să beneficieze de plata acestor drepturi, mai exact, dacă aceste majorări puteau fi acordate numai până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 sau, dimpotrivă, ar fi trebuit acordate și plătite reclamanților și după intrarea în vigoare a acestei legi.

Ordonanța Guvernului nr. 10/2007:

Legea-cadru nr. 330/2009:

Autorul sesizării arată că problema de drept supusă dezlegării a apărut în cadrul procesual al unor cereri de lămurire a dispozitivului unor hotărâri judecătorești prin care reclamanților, magistrați, li s-au acordat majorările prevăzute de dispozițiile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, cereri având ca obiect stabilirea în concret a momentului până la care beneficiarii sunt îndreptățiți la acordarea respectivelor majorări, în condițiile în care în marea majoritate a cazurilor dispozitivul hotărârilor judecătorești indică exclusiv momentul de la care se acordă creșterea salarială, fără nicio altă limitare temporală.

În raport cu jurisprudența care a stat la baza promovării recursului în interesul legii, autorul sesizării a arătat că examinarea jurisprudenței la nivel național relevă faptul că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește problema de drept supusă dezlegării, după cum urmează:

Potrivit legilor de salarizare a magistraților, astfel cum acestea s-au succedat în timp, indemnizația de încadrare a judecătorilor este rezultatul valorii de referință sectorială înmulțite cu coeficientul de multiplicare specific nivelului instanței la care aceștia funcționează și funcției pe care o ocupă.

În acest sens, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002), prevedea, în art. 2, că "Indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr. 1 la prezenta ordonanță de urgență" [alin. (1)], că "Valoarea de referință sectorială prevăzută la alin. (1) constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizației lunare a magistraților" [alin. (2)] și că "Ordonatorii principali de credite calculează nivelurile indemnizațiilor lunare ce corespund coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa nr. 1 și valorii de referință sectorială stabilite potrivit alin. (1), rotunjite din mie în mie de lei în favoarea personalului" [alin. (3)].

Ulterior, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006), a prevăzut, în art. 3 alin. (1), că "Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență".

S-a apreciat că majorările salariale acordate în baza Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 pot rezulta numai din majorarea valorii de referință sectorială, raportat la prevederile art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum au fost modificate prin pct. 18 din Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea acestei ordonanțe de urgență, potrivit cărora "Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 2, 4 și 5 la Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu majorările și indexările ulterioare, se majorează cu 4% începând cu data de 1 aprilie 2006, față de nivelul din luna martie 2006 și cu 5% începând cu data de 1 septembrie 2006, față de nivelul din luna august 2006".

Or, de vreme ce coeficientul de multiplicare este variabil în funcție de nivelul instanței la care funcționează judecătorul, în raport cu algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite judecătorilor potrivit legilor succesive de salarizare a acestora, s-a reținut că ceea ce rămâne constantă este valoarea de referință sectorială, astfel încât apare evident faptul că procentele prevăzute de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 cu titlu de majorări salariale se aplică la această valoare de referință sectorială.

Instanțele de judecată au apreciat, așadar, că majorarea salarială acordată în baza Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 nu constituie un venit salarial cu acordare temporară, ci reprezintă un sistem de referință pentru toate creșterile salariale ulterioare, cum au fost ele prevăzute în acte normative, acest drept existând neîntrerupt.

S-a susținut în sprijinul acestei soluții că drepturile bănești s-au acordat în aplicarea principiului egalității de tratament în domeniul salarizării magistraților, prin raportare la salarizarea celorlalte categorii de personal bugetar, și că discriminarea a încetat la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv la 1.01.2010, dată de la care drepturile salariale ale întregului personal din sistemul bugetar, inclusiv ale magistraților salarizați anterior potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, "sunt și rămân în mod exclusiv" cele prevăzute în această lege [art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009].

În cadrul acestei orientări, unele instanțe de judecată au reținut și caracterul clar și lipsit de echivoc al dispozitivului hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate drepturile salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, apreciind că nu se impune nicio lămurire sub aspectul momentului până la care au fost acordate creșterile salariale.

Autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curții de Apel Oradea, nu a formulat un punct de vedere și nici nu și-a exprimat opinia cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Prin Adresa nr. 2.725/C/3.939/III-5/2018 din 20 decembrie 2018, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că cea de-a treia orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii, în sensul că sunt neîntemeiate cererile de lămurire a înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârilor judecătorești irevocabile prin care s-au acordat magistraților majorările în procent de 18%, prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, în sensul de a se stabili dacă aceste indexări puteau fi acordate numai până la intrarea în vigoare a Legiicadru nr. 330/2009 sau, dimpotrivă, acestea ar fi trebuit acordate și plătite reclamanților și după intrarea în vigoare a acestei legi.

În sprijinul acestei opinii au fost prezentate următoarele argumente principale:

Scopul și limitele cererii de lămurire, dar și ale contestației la titlu se rezumă la explicitarea necesară în legătură cu ceea ce s-a judecat și se reflectă în dispozitivul titlului executoriu; aceste proceduri nu pot viza ceea ce nu s-a soluționat (omisiune care deschide alte mijloace de acțiune) și nici ceea ce a fost invocat și tranșat în orice fel, aspecte care intră în puterea lucrului judecat.

Reclamanții din cauzele analizate dețin hotărâri judecătorești irevocabile, anterioare publicării Deciziei nr. 25 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011.

În contextul schimbării sistemului de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, începând cu data de 1 ianuarie 2010 și ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanței supreme, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, reclamanții au învestit instanțele cu cereri pentru lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivelor acestor titluri executorii, solicitând instanțelor care le-au pronunțat să stabilească fie că aceste indexări au fost incluse în indemnizația de încadrare, începând cu datele din sentințe și pe viitor, până la intervenția unei norme legale exprese de modificare sau de înlăturare, fie că acestea au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare lunară ori că trebuiau incluse și păstrate în această indemnizație, fiind datorate lună de lună.

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

De asemenea, prin Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 21 noiembrie 2018, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1

Instanța supremă a concluzionat cu acest prilej în sensul că practica judiciară înregistrată la nivelul instanțelor naționale denotă o interpretare unitară a dispozițiilor legale în discuție, fiind valorificate, totodată, deciziile relevante ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Constituționale. În acest context, instanța supremă a arătat că, în concret, stabilirea legii aplicabile unui raport juridic, incidența și analizarea prescripției dreptului la acțiune, inclusiv stabilirea începutului cursului prescripției, sunt atributele completului de judecată, nefiind circumscrise domeniului de interes al dezlegării chestiunilor de drept de către instanța supremă.

În aplicarea actelor normative de salarizare unitară a personalului bugetar ce s-au succedat în perioada 2010-2016, pe calea jurisprudenței constituționale și de unificare evolutivă, s-a statuat în sensul egalizării indemnizațiilor la un nivel maxim, ce are în vedere și majorările, și indexările prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", începând cu data de 9 aprilie 2015, când au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (Legea nr. 71/2015) și, la art. 1 din actul normativ aprobat, s-a introdus alin. (5

În această jurisprudență unificată s-a recunoscut că personalul din familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție", căruia, prin hotărâri judecătorești irevocabile, i-au fost acordate majorările salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, poate beneficia de aplicarea unei valori de referință sectorială majorate care să includă procentele de 2%, 5% și 11%, de la data punerii acesteia în plată, inclusiv pentru perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015, cu respectarea termenului de prescripție a acțiunii.

Se observă astfel că, în jurisprudență, dreptul reclamanților de a beneficia de majorările salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, recunoscut prin hotărârile judecătorești irevocabile, anterioare publicării Deciziei nr. 25/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu este negat.

În măsura în care, după data de 1 ianuarie 2010, ordonatorii de credite au procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților fără luarea în considerare a acestor majorări, pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, aceștia aveau posibilitatea de a solicita, în cadrul termenului de prescripție, obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu au fost recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite (Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 13 decembrie 2017).

