Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019

Recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Oradea vizează stabilirea momentului până la care reclamanţii – magistraţi, care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile acordarea drepturilor băneşti majorate cu procentele de 18% (5% + 2% + 11%), prevăzute de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, sunt îndreptăţiţi să beneficieze de plata acestor drepturi, mai exact, dacă aceste majorări puteau fi acordate numai până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 sau, dimpotrivă, ar fi trebuit acordate şi plătite reclamanţilor şi după intrarea în vigoare a acestei legi.

Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007:

Legea-cadru nr. 330/2009:

Autorul sesizării arată că problema de drept supusă dezlegării a apărut în cadrul procesual al unor cereri de lămurire a dispozitivului unor hotărâri judecătoreşti prin care reclamanţilor, magistraţi, li s-au acordat majorările prevăzute de dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, cereri având ca obiect stabilirea în concret a momentului până la care beneficiarii sunt îndreptăţiţi la acordarea respectivelor majorări, în condiţiile în care în marea majoritate a cazurilor dispozitivul hotărârilor judecătoreşti indică exclusiv momentul de la care se acordă creşterea salarială, fără nicio altă limitare temporală.

În raport cu jurisprudenţa care a stat la baza promovării recursului în interesul legii, autorul sesizării a arătat că examinarea jurisprudenţei la nivel naţional relevă faptul că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte problema de drept supusă dezlegării, după cum urmează:

Potrivit legilor de salarizare a magistraţilor, astfel cum acestea s-au succedat în timp, indemnizaţia de încadrare a judecătorilor este rezultatul valorii de referinţă sectorială înmulţite cu coeficientul de multiplicare specific nivelului instanţei la care aceştia funcţionează şi funcţiei pe care o ocupă.

În acest sens, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002), prevedea, în art. 2, că „Indemnizaţiile pentru magistraţi se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, prevăzută în anexa nr. 1 la prezenta ordonanţă de urgenţă” [alin. (1)], că „Valoarea de referinţă sectorială prevăzută la alin. (1) constituie baza de calcul pentru stabilirea cuantumului indemnizaţiei lunare a magistraţilor” [alin. (2)] şi că „Ordonatorii principali de credite calculează nivelurile indemnizaţiilor lunare ce corespund coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa nr. 1 şi valorii de referinţă sectorială stabilite potrivit alin. (1), rotunjite din mie în mie de lei în favoarea personalului” [alin. (3)].

Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006), a prevăzut, în art. 3 alin. (1), că „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă”.

S-a apreciat că majorările salariale acordate în baza Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 pot rezulta numai din majorarea valorii de referinţă sectorială, raportat la prevederile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum au fost modificate prin pct. 18 din Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea acestei ordonanţe de urgenţă, potrivit cărora „Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 2, 4 şi 5 la Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu majorările şi indexările ulterioare, se majorează cu 4% începând cu data de 1 aprilie 2006, faţă de nivelul din luna martie 2006 şi cu 5% începând cu data de 1 septembrie 2006, faţă de nivelul din luna august 2006”.

Or, de vreme ce coeficientul de multiplicare este variabil în funcţie de nivelul instanţei la care funcţionează judecătorul, în raport cu algoritmul de calcul al indemnizaţiei cuvenite judecătorilor potrivit legilor succesive de salarizare a acestora, s-a reţinut că ceea ce rămâne constantă este valoarea de referinţă sectorială, astfel încât apare evident faptul că procentele prevăzute de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 cu titlu de majorări salariale se aplică la această valoare de referinţă sectorială.

Instanţele de judecată au apreciat, aşadar, că majorarea salarială acordată în baza Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 nu constituie un venit salarial cu acordare temporară, ci reprezintă un sistem de referinţă pentru toate creşterile salariale ulterioare, cum au fost ele prevăzute în acte normative, acest drept existând neîntrerupt.