Astfel, cauza cererilor de lămurire nu este dată de eventuale neclarități sau ambiguități ale redactării dispozitivelor hotărârilor judecătorești ce constituie titluri executorii, prin raportare la cauza juridică dedusă judecății în epoca pronunțării lor, deci cu privire la ceea ce instanțele au dezbătut în considerente, ci a fost determinată de evenimente juridice ulterioare - intervenții legislative și conduite juridice ale ordonatorilor principali de credite în aplicarea cadrului normativ de salarizare a personalului din justiție.

Lămurirea unei hotărâri judecătorești se face prin raportare la cererile formulate de părți în litigiul inițial, la considerentele hotărârii, situația de fapt și normele legale avute în vedere de instanță, iar limitele în care a avut loc judecata în cauza în care s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi lămurită se impun și instanței învestite cu cererea formulată în temeiul art. 281

În jurisprudența Curții Constituționale a fost identificată Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

Astfel, prin decizia sus-menționată, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

Următoarele considerente ale deciziei pronunțate de instanța de contencios constituțional apreciem că sunt relevante pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii analizat:

Întrucât hotărârile judecătorești invocate de autoarea excepției de neconstituționalitate se referă la majorarea indemnizațiilor de încadrare, vizând, de fapt, și întreaga Familie ocupațională a «Justiției», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad, treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate. Însă, dispozițiile de lege criticate exclud recunoașterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice. Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudența constituțională precitată, Curtea constată că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul autorității publice, afectează art. 124 și art. 126 din Constituție.

De asemenea, dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, afectează principiul fundamental al separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituție, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoașterea hotărârilor judecătorești definitive, respectiv definitive și irevocabile, emise de puterea judecătorească.

Cu privire la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, Curtea reține că, așa cum a statuat în mod constant în jurisprudența sa, principiul constituțional al egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situația juridică a personalului bugetar de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii este identică, atunci și tratamentul juridic aplicabil - salariul de bază/indemnizația de încadrare - trebuie să fie același, nefiind permis, spre exemplu, ca magistrați de același grad, gradație, vechime în funcție sau în specialitate și aceleași studii, să aibă indemnizații de încadrare diferite.

Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalității în fața legii, consacrat prin art. 16 din Constituție, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situații profesionale identice, dar care nu au obținut hotărâri judecătorești prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizații de încadrare diferite (mai mici) față de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătorești, generând diferențe în stabilirea salariului de bază/indemnizației de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă. De altfel, dispozițiile de lege criticate lipsesc de sens și, practic, anulează voința legiuitorului și rațiunea esențială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, și de a elimina inechitățile existente. Așadar, dispozițiile art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalități în ceea ce privește calculul indemnizației/salariului de bază al magistraților, respectiv personalului asimilat, cu același grad, gradație, condiții de vechime și de studii, și, prin urmare, contravin art. 16 din Constituție.

Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituțional al egalității în fața legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, prevăzut de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legeacadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În consecință, ca efect al neconstituționalității art. 31 alin. (12) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică."

Instanța supremă s-a pronunțat cu privire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 prin Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, stabilindu-se că:

S-a reținut în considerentele acestei decizii că:

Deciziile pronunțate în interesul legii produc efecte numai pentru viitor, ca și deciziile Curții Constituționale, care sunt, la rândul lor, obligatorii pentru instanțe, pentru a da eficiență principiului constituțional al neretroactivității, ceea ce înseamnă că efectele lor nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, cum sunt în cauză drepturile acordate magistraților prin hotărâri judecătorești irevocabile privind creșterile salariale de 2%, 5% și 11% prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare."

De asemenea, recent, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București, stabilind că:

Raportul analizează sesizarea, apreciind că, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a făcut dovada existenței unei jurisprudențe neunitare referitoare la problema de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii și că autorul sesizării este legitimat procesual, potrivit prevederilor art. 514 din același cod.

În ceea ce privește fondul problemei de drept supuse dezbaterii, prin raport se apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, indexările în procent de 18%, prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare.