S-a susţinut în sprijinul acestei soluţii că drepturile băneşti s-au acordat în aplicarea principiului egalităţii de tratament în domeniul salarizării magistraţilor, prin raportare la salarizarea celorlalte categorii de personal bugetar, şi că discriminarea a încetat la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv la 1.01.2010, dată de la care drepturile salariale ale întregului personal din sistemul bugetar, inclusiv ale magistraţilor salarizaţi anterior potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, „sunt şi rămân în mod exclusiv” cele prevăzute în această lege [art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009].

În cadrul acestei orientări, unele instanţe de judecată au reţinut şi caracterul clar şi lipsit de echivoc al dispozitivului hotărârilor judecătoreşti prin care au fost acordate drepturile salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, apreciind că nu se impune nicio lămurire sub aspectul momentului până la care au fost acordate creşterile salariale.

Autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Oradea, nu a formulat un punct de vedere şi nici nu şi-a exprimat opinia cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Prin Adresa nr. 2.725/C/3.939/III-5/2018 din 20 decembrie 2018, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că cea de-a treia orientare jurisprudenţială este în litera şi spiritul legii, în sensul că sunt neîntemeiate cererile de lămurire a înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârilor judecătoreşti irevocabile prin care s-au acordat magistraţilor majorările în procent de 18%, prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, în sensul de a se stabili dacă aceste indexări puteau fi acordate numai până la intrarea în vigoare a Legiicadru nr. 330/2009 sau, dimpotrivă, acestea ar fi trebuit acordate şi plătite reclamanţilor şi după intrarea în vigoare a acestei legi.

În sprijinul acestei opinii au fost prezentate următoarele argumente principale:

Scopul şi limitele cererii de lămurire, dar şi ale contestaţiei la titlu se rezumă la explicitarea necesară în legătură cu ceea ce s-a judecat şi se reflectă în dispozitivul titlului executoriu; aceste proceduri nu pot viza ceea ce nu s-a soluţionat (omisiune care deschide alte mijloace de acţiune) şi nici ceea ce a fost invocat şi tranşat în orice fel, aspecte care intră în puterea lucrului judecat.

Reclamanţii din cauzele analizate deţin hotărâri judecătoreşti irevocabile, anterioare publicării Deciziei nr. 25 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011.

În contextul schimbării sistemului de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, începând cu data de 1 ianuarie 2010 şi ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, reclamanţii au învestit instanţele cu cereri pentru lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivelor acestor titluri executorii, solicitând instanţelor care le-au pronunţat să stabilească fie că aceste indexări au fost incluse în indemnizaţia de încadrare, începând cu datele din sentinţe şi pe viitor, până la intervenţia unei norme legale exprese de modificare sau de înlăturare, fie că acestea au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare lunară ori că trebuiau incluse şi păstrate în această indemnizaţie, fiind datorate lună de lună.

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5

De asemenea, prin Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 21 noiembrie 2018, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1

Instanţa supremă a concluzionat cu acest prilej în sensul că practica judiciară înregistrată la nivelul instanţelor naţionale denotă o interpretare unitară a dispoziţiilor legale în discuţie, fiind valorificate, totodată, deciziile relevante ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale. În acest context, instanţa supremă a arătat că, în concret, stabilirea legii aplicabile unui raport juridic, incidenţa şi analizarea prescripţiei dreptului la acţiune, inclusiv stabilirea începutului cursului prescripţiei, sunt atributele completului de judecată, nefiind circumscrise domeniului de interes al dezlegării chestiunilor de drept de către instanţa supremă.