Verificarea regularității învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție impune analizarea condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii", precum și ale art. 514 din același cod, referitoare la obiectul recursului și la titularul dreptului de sesizare.

Analiza implică, așadar, mai multe aspecte:

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată este aceea a momentului până la care reclamanții - magistrați, care au obținut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile acordarea drepturilor majorate cu procentele prevăzute de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, sunt îndreptățiți să beneficieze de plata acestor drepturi, având în vedere intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Prin Legea-cadru nr. 330/2009 s-a stabilit un sistem unitar de salarizare pentru personalul bugetar plătit din bugetul general consolidat [art. 1 alin. (1) din lege].

Cu excepțiile indicate în art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, sistemul de salarizare instituit prin acest act normativ a vizat categoriile de personal (salariați, funcționari publici, magistrați, demnitari de nivel central sau local) care lucrează în autorități sau instituții finanțate de la buget - total sau parțial - ori finanțate integral din venituri publice, sistem care cuprinde, potrivit art. 11 alin. (2) din lege, următoarele elemente de bază: salariile de bază, soldele funcțiilor de bază, indemnizațiile lunare de încadrare, sporurile, primele, stimulentele și alte drepturi corespunzător fiecărei categorii.

Capitolul IV din partea a II-a din Legea-cadru nr. 330/2009 cuprinde reguli de stabilire a salariilor în primul an de aplicare.

Reîncadrarea în noile funcții, grade, trepte și gradații nu a fost însoțită însă și de o calculare a salariilor prin utilizarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 330/2009.

În acest scop, prin art. 30 alin. (5) s-a prevăzut că: "În anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut . . .".

Pentru primul an de aplicare a Legii-cadru nr. 330/2009, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010) s-a prevăzut obligativitatea reîncadrării în funcție a unor categorii de personal din sectorul bugetar, salariile fiind însă stabilite potrivit regulilor precizate în capitolul IV partea a II-a din Legea-cadru nr. 330/2009.

Legea-cadru nr. 330/2009 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 au fost abrogate prin art. 39 lit. w) și x) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), care are ca obiect, de asemenea, stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul plătit din bugetul consolidat.

Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010, "Valoarea salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcție a personalului în anul 2011 se stabilește prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice."

Legea-cadru nr. 284/2010 a fost succedată, în perioada 2011-2016, de legi anuale de salarizare, astfel: Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 285/2010); Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, prin care s-a stabilit salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările și completările ulterioare; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 250/2016.

Legile de salarizare anterioare - Legea-cadru nr. 330/2009 și Legea-cadru nr. 284/2010 și, implicit, Legea nr. 285/2010 - au prevăzut că se vor aplica tuturor categoriilor de personal plătit din bugetul general consolidat al statului, prin urmare inclusiv sistemului judiciar.

Atât Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), sunt legi anuale de salarizare aplicabile personalului bugetar, inclusiv celui din sistemul judiciar.

Deși salarizarea personalului bugetar apare ca fiind reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010, de la data aprobării acesteia nu au fost aplicate nici valoarea de referință și nici coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele legii-cadru, fiind adoptate, în mod succesiv, amânări ale aplicării Legii-cadru nr. 284/2010, pe motivul constrângerilor financiare, împrejurări ce au determinat ca salarizarea personalului bugetar să se realizeze la nivelul anului 2009.

În nota de fundamentare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 a fost menționată necesitatea adoptării în regim de urgență a actului normativ pentru a elimina discrepanțele existente în materie de salarizare între persoanele care își desfășoară activitatea în condiții identice, având același nivel de pregătire profesională, vechime în muncă și în funcție, dar un nivel diferit de salarizare.

Potrivit art. 3

Anterior, aceleași prevederi se regăseau transpuse în conținutul art. 1 alin. (5

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 794/2016, a constatat că dispozițiile art. 3

Prin aceeași decizie, instanța de contencios constituțional a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că sunt constituționale, în raport cu criticile formulate, dispozițiile art. 3

Curtea Constituțională a reținut că, "prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5