În aplicarea actelor normative de salarizare unitară a personalului bugetar ce s-au succedat în perioada 2010-2016, pe calea jurisprudenţei constituţionale şi de unificare evolutivă, s-a statuat în sensul egalizării indemnizaţiilor la un nivel maxim, ce are în vedere şi majorările, şi indexările prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare „Justiţie”, începând cu data de 9 aprilie 2015, când au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (Legea nr. 71/2015) şi, la art. 1 din actul normativ aprobat, s-a introdus alin. (5

În această jurisprudenţă unificată s-a recunoscut că personalul din familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie”, căruia, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, i-au fost acordate majorările salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, poate beneficia de aplicarea unei valori de referinţă sectorială majorate care să includă procentele de 2%, 5% şi 11%, de la data punerii acesteia în plată, inclusiv pentru perioada anterioară datei de 9 aprilie 2015, cu respectarea termenului de prescripţie a acţiunii.

Se observă astfel că, în jurisprudenţă, dreptul reclamanţilor de a beneficia de majorările salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, recunoscut prin hotărârile judecătoreşti irevocabile, anterioare publicării Deciziei nr. 25/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu este negat.

În măsura în care, după data de 1 ianuarie 2010, ordonatorii de credite au procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor fără luarea în considerare a acestor majorări, pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, aceştia aveau posibilitatea de a solicita, în cadrul termenului de prescripţie, obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu au fost recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite (Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 13 decembrie 2017).

Astfel, cauza cererilor de lămurire nu este dată de eventuale neclarităţi sau ambiguităţi ale redactării dispozitivelor hotărârilor judecătoreşti ce constituie titluri executorii, prin raportare la cauza juridică dedusă judecăţii în epoca pronunţării lor, deci cu privire la ceea ce instanţele au dezbătut în considerente, ci a fost determinată de evenimente juridice ulterioare – intervenţii legislative şi conduite juridice ale ordonatorilor principali de credite în aplicarea cadrului normativ de salarizare a personalului din justiţie.

Lămurirea unei hotărâri judecătoreşti se face prin raportare la cererile formulate de părţi în litigiul iniţial, la considerentele hotărârii, situaţia de fapt şi normele legale avute în vedere de instanţă, iar limitele în care a avut loc judecata în cauza în care s-a pronunţat hotărârea ce se cere a fi lămurită se impun şi instanţei învestite cu cererea formulată în temeiul art. 281

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost identificată Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3

Astfel, prin decizia sus-menţionată, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3

Următoarele considerente ale deciziei pronunţate de instanţa de contencios constituţional apreciem că sunt relevante pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii analizat:

Întrucât hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga Familie ocupaţională a «Justiţiei», aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate. Însă, dispoziţiile de lege criticate exclud recunoaşterea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, fără a le lua în calcul la stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice. Or, aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa constituţională precitată, Curtea constată că excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice, afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie.

De asemenea, dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, afectează principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un act normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească.

Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil – salariul de bază/indemnizaţia de încadrare – trebuie să fie acelaşi, nefiind permis, spre exemplu, ca magistraţi de acelaşi grad, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii, să aibă indemnizaţii de încadrare diferite.

Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în Preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. Aşadar, dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază al magistraţilor, respectiv personalului asimilat, cu acelaşi grad, gradaţie, condiţii de vechime şi de studii, şi, prin urmare, contravin art. 16 din Constituţie.

Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legeacadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În consecinţă, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.”

Instanţa supremă s-a pronunţat cu privire la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 prin Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia, stabilindu-se că:

S-a reţinut în considerentele acestei decizii că:

Deciziile pronunţate în interesul legii produc efecte numai pentru viitor, ca şi deciziile Curţii Constituţionale, care sunt, la rândul lor, obligatorii pentru instanţe, pentru a da eficienţă principiului constituţional al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că efectele lor nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, cum sunt în cauză drepturile acordate magistraţilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare.”

De asemenea, recent, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, stabilind că:

Raportul analizează sesizarea, apreciind că, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, s-a făcut dovada existenţei unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii şi că autorul sesizării este legitimat procesual, potrivit prevederilor art. 514 din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte fondul problemei de drept supuse dezbaterii, prin raport se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, indexările în procent de 18%, prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare.

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analizarea condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”, precum şi ale art. 514 din acelaşi cod, referitoare la obiectul recursului şi la titularul dreptului de sesizare.

Analiza implică, aşadar, mai multe aspecte:

Problema de drept ce se solicită a fi dezlegată este aceea a momentului până la care reclamanţii – magistraţi, care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile acordarea drepturilor majorate cu procentele prevăzute de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, sunt îndreptăţiţi să beneficieze de plata acestor drepturi, având în vedere intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Prin Legea-cadru nr. 330/2009 s-a stabilit un sistem unitar de salarizare pentru personalul bugetar plătit din bugetul general consolidat [art. 1 alin. (1) din lege].

Cu excepţiile indicate în art. 2 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, sistemul de salarizare instituit prin acest act normativ a vizat categoriile de personal (salariaţi, funcţionari publici, magistraţi, demnitari de nivel central sau local) care lucrează în autorităţi sau instituţii finanţate de la buget – total sau parţial – ori finanţate integral din venituri publice, sistem care cuprinde, potrivit art. 11 alin. (2) din lege, următoarele elemente de bază: salariile de bază, soldele funcţiilor de bază, indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, primele, stimulentele şi alte drepturi corespunzător fiecărei categorii.

Capitolul IV din partea a II-a din Legea-cadru nr. 330/2009 cuprinde reguli de stabilire a salariilor în primul an de aplicare.

Reîncadrarea în noile funcţii, grade, trepte şi gradaţii nu a fost însoţită însă şi de o calculare a salariilor prin utilizarea coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 330/2009.

În acest scop, prin art. 30 alin. (5) s-a prevăzut că: „În anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut . . .”.

Pentru primul an de aplicare a Legii-cadru nr. 330/2009, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010) s-a prevăzut obligativitatea reîncadrării în funcţie a unor categorii de personal din sectorul bugetar, salariile fiind însă stabilite potrivit regulilor precizate în capitolul IV partea a II-a din Legea-cadru nr. 330/2009.

Legea-cadru nr. 330/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 au fost abrogate prin art. 39 lit. w) şi x) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), care are ca obiect, de asemenea, stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul plătit din bugetul consolidat.

Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010, „Valoarea salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcţie a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice.”

Legea-cadru nr. 284/2010 a fost succedată, în perioada 2011-2016, de legi anuale de salarizare, astfel: Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 285/2010); Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, prin care s-a stabilit salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016.

Legile de salarizare anterioare – Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr. 284/2010 şi, implicit, Legea nr. 285/2010 – au prevăzut că se vor aplica tuturor categoriilor de personal plătit din bugetul general consolidat al statului, prin urmare inclusiv sistemului judiciar.

Atât Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 250/2016, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), sunt legi anuale de salarizare aplicabile personalului bugetar, inclusiv celui din sistemul judiciar.

Deşi salarizarea personalului bugetar apare ca fiind reglementată prin Legea-cadru nr. 284/2010, de la data aprobării acesteia nu au fost aplicate nici valoarea de referinţă şi nici coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele legii-cadru, fiind adoptate, în mod succesiv, amânări ale aplicării Legii-cadru nr. 284/2010, pe motivul constrângerilor financiare, împrejurări ce au determinat ca salarizarea personalului bugetar să se realizeze la nivelul anului 2009.

În nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 a fost menţionată necesitatea adoptării în regim de urgenţă a actului normativ pentru a elimina discrepanţele existente în materie de salarizare între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în condiţii identice, având acelaşi nivel de pregătire profesională, vechime în muncă şi în funcţie, dar un nivel diferit de salarizare.

Potrivit art. 3

Anterior, aceleaşi prevederi se regăseau transpuse în conţinutul art. 1 alin. (5

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 794/2016, a constatat că dispoziţiile art. 3

Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, dispoziţiile art. 3

Curtea Constituţională a reţinut că, „prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul Codului de procedură civilă din 1865) sau definitive (în temeiul Codului de procedură civilă), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